Dragostea lui Dumnezeu şi dragostea noastră
”Ni s-a dat dreptul să fim copii a lui Dumnezeu”
Cartea Exodul cap.34,6-7 ne prezintă pe Dumnezeu Tatăl astfel:"Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iarta fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam.”
O importanţă majoră şi vitală o prezintă relaţia omului cu Dumnezeu Tatăl. Dragostea şi ascultarea de Dumnezeu prin trăirea după poruncile şi orânduirile Sale au ca scop binele şi fericirea omului.Dar Dumnezeu, în dreptatea Sa, nu tolerează la nesfârşit păcatul şi nelegiuirea oamenilor. Ne stau mărturie generaţiile lui Noe, cei din Sodoma şi Gomora, ca şi alte exemple Biblice, când au acestea au sfârşit prin potopul cu apă şi foc datorită neascultării lor de Dumnezeu (Geneza cap.6). Omenirea de pe pământul acesta, de-a lungul tuturor timpurilor, chiar de la creaţiune, după căderea în păcat şi până la vremea sfârşitului a fost şi este împărţită în două categorii:
- oameni care au ascultat de Dumnezeu. Aceştia au garantată mântuirea şi viaţa veşnică prin credinţa în harul lui Dumnezeu şi prin ascultarea lor de toate poruncile şi orânduirile lui Dumnezeu. Ei iubesc pe Dumnezeu şi numele le este scris în cartea vieţii.
- oameni care nu au ascultat şi s-au răzvrătit împotriva chemării iubitoare a lui Dumnezeu.Ei vor avea parte de judecata finală şi de pedeapsă din partea Dreptului Judecător (2 Petru cap.3; Apoc. Cap 20,15). Dumnezeu este pentru poporul Său Ocrotitorul şi Apărătorul lui. A creat pe om sfânt şi fericit. Fericirea lui veşnică era însă condiţionată de ascultarea strictă de poruncile Lui. Dar prin neascultare prima pereche de oameni au pierdut fericirea, au fost despărţiţi de Dumnezeu şi sortiţi morţii. Totuşi Dumnezeu nu i-a părăsit, au rămas în atenţia milei Sale şi a făcut planul de salvare şi mântuire ca omenirea căzută în păcat să redobândească ceea ce pierduse: fericirea veşnică în comuniune directă cu Dumnezeu Tatăl în raiul ceresc(Români cap. 6,23).
Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu S-a oferit de bună voie şi a venit aici pe pământ, în întunericul acestei lumi, la vremea stabilită, făcând posibil ca, fiecare fiu şi fiică a lui Adam (căci toată omenirea a devenit păcătoasă), să poată fi salvaţi şi să ajungă din nou €œacasă acolo de unde au căzut. ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu , pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan cap.3,16
Cea mai înaltă fericire care poate pătrunde fiinţa omenească este cunoaşterea că Dumnezeu ne iubeşte şi că Domnul Isus Hristos a luat locul fiecărui om şi a plătit răscumpărarea noastră cu preţul jertfei Sale de la cruce. Aceasta având în vedere că plata păcatului este moartea . Dar mila lui Dumnezeu nu se opreşte aici. Domnul Hristos, Cel înviat, mijloceşte la Dumnezeu Tatăl ceresc pentru noi şi, pentru că avem preţ în ochii Săi, El nu ne uită, ne iubeşte si a îngăduit ca Fiul Său preaiubit să fie răstignit pentru salvarea noastră din robia si pedeapsa păcatului. Palmele Sale străpunse de cuie pe cruce,îi prezintă amintirea noastră şi caută să ne salveze prin mijloacele Sale (Isaia cap.49,16). Omul nu poate iubi pe cineva pe care nu-l cunoaşte. Dumnezeu doreşte să-L cunoaştem căci El ne cunoaşte pe nume pe fiecare (Exod cap.6,3; Isaia cap.43,1; Isaia cap.45,4). În Evanghelia lui Ioan cap.17,3 şi in cap.14,15 Domnul Isus Hristos ne spune: “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu. Dacă mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele.” Cunoaşterea lui Dumnezeu se obţine prin citirea si studierea Cuvântului Său – Biblia cu interes şi cu credinţă. Domnul nostru Isus Hristos s-a dezbrăcat de slava cerească, a venit pe acest pământ pentru a salva lumea din păcat şi a arăta în ce constă adevărata fericire. Fericirea omului păcătos vine în urma împăcării si ascultării lui de Dumnezeu, trăind într-o totală dependenţă şi având o legătură vie cu El. Geneza cap.5,22-24 ne prezintă experienţa lui Enoh care a umblat cu Dumnezeu şi era conştient de prezenţa permanenta a Domnului in viaţa sa. Dumnezeu trimite îngerii Săi să ofere ajutor fiecărui suflet care vine la El cu pocăinţă şi cu inima zdrobită (Ps. Cap 34). În Vechiul Testament ne este prezentată ocrotirea Domnului pentru poporul Său, chiar luptând în locul lor si băgând groaza in vrăjmaşii lor. Domnul Isus Hristos probează inimile oamenilor prin manifestarea din bogăţia milei şi harului Sau. El nu uita poporul care-L reprezintă şi care se străduieşte să înalte Legea Sa călcată în picioare de lume. El priveşte către biserica Sa adevărata (Apoc. Cap.14,12) de pe pământ, a cărei mare dorinţă este să coopereze cu El la lucrările Sale. Ascultă rugăciunile stăruitoare a credincioşilor Săi(Luca cap. 11,5-13). În Evrei cap. 4,16 aveam această făgăduinţă: “Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătam îndurare şi să găsim har pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” Domnul Isus Hristos, reprezentantul nostru în ceruri, când era pe pământ, s-a rugat către Dumnezeu Tatăl astfel: “… păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea.”(Ioan cap. 17,11.24). Cât de mult iubeşte Domnul Isus biserica Sa încât bucuria Lui cea mare este s-o aibă părtaşă la gloria Sa din veşnicie! Cum ne raportăm noi şi cum ne lăsăm influenţaţi de harul şi iubirea lui Dumnezeu ce ne sunt dăruite? (Romani cap.2,4). Bunătatea Domnului ne îndeamnă la pocăinţă şi la ascultare de deplină de El. La o viaţă de sfinţenie şi de lumină (Matei cap.5,13-14; Tit cap. 2,11-14). Dumnezeu ne-a oferit dreptul de a fi copii ai Săi, răscumpăraţi prin jertfa Domnului Isus Hristos. Favoare nemeritată de a ni se ierta trecutul şi de a fi îmbrăcaţi cu haina neprihănirii Domnului Hristos (Apoc. Cap.7,9.13-14). La toate îndurările şi binefacerile Domnului ni se cere răspunsul nostru de credinţă şi de dragoste (Ioan cap.14,15).
Să ne gândim la relaţia dintre părinţi şi copii in mod firesc. Cum am dori să fie atunci când facem totul şi dăm tot ce este necesar pentru fericirea şi binele copiilor noştri? Cum dorim să ne răspundă copiii dovezilor noastre de iubire şi de sacrificiu făcute pentru ei? (Este referire la copiii mari care pot să deosebească lucrurile şi să aibă discernământ.) Cel mai bine, ar fi şi normal, să fim răsplătiţi tot cu iubire din partea copiilor noştri, recunoştinţă, respect, încredere şi ascultare. Chiar dacă în unele cazuri nu este ceea ce s-ar cuveni şi am dori din partea lor şi care ne îndurerează inima, totuşi iubirea pentru copii va rămânea în inima noastră mereu (Luca cap.15,11-31).
Suntem dependenţi în orice clipă a existenţei noastre de harul şi dragostea lui Dumnezeu. Chiar şi când sunt îngăduite încercări şi trecem prin momente grele, Dumnezeu vede şi ştie tot (Plângerile lui Ieremia cap.3,31-40). Când venim la El cu rugăciunile, cererile şi mulţumirile noastre, Tatăl nostru ceresc ne trimite ajutor şi ne răspunde cum este mai bine, deoarece ne doreşte binele şi fericirea aici pe pământ dar şi în veşnicie. Numai neascultarea şi păcatele pot să ne împiedice rugăciunile noastre aduce Domnului. Cum ar trebui să influenţeze dragostea lui Dumnezeu viaţă şi umblarea noastră? Pentru a rămânea în dragostea Lui trebuie şi noi să-L iubim, ascultând de toate poruncile Sale respectând şi ziua de Sabat şi călcând pe urmele Mântuitorului nostru – Modelul desăvârşit de bunătate şi neprihănirea. Pentru că suntem în familia Sa şi avem parte de bunătăţile Domnului şi noi, la rândul nostru, să fim buni, miloşi şi iubitori unii faţă de alţii. Domnul Isus ne spune: “Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” Ioan cap.13,35.
Calităţile unui copil în relaţia cu părinţii sunt: dragostea, respectul şi recunoştinţa (Exod cap.20,12; Efeseni cap.6,1-3). Să medităm la Psalmul 103 care ne îndeamnă să nu uităm niciuna dintre binefacerile ce ni le dăruieşte Dumnezeu. Să venim zilnic înaintea Lui cu mulţumirile, recunoştinţa şi bucuria noastră pentru tot ce ne dăruieşte, pentru tot ajutorul, pentru tot ce a creat, pentru călăuzire Duhului Sfânt şi pentru ocrotirea Sa primite de la cel mai iubitor Părinte. Dumnezeu îşi manifestă bunătatea, iubirea, răbdarea şi îngăduinţa Sa faţă de noi chiar şi atunci când Îl uităm, greşim în multe feluri, când nu manifestăm suficientă dragoste pentru semeni, uităm să-I mulţumim cum se cuvine şi nu avem acea teamă sfântă de El. Aceste manifestări ale comportamentului nostru, ce nu sunt după voia Sa, rănesc inima Părintelui nostru ceresc şi, cu toate acestea, Dumnezeu încă ne iubeşte şi aşteaptă de la noi pocăinţă (Isaia cap.55,6-7). Este strict necesar să fim treziţi şi conştienţi de manifestările de iubire a lui Dumnezeu. Să ne dăm tot interesul de a ajunge la acea stare de consacrare deplină în slujba Domnului cu trup, duh şi suflet încât, viaţa noastră, în orice situaţie ne-am afla, să onoreze pe Dumnezeu Tatăl, pe Domnul Isus Hristos şi pe Duhul Sfânt (Matei cap.22,37-40). Este nevoie de o curăţire a minţii şi a gândurilor noastre de ce este rău şi de o umilinţă profundă înaintea Celui de la care avem totul.
Îl iubim noi pe Dumnezeu cu toată puterea fiinţei şi a sufletului nostru? Bunul Dumnezeu, ca un Tată pentru copiii Săi, se îngrijeşte să ne ofere binecuvântările Sale, ocrotirea Sa, toată călăuzirea şi ne dă tot ce ne este necesar vieţii. Psalmistul spune: “Binecuvântările Domnului se înnoiesc pentru noi în fiecare dimineaţă.” La sfârşitul călătoriei noastre de pe acest pământ, Domnul Isus ne făgăduieşte un loc în Împărăţia Sa cea veşnică, împreună cu El, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru (Ioan cap.14,3; Apoc. Cap.21,1-5; Evrei cap.2,2-3).
Ajută-ne Doamne să ne trezim conştiinţa şi inima pentru o viaţă nouă după voia Ta, mai aproape de Tine, să fim conştienţi că Tu eşti Creatorul şi că ai Tăi suntem. Ajută-ne bunul nostru Dumnezeu să ne putem oferi dragostea noastră sinceră ca răspuns la dragostea Ta. Amin
joi, 26 martie 2009
miercuri, 18 martie 2009
PILDA CELOR ZECE FECIOARE
Matei cap.25,1-13:
“Atunci Împărăţia Cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, dar n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare : “Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte : “Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns : “Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă; ci mai bine duceţi-vă şi cumpăraţi-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele : cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare, şi au zis : “Doamne, Doamne, deschide-ne!” dar el, drept răspuns, le-a zis: “Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care va veni Fiul omului.”
Domnul Isus Hristos când era pe pământ, prin tot ce a făcut şi ce a învăţat, a căutat să îndrepte pe oameni către Dumnezeu pe căile Sale sfinte, pentru mântuirea şi salvarea lor veşnică. Pilda celor zece fecioare spusă de Domnul Isus, reprezintă adevăruri esenţiale ce ar trebui să intereseze pe fiecare creştin. Împărăţia Domnului este reprezentată prin odaia de nuntă a mirelui, unde Domnul îşi va primi Biserica Sa, mireasa de pe pământ, reprezentată de fecioarele înţelepte. Scopul prezentării de către Domnul Isus a pildei celor zece fecioare este de a trezi conştiinţa tuturor creştinilor ce compun Biserica Sa, pentru a-şi vedea fiecare starea în care se află înaintea lui Dumnezeu şi să se pregătească pentru a fi siguri de mântuire şi de salvare veşnică. În această pildă , Domnul Isus, doreşte să ne aducă în atenţie acele adevăruri majore ce privesc vremea sfârşitului, a revenirii Sale, a pregătirii bisericii pentru a-L întâmpina şi destinul veşnic al fiecărui credincios (Ps. Cap 33,12.18-22). Este experienţa bisericii, a acelor credincioşi care vor trăi chiar în timpul dinaintea celei de-a doua veniri a Domnului Isus Hristos în slavă. Cele zece fecioare ce aşteaptă venirea mirelui reprezintă două clase de credincioşi care mărturisesc toţi că aşteaptă pe Domnul Hristos. Toate au candele, deci toate au credinţa bazată pe cuvântul lui Dumnezeu.(Ps.119,105).Untdelemnul ce trebuiau să-l aibă fecioarele pentru ca să-şi aprinde candelele este simbolul Duhului Sfânt. Toate cele zece fecioare au ieşit în întâmpinarea mirelui şi toate aveau candele. Dar este evidenţiată marea deosebire a fecioarelor : cinci fecioare nechibzuite (neînţelepte) nu au avut untdelemn să-şi aprindă candelele; iar cinci fecioare , cele înţelepte, au avut untdelemn suficient în vase pentru a-şi aprinde candelele. Tot aşa este şi biserica ce trăieşte chiar înaintea revenirii Domnului Hristos . Toţi cunosc Sfintele Scripturi, toţi au auzit mesajele despre apropiata venire a Domnului Hristos, pe care-L aşteaptă cu încredere şi speranţă. Mirele întârzie să apară, toate fecioarele au aţipit în noaptea aşteptării. Intervine un timp de probă când credinţa este pusă la încercare, dar atunci când se aude strigarea:” Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!” , ca şi fecioarele nechibzuite, mulţi creştini nu sunt gata, nu sunt destul de pregătiţi. Atunci se vede deosebirea fecioarelor înţelepte şi pregătite, de cele cinci nechibzuite care nu au avut untdelemn pentru candele . În odaia de nuntă au intrat numai fecioarele înţelepte cu candelele aprinse. Ca şi fecioarele neînţelepte, care nu şi-au procurat din timp untdelemn pentru candele, deci nu s-au pregătit, tot aşa sunt creştini care nu au untdelemn în vasele lor. Ei sunt lipsiţi de Duhul Sfânt, nu au naşterea din nou şi viaţa le-a fost fără consacrare deplină în slujba ascultării de Dumnezeu, fără roade ale Duhului Sfânt conform cu Galateni cap.5, 22-26 şi Ioan 3, 3-5, având mulţumire de sine şi o credinţă superficială (Apoc. Cap. 3,15-17). Ei s-au considerat credincioşi lui Dumnezeu, doar făcând parte din biserică Domnului, participând la slujbele de închinare din casa Domnului şi, datorită legământului încheiat cu Dumnezeu prin botez (1Cor. cap.15,34).
Numai cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu nu le este de nici un folos. Teoria adevărului neînsoţită de prezenţa Duhului Sfânt nu poate reînviora sufletul, nici inima şi caracterul, încât creştinul, luminat de Duhul Sfânt şi de cuvântul Evangheliei să fie lumină prin faptele sale (Ioan cap.14,17). Duhul Sfânt lucrează asupra inimii omului în măsura în care, acesta doreşte şi-l cere de la Dumnezeu prin rugăciune (Fapte. Cap. 1,8.14 şi cap. 2,1-4; 1 Ioan cap.2,27). În funcţie de pregătirea lor, care nu a fost la fel, nu toate fecioarele au fost primite de mire în odaia de nuntă, ci numai cele cinci care au avut untdelemn pentru a-şi aprinde candelele. Aceasta a fost condiţia de bază pentru întâmpinarea mirelui . Celelalte cinci fecioare nechibzuite nu au putut intra şi ele în odaia de nuntă, deoarece li se stingeau candelele, nemaiavând untdelemn. În acele momente, fecioarele înţelepte nu le puteau ajuta şi nu le puteau da din untdelemnul lor.Pocăinţa şi căpătarea mântuirii sunt personale. S-au dus să-şi cumpere, dar când s-au întors pentru a fi şi ele primite de mire în odaia de nuntă, nu au putut intra căci uşa s-a închis. Nu au mai avut nici o şansă de a intra la nuntă cu toate bătăile lor în uşă şi cu toate strigătele lor disperate. Mirele le-a răspuns că nu le cunoaşte. Comparativ cu ce s-a întâmplat cu cele două grupe de fecioare la fel sunt şi două grupe de credincioşi ai Bisericii lui Dumnezeu. Ei se definesc aşa cum erau fecioarele din pildă : credincioşi nechibzuiţi (fără înţelepciune) care nu s-au pregătit şi nu au folosit timpul de har dăruit de Dumnezeu şi credincioşi care vor fi pregătiţi şi care vor intra în “bucuria Stăpânului lor”. Aceşti credincioşi găsiţi gata vor avea parte de mântuire şi de salvare în împărăţia veşnică a Domnului, împreună cu toţi sfinţii de la întâia înviere(1Tes. Cap 4,14-18). Cei nepregătiţi, fără untdelemn pentru candelă, reprezentaţi de fecioarele neînţelepte, nu vor avea parte de răpire la a două venire a Domnului, de mântuire sau de salvare veşnică (Matei cap. 7,21-23). Vor rămânea afară, împreună cu toţi nelegiuiţii ce au mers pe calea largă a pierzării , la chin şi la durere. Vor trăi cele mai îngrozitoare momente ale vieţii lor. Atunci se va vedea deosebirea dintre cei ce s-au pocăit cu adevărat şi au slujit pe Dumnezeu şi cei ce nu s-au pocăit de faptele lor rele şi nu au vrut să slujească pe Dumnezeu (Daniel cap. 12,1-3; Romani cap. 2,6-10.13; Maleahi cap.3, 17-18; Matei cap.25,31-46). Pentru a întâmpina pe Domnul la revenirea Sa în slavă este strict necesară, din partea fiecăruia, o pregătire temeinică, conform învăţăturilor Domnului Hristos, prezentate în Biblie. Pregătirea fiecărui creştin care doreşte mântuirea şi viaţa veşnică se impune toată viaţa cât uşa harului lui Dumnezeu este deschisă, de unde primim iertare şi tot ajutorul necesar. Căci uşa harului se va închide la revenirea Domnului Hristos, aşa cum a fost închisă uşa odăii de nuntă pentru fecioarele nechibzuite. Pentru creştinii nepregătiţi la timp, la revenirea Domnului va fi prea târziu să se pocăiască sau să se mai roage. Nu vor avea mai vreo şansă de mântuire (Apoc. Cap.22,11). În ce constă adevărata pregătire a credincioşilor pentru Domnul? În împărăţia lui Dumnezeu nu se poate intra oricum, deoarece El doreşte din partea noastră, a celor credincioşi care am încheiat legământ cu El, o viaţă nouă predată în slujba Sa cu toată lepădarea de sine, o slujire şi o ascultare de toate poruncile Sale, inclusiv respectarea şi sfinţirea Zilei de Sabat, din toată inima şi din dragoste pentru El (Matei cap. 28,19-20; Ioan cap.14,15-18). Prin credinţă să depindem de Dumnezeu, să punem pe primul loc în preocupările noastre zilnice pe El, împărăţia şi neprihănirea Sa cu multă rugăciune (Matei cap.6,33; Luca cap.12,31; Ioan cap.5,39).
Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus Hristos – Răscumpărătorul nostru şi Duhul Sfânt pentru dragostea şi harul Său puse la dispoziţia noastră de a fi mântuiţi şi salvaţi pentru împărăţia Sa veşnică. Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, Fiul Său, şi prin Duhul Său cel Sfânt a făcut totul pentru mântuirea noastră din păcat şi de sub pedeapsa Sa cea veşnică (Ioan cap.3,16). Prin cuvântul Evangheliei dat ca o lumină pentru noi, ne-a chemat şi încă ne mai cheamă pe fiecare de pe acest pământ, cât mai este timp de har, să-I aparţinem Lui şi să fim moştenitori ai împărăţiei Sale veşnice. Pentru această suntem chemaţi să ascultăm de El, de cuvântul Evangheliei Sale. Zilnic să ne sfinţim viaţa biruind păcatul şi faptele să ne fie după voinţa Domnului (2Timotei cap.3,16-17). Zilnic să ne menţinem legătură vie cu Dumnezeu în numele Domnul Isus prin : Rugăciune, citirea şi studierea Bibliei, trăirea şi ascultarea de toate poruncile Sale. Să fim o lumină pentru lume, o adevărată mărturie pentru Domnul, de consacrare, dragoste pentru semenii noştri şi slujire conform cu cele scrise în Matei cap.5,1-12 şi cap. 5,39-40. Adevăraţii creştini sunt cei care au credinţă şi o dragoste statornică pentru Dumnezeu în orice situaţie a vieţii lor (Ps. Cap. 34,1). Chiar şi în momente de criză şi încercare.
Rezerva de ulei a fecioarelor înţelepte, a credincioşilor pregătiţi să se întâlnească cu Domnul, este tocmai viaţa întreagă de neprihănire, de sfinţenie şi de lucrare pentru Dumnezeu, a faptelor bune ce au rămas scrise înaintea lui Dumnezeu în ceruri, având şi numele scris în cartea vieţii (Luca cap.10,20; Ezechiel cap.33,11.19; 2Timotei cap.4,8; Apoc. Cap. 3,11 şi Apoc.cap 12,10-11). Deoarece revenirea Domnului nu ştie nimeni când va fi , când Dumnezeu va hotărî sfârşitul călătoriei noastre de pe acest pământ, trecând la odihnă în ţărână, Domnul Isus ne spune în Matei cap.25,27. Să fim treji şi să veghem înseamnă să nu stăm în nepăsare faţă de voinţa lui Dumnezeu, să ne dăm toată silinţa pentru ca , prin tot ce facem, să-I fim plăcuţi şi să nu uităm nici o clipă pe Dumnezeu Tatăl şi pe Domnul Isus Hristos, Fiul Său, care ne-au creat şi ne-au răscumpărat pentru viaţa veşnică (1Corinteni cap.16,13-14). Să fim conştienţi de marele adevăr al Bibliei că suntem mădulare ale trupului Domnului iar El este capul Bisericii pe care o conduce. Şi ca mădulare ale Bisericii Sale să trăim şi să fim uniţi în dragostea Sa (1Corinteni cap.12,12-13). Domnul Isus Hristos, după ce şi-a dat viaţa ca jertfă de răscumpărare pentru Biserică, după învierea şi înălţarea Sa la cer, şi-a luat slujba de Mare Preot în Sanctuarul ceresc, la tronul de har, unde mijloceşte cu sângele iertării pentru noi. Pentru aceasta se cuvine să-I aducem tot respectul şi recunoştinţa noastră (Evrei cap.7,27 şi cap.9,14.15.28). Să fim atenţi şi să veghem asupra noastră şi a faptelor noastre. Teama de Dumnezeu înseamnă respect profund pentru El şi teama de a nu păcătui (Iov cap. 28,28; Ps. Cap.34,11-15). Să ne rugăm neîncetat cu mulţumiri cerând ajutor şi iertare de la Domnul Hristos (Efeseni cap.5,20; Luca cap.18,1; Luca cap.21,36; 1Tesaloniceni cap.5,17-18; Iacov cap.5,16). Să privim în propriile noastre inimi, pentru a vedea dacă suntem gata pentru ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului.Să stăruim în rugăciune pentru primirea Duhului Sfânt din plin în inimile noastre, care ne ajută prin lumina călăuzirii Sale să putem fi gata pentru Domnul (Ioan cap.16,13-15;Efeseni cap.1,12-14).
Caracteristici bine definite şi vizibile ale credincioşilor pregătiţi să întâmpine pe Domnul Isus Hristos la revenirea Sa în slavă : Supunere deplină faţă de Dumnezeu şi faţă de Duhul Sfânt. Experimentează zilnic naşterea din nou prin sfinţenie în toată purtarea. Cresc zilnic în asemănare cu Domnul Isus pentru desăvârşirea caracterului. Sunt maturi spirituali , cunoscând şi stăpânind bine adevărurile Biblice şi nu se lasă duşi în rătăcire de învăţături înşelătoare (Efeseni cap.3,16-21 şi cap.4,14-15). Ştiu cum să se încreadă în Domnul , fiind liniştiţi în orice împrejurare a vieţii (Ioan cap.14,1.26-27). Sunt totdeauna gata şi doresc revenirea Domnului Isus (Luca cap.12,35-40; Apoc. Cap. 22,17.20). Ei au toată armătura Duhului Sfânt pentru a lupta lupta cea bună a credinţei (Efeseni cap.6). Sunt o lumină pentru lume, consacraţi, slujirii lui Dumnezeu şi semenilor cu trup, duh şi suflet. Adevăraţii creştini credincioşi sunt curaţi, umili, ne egoişti şi iubitori. Sfinţesc Ziua de Sabat conform poruncii a patra aşa cum o doreşte Dumnezeu(Exod cap.20,8-11; Isaia cap.58,13-14). Se deosebesc de lume prin comportament prin îmbrăcăminte, atât în zilele lucrătoare cât şi în zilele de Sabat. Arată un respect cuvenit pentru casa de închinare a Domnului. Din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semenii lor fac lucrarea misionară de vestire a Evangheliei, căutând salvarea multor suflete din întuneric (Fapte cap.1,8 şi cap.6,7; 1Petru 2,9-10) - exemplul apostolilor şi al lui Pavel. Biserica lui Dumnezeu de la vremea sfârşitului caută mereu ajutor prin rugăciune la Dumnezeu pentru orice împrejurare a vieţii. Este o Biserică unită în dragostea Domnului Hristos, în credinţă bazată numai pe cele scrise în Sfânta Scriptură. Se mai identifică cu oile adunate într-un singur staul şi a căror Păstor iubitor este Domnul Isus Hristos, deoarece El şi-a dat viaţa pentru oile Sale (Ioan cap. 10,1-16). Membrii adevăratei Biserici pregătiţi au acele inimi care sunt un pământ bun pentru sămânţa Cuvântului Evangheliei, aducând roade în ascultare şi neprihănire (Matei cap.13,23; 1Corintenicap.15,58). Biserica lui Dumnezeu a fost aşezată în lume în mod special de Domnul ca străjer şi purtător de lumină. În criza finală ce va avea loc pe pământ aceşti membri consacraţi ai Bisericii, care se închină numai lui Dumnezeu, vor fi ca cei prezentaţi în Apoc. Cap. 14,6-13 “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus!” Adevăraţii credincioşi ai Domnului fiind foarte bine pregătiţi, vor aştepta, vor dori şi vor întâmpina pe Domnul când va avea loc revenirea Sa în slavă (Tit cap.2,13-14): Toţi cei care şi-au păstrat vrednicia şi numele scris în cartea vieţii. Pentru aceştia venirea Domnului Hristos va fi cea mai mare bucurie a lor, întâlnirea cu Domnul Hristos, Domnul Domnilor şi Împăratul Împăraţilor(Daniel cap.2,44; Ps. Cap.50,4-5; Apoc. Cap.21,3-4 şi cap.22,12-14). Pentru alţii va fi o zi de groază, nu vor şti unde să găsească salvare şi unde să se ascundă de mânia Domnului (Matei cap. 24,30; Apoc. Cap 6, 15-17).
“Mijloacele mântuirii sunt aceleaşi, fără plată pentru toţi. De rezultatele răscumpărării se vor bucura aceia care s-au conformat în totul condiţiilor Biblice. Fiecare capitol şi fiecare verset al Bibliei este un mesaj din partea lui Dumnezeu pentru oameni. Dacă Biblia va fi studiată şi i se va da ascultare, îi va conduce pe cei din poporul lui Dumnezeu, aşa cum erau conduşi israeliţii de către Domnul, ziua prin stâlp de nor şi noaptea de stâlpul de foc, pentru a ajunge acasă la Domnul în Canaanul ceresc (Exod cap.13,21-22).”(H.L.L.)
Cât mai există har pentru iertare şi posibilităţi de îndreptare, să cerem de la Domnul Isus Hristos ajutor, pentru ca viaţa noastră să fie după voia Sa, pentru a fi primiţi în Împărăţia Sa cea veşnică(Apoc. Cap. 7,9-15). AMIN
Olga Bucaciuc, Suceava
Matei cap.25,1-13:
“Atunci Împărăţia Cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, dar n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare : “Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte : “Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns : “Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă; ci mai bine duceţi-vă şi cumpăraţi-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele : cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă au venit şi celelalte fecioare, şi au zis : “Doamne, Doamne, deschide-ne!” dar el, drept răspuns, le-a zis: “Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua şi nici ceasul în care va veni Fiul omului.”
Domnul Isus Hristos când era pe pământ, prin tot ce a făcut şi ce a învăţat, a căutat să îndrepte pe oameni către Dumnezeu pe căile Sale sfinte, pentru mântuirea şi salvarea lor veşnică. Pilda celor zece fecioare spusă de Domnul Isus, reprezintă adevăruri esenţiale ce ar trebui să intereseze pe fiecare creştin. Împărăţia Domnului este reprezentată prin odaia de nuntă a mirelui, unde Domnul îşi va primi Biserica Sa, mireasa de pe pământ, reprezentată de fecioarele înţelepte. Scopul prezentării de către Domnul Isus a pildei celor zece fecioare este de a trezi conştiinţa tuturor creştinilor ce compun Biserica Sa, pentru a-şi vedea fiecare starea în care se află înaintea lui Dumnezeu şi să se pregătească pentru a fi siguri de mântuire şi de salvare veşnică. În această pildă , Domnul Isus, doreşte să ne aducă în atenţie acele adevăruri majore ce privesc vremea sfârşitului, a revenirii Sale, a pregătirii bisericii pentru a-L întâmpina şi destinul veşnic al fiecărui credincios (Ps. Cap 33,12.18-22). Este experienţa bisericii, a acelor credincioşi care vor trăi chiar în timpul dinaintea celei de-a doua veniri a Domnului Isus Hristos în slavă. Cele zece fecioare ce aşteaptă venirea mirelui reprezintă două clase de credincioşi care mărturisesc toţi că aşteaptă pe Domnul Hristos. Toate au candele, deci toate au credinţa bazată pe cuvântul lui Dumnezeu.(Ps.119,105).Untdelemnul ce trebuiau să-l aibă fecioarele pentru ca să-şi aprinde candelele este simbolul Duhului Sfânt. Toate cele zece fecioare au ieşit în întâmpinarea mirelui şi toate aveau candele. Dar este evidenţiată marea deosebire a fecioarelor : cinci fecioare nechibzuite (neînţelepte) nu au avut untdelemn să-şi aprindă candelele; iar cinci fecioare , cele înţelepte, au avut untdelemn suficient în vase pentru a-şi aprinde candelele. Tot aşa este şi biserica ce trăieşte chiar înaintea revenirii Domnului Hristos . Toţi cunosc Sfintele Scripturi, toţi au auzit mesajele despre apropiata venire a Domnului Hristos, pe care-L aşteaptă cu încredere şi speranţă. Mirele întârzie să apară, toate fecioarele au aţipit în noaptea aşteptării. Intervine un timp de probă când credinţa este pusă la încercare, dar atunci când se aude strigarea:” Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!” , ca şi fecioarele nechibzuite, mulţi creştini nu sunt gata, nu sunt destul de pregătiţi. Atunci se vede deosebirea fecioarelor înţelepte şi pregătite, de cele cinci nechibzuite care nu au avut untdelemn pentru candele . În odaia de nuntă au intrat numai fecioarele înţelepte cu candelele aprinse. Ca şi fecioarele neînţelepte, care nu şi-au procurat din timp untdelemn pentru candele, deci nu s-au pregătit, tot aşa sunt creştini care nu au untdelemn în vasele lor. Ei sunt lipsiţi de Duhul Sfânt, nu au naşterea din nou şi viaţa le-a fost fără consacrare deplină în slujba ascultării de Dumnezeu, fără roade ale Duhului Sfânt conform cu Galateni cap.5, 22-26 şi Ioan 3, 3-5, având mulţumire de sine şi o credinţă superficială (Apoc. Cap. 3,15-17). Ei s-au considerat credincioşi lui Dumnezeu, doar făcând parte din biserică Domnului, participând la slujbele de închinare din casa Domnului şi, datorită legământului încheiat cu Dumnezeu prin botez (1Cor. cap.15,34).
Numai cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu nu le este de nici un folos. Teoria adevărului neînsoţită de prezenţa Duhului Sfânt nu poate reînviora sufletul, nici inima şi caracterul, încât creştinul, luminat de Duhul Sfânt şi de cuvântul Evangheliei să fie lumină prin faptele sale (Ioan cap.14,17). Duhul Sfânt lucrează asupra inimii omului în măsura în care, acesta doreşte şi-l cere de la Dumnezeu prin rugăciune (Fapte. Cap. 1,8.14 şi cap. 2,1-4; 1 Ioan cap.2,27). În funcţie de pregătirea lor, care nu a fost la fel, nu toate fecioarele au fost primite de mire în odaia de nuntă, ci numai cele cinci care au avut untdelemn pentru a-şi aprinde candelele. Aceasta a fost condiţia de bază pentru întâmpinarea mirelui . Celelalte cinci fecioare nechibzuite nu au putut intra şi ele în odaia de nuntă, deoarece li se stingeau candelele, nemaiavând untdelemn. În acele momente, fecioarele înţelepte nu le puteau ajuta şi nu le puteau da din untdelemnul lor.Pocăinţa şi căpătarea mântuirii sunt personale. S-au dus să-şi cumpere, dar când s-au întors pentru a fi şi ele primite de mire în odaia de nuntă, nu au putut intra căci uşa s-a închis. Nu au mai avut nici o şansă de a intra la nuntă cu toate bătăile lor în uşă şi cu toate strigătele lor disperate. Mirele le-a răspuns că nu le cunoaşte. Comparativ cu ce s-a întâmplat cu cele două grupe de fecioare la fel sunt şi două grupe de credincioşi ai Bisericii lui Dumnezeu. Ei se definesc aşa cum erau fecioarele din pildă : credincioşi nechibzuiţi (fără înţelepciune) care nu s-au pregătit şi nu au folosit timpul de har dăruit de Dumnezeu şi credincioşi care vor fi pregătiţi şi care vor intra în “bucuria Stăpânului lor”. Aceşti credincioşi găsiţi gata vor avea parte de mântuire şi de salvare în împărăţia veşnică a Domnului, împreună cu toţi sfinţii de la întâia înviere(1Tes. Cap 4,14-18). Cei nepregătiţi, fără untdelemn pentru candelă, reprezentaţi de fecioarele neînţelepte, nu vor avea parte de răpire la a două venire a Domnului, de mântuire sau de salvare veşnică (Matei cap. 7,21-23). Vor rămânea afară, împreună cu toţi nelegiuiţii ce au mers pe calea largă a pierzării , la chin şi la durere. Vor trăi cele mai îngrozitoare momente ale vieţii lor. Atunci se va vedea deosebirea dintre cei ce s-au pocăit cu adevărat şi au slujit pe Dumnezeu şi cei ce nu s-au pocăit de faptele lor rele şi nu au vrut să slujească pe Dumnezeu (Daniel cap. 12,1-3; Romani cap. 2,6-10.13; Maleahi cap.3, 17-18; Matei cap.25,31-46). Pentru a întâmpina pe Domnul la revenirea Sa în slavă este strict necesară, din partea fiecăruia, o pregătire temeinică, conform învăţăturilor Domnului Hristos, prezentate în Biblie. Pregătirea fiecărui creştin care doreşte mântuirea şi viaţa veşnică se impune toată viaţa cât uşa harului lui Dumnezeu este deschisă, de unde primim iertare şi tot ajutorul necesar. Căci uşa harului se va închide la revenirea Domnului Hristos, aşa cum a fost închisă uşa odăii de nuntă pentru fecioarele nechibzuite. Pentru creştinii nepregătiţi la timp, la revenirea Domnului va fi prea târziu să se pocăiască sau să se mai roage. Nu vor avea mai vreo şansă de mântuire (Apoc. Cap.22,11). În ce constă adevărata pregătire a credincioşilor pentru Domnul? În împărăţia lui Dumnezeu nu se poate intra oricum, deoarece El doreşte din partea noastră, a celor credincioşi care am încheiat legământ cu El, o viaţă nouă predată în slujba Sa cu toată lepădarea de sine, o slujire şi o ascultare de toate poruncile Sale, inclusiv respectarea şi sfinţirea Zilei de Sabat, din toată inima şi din dragoste pentru El (Matei cap. 28,19-20; Ioan cap.14,15-18). Prin credinţă să depindem de Dumnezeu, să punem pe primul loc în preocupările noastre zilnice pe El, împărăţia şi neprihănirea Sa cu multă rugăciune (Matei cap.6,33; Luca cap.12,31; Ioan cap.5,39).
Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus Hristos – Răscumpărătorul nostru şi Duhul Sfânt pentru dragostea şi harul Său puse la dispoziţia noastră de a fi mântuiţi şi salvaţi pentru împărăţia Sa veşnică. Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, Fiul Său, şi prin Duhul Său cel Sfânt a făcut totul pentru mântuirea noastră din păcat şi de sub pedeapsa Sa cea veşnică (Ioan cap.3,16). Prin cuvântul Evangheliei dat ca o lumină pentru noi, ne-a chemat şi încă ne mai cheamă pe fiecare de pe acest pământ, cât mai este timp de har, să-I aparţinem Lui şi să fim moştenitori ai împărăţiei Sale veşnice. Pentru această suntem chemaţi să ascultăm de El, de cuvântul Evangheliei Sale. Zilnic să ne sfinţim viaţa biruind păcatul şi faptele să ne fie după voinţa Domnului (2Timotei cap.3,16-17). Zilnic să ne menţinem legătură vie cu Dumnezeu în numele Domnul Isus prin : Rugăciune, citirea şi studierea Bibliei, trăirea şi ascultarea de toate poruncile Sale. Să fim o lumină pentru lume, o adevărată mărturie pentru Domnul, de consacrare, dragoste pentru semenii noştri şi slujire conform cu cele scrise în Matei cap.5,1-12 şi cap. 5,39-40. Adevăraţii creştini sunt cei care au credinţă şi o dragoste statornică pentru Dumnezeu în orice situaţie a vieţii lor (Ps. Cap. 34,1). Chiar şi în momente de criză şi încercare.
Rezerva de ulei a fecioarelor înţelepte, a credincioşilor pregătiţi să se întâlnească cu Domnul, este tocmai viaţa întreagă de neprihănire, de sfinţenie şi de lucrare pentru Dumnezeu, a faptelor bune ce au rămas scrise înaintea lui Dumnezeu în ceruri, având şi numele scris în cartea vieţii (Luca cap.10,20; Ezechiel cap.33,11.19; 2Timotei cap.4,8; Apoc. Cap. 3,11 şi Apoc.cap 12,10-11). Deoarece revenirea Domnului nu ştie nimeni când va fi , când Dumnezeu va hotărî sfârşitul călătoriei noastre de pe acest pământ, trecând la odihnă în ţărână, Domnul Isus ne spune în Matei cap.25,27. Să fim treji şi să veghem înseamnă să nu stăm în nepăsare faţă de voinţa lui Dumnezeu, să ne dăm toată silinţa pentru ca , prin tot ce facem, să-I fim plăcuţi şi să nu uităm nici o clipă pe Dumnezeu Tatăl şi pe Domnul Isus Hristos, Fiul Său, care ne-au creat şi ne-au răscumpărat pentru viaţa veşnică (1Corinteni cap.16,13-14). Să fim conştienţi de marele adevăr al Bibliei că suntem mădulare ale trupului Domnului iar El este capul Bisericii pe care o conduce. Şi ca mădulare ale Bisericii Sale să trăim şi să fim uniţi în dragostea Sa (1Corinteni cap.12,12-13). Domnul Isus Hristos, după ce şi-a dat viaţa ca jertfă de răscumpărare pentru Biserică, după învierea şi înălţarea Sa la cer, şi-a luat slujba de Mare Preot în Sanctuarul ceresc, la tronul de har, unde mijloceşte cu sângele iertării pentru noi. Pentru aceasta se cuvine să-I aducem tot respectul şi recunoştinţa noastră (Evrei cap.7,27 şi cap.9,14.15.28). Să fim atenţi şi să veghem asupra noastră şi a faptelor noastre. Teama de Dumnezeu înseamnă respect profund pentru El şi teama de a nu păcătui (Iov cap. 28,28; Ps. Cap.34,11-15). Să ne rugăm neîncetat cu mulţumiri cerând ajutor şi iertare de la Domnul Hristos (Efeseni cap.5,20; Luca cap.18,1; Luca cap.21,36; 1Tesaloniceni cap.5,17-18; Iacov cap.5,16). Să privim în propriile noastre inimi, pentru a vedea dacă suntem gata pentru ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului.Să stăruim în rugăciune pentru primirea Duhului Sfânt din plin în inimile noastre, care ne ajută prin lumina călăuzirii Sale să putem fi gata pentru Domnul (Ioan cap.16,13-15;Efeseni cap.1,12-14).
Caracteristici bine definite şi vizibile ale credincioşilor pregătiţi să întâmpine pe Domnul Isus Hristos la revenirea Sa în slavă : Supunere deplină faţă de Dumnezeu şi faţă de Duhul Sfânt. Experimentează zilnic naşterea din nou prin sfinţenie în toată purtarea. Cresc zilnic în asemănare cu Domnul Isus pentru desăvârşirea caracterului. Sunt maturi spirituali , cunoscând şi stăpânind bine adevărurile Biblice şi nu se lasă duşi în rătăcire de învăţături înşelătoare (Efeseni cap.3,16-21 şi cap.4,14-15). Ştiu cum să se încreadă în Domnul , fiind liniştiţi în orice împrejurare a vieţii (Ioan cap.14,1.26-27). Sunt totdeauna gata şi doresc revenirea Domnului Isus (Luca cap.12,35-40; Apoc. Cap. 22,17.20). Ei au toată armătura Duhului Sfânt pentru a lupta lupta cea bună a credinţei (Efeseni cap.6). Sunt o lumină pentru lume, consacraţi, slujirii lui Dumnezeu şi semenilor cu trup, duh şi suflet. Adevăraţii creştini credincioşi sunt curaţi, umili, ne egoişti şi iubitori. Sfinţesc Ziua de Sabat conform poruncii a patra aşa cum o doreşte Dumnezeu(Exod cap.20,8-11; Isaia cap.58,13-14). Se deosebesc de lume prin comportament prin îmbrăcăminte, atât în zilele lucrătoare cât şi în zilele de Sabat. Arată un respect cuvenit pentru casa de închinare a Domnului. Din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semenii lor fac lucrarea misionară de vestire a Evangheliei, căutând salvarea multor suflete din întuneric (Fapte cap.1,8 şi cap.6,7; 1Petru 2,9-10) - exemplul apostolilor şi al lui Pavel. Biserica lui Dumnezeu de la vremea sfârşitului caută mereu ajutor prin rugăciune la Dumnezeu pentru orice împrejurare a vieţii. Este o Biserică unită în dragostea Domnului Hristos, în credinţă bazată numai pe cele scrise în Sfânta Scriptură. Se mai identifică cu oile adunate într-un singur staul şi a căror Păstor iubitor este Domnul Isus Hristos, deoarece El şi-a dat viaţa pentru oile Sale (Ioan cap. 10,1-16). Membrii adevăratei Biserici pregătiţi au acele inimi care sunt un pământ bun pentru sămânţa Cuvântului Evangheliei, aducând roade în ascultare şi neprihănire (Matei cap.13,23; 1Corintenicap.15,58). Biserica lui Dumnezeu a fost aşezată în lume în mod special de Domnul ca străjer şi purtător de lumină. În criza finală ce va avea loc pe pământ aceşti membri consacraţi ai Bisericii, care se închină numai lui Dumnezeu, vor fi ca cei prezentaţi în Apoc. Cap. 14,6-13 “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus!” Adevăraţii credincioşi ai Domnului fiind foarte bine pregătiţi, vor aştepta, vor dori şi vor întâmpina pe Domnul când va avea loc revenirea Sa în slavă (Tit cap.2,13-14): Toţi cei care şi-au păstrat vrednicia şi numele scris în cartea vieţii. Pentru aceştia venirea Domnului Hristos va fi cea mai mare bucurie a lor, întâlnirea cu Domnul Hristos, Domnul Domnilor şi Împăratul Împăraţilor(Daniel cap.2,44; Ps. Cap.50,4-5; Apoc. Cap.21,3-4 şi cap.22,12-14). Pentru alţii va fi o zi de groază, nu vor şti unde să găsească salvare şi unde să se ascundă de mânia Domnului (Matei cap. 24,30; Apoc. Cap 6, 15-17).
“Mijloacele mântuirii sunt aceleaşi, fără plată pentru toţi. De rezultatele răscumpărării se vor bucura aceia care s-au conformat în totul condiţiilor Biblice. Fiecare capitol şi fiecare verset al Bibliei este un mesaj din partea lui Dumnezeu pentru oameni. Dacă Biblia va fi studiată şi i se va da ascultare, îi va conduce pe cei din poporul lui Dumnezeu, aşa cum erau conduşi israeliţii de către Domnul, ziua prin stâlp de nor şi noaptea de stâlpul de foc, pentru a ajunge acasă la Domnul în Canaanul ceresc (Exod cap.13,21-22).”(H.L.L.)
Cât mai există har pentru iertare şi posibilităţi de îndreptare, să cerem de la Domnul Isus Hristos ajutor, pentru ca viaţa noastră să fie după voia Sa, pentru a fi primiţi în Împărăţia Sa cea veşnică(Apoc. Cap. 7,9-15). AMIN
Olga Bucaciuc, Suceava
miercuri, 11 martie 2009
Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
ISUS HRISTOS, FIUL LUI DUMNEZEU ŞI MÂNTUITORUL NOSTRU
Venirea Domnului Isus Hristos aici pe pământ a fost strict necesară şi face parte din planul de mântuire a lui Dumnezeu. A fost o împlinire a făgăduinţei lui Dumnezeu din Eden, după ce prima pereche de oameni a păcătuit (Geneza 3 ,6-15).
La vremea hotărâtă , Domnul Hristos a părăsit slava cerească şi s-a născut în Betleemul Iudeii, din fecioara Maria, ca o taină a întrupării Sale (Isaia 7, 14 şi 49,5 Luca 2,6 şi 7). Era importantă venirea Domnului Isus Hristos pe pământul acesta ca să mântuiască, să răscumpere şi să salveze o lume căzută în păcat şi robită de Satana. O lume întunecată care nu cunoştea pe Dumnezeu Creatorul şi era fără nici o nădejde. Scopul vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al Domnului Hristos era de a produce o despărţire veşnică între Dumnezeu şi om (Matei cap.4,16-17; Ioan cap.1,1-5; cap.9,14-17).
Dar, prin Domnul Isus Hristos, această despărţire poate fi refăcută. Dumnezeu, încă înainte de căderea omului în păcat, a făcut planul de mântuire şi de salvare a acestuia de pedeapsa păcatului şi de sub puterea Satanei (Luca cap.10,18; Ioan cap.8,44). Pentru a se implica direct în salvarea omenirii, a se apropia de nevoile oamenilor şi prin toate acţiunile Sale de milă şi dreptate, Domnul Hristos, devenit om, s-a făcut reprezentantul nostru înaintea lui Dumnezeu (Evrei cap.2,15-18). A făcut cunoscut oamenilor pe Dumnezeu Tatăl din ceruri şi voia Sa cea sfântă. Prin învăţăturile Sale pline de înţelepciune şi milă, a căutat să-i îndrepte pe calea sfântă a lui Dumnezeu. Îndemna omenirea la păzirea poruncilor lui Dumnezeu, la trăirea în dragoste unii faţă de alţii şi la iertarea semenilor noştri aşa cum şi Dumnezeu este gata să ne ierte abaterile. I-a învăţat să apeleze la Dumnezeu prin rugăciune pentru ajutor şi iertare (Matei cap.18,21-22; Luca cap.6,37-38; Ioan cap.6,29; Efeseni cap.4,32). În umblarea Sa, Domnul, plin de milă şi de dragoste la vederea suferinţelor şi nevoilor oamenilor, a slujit şi a făcut numai bine tuturor. Domnul Isus a văzut cât de mare era nevoia omului de Dumnezeu (Isaia cap. 61,1; Luca cap.4,18-19). Venirea Mântuitorului a fost o manifestare a harului şi dreptăţii Sale pe pământ. Mulţi erau uimiţi de învăţăturile Sale căci vorbea ca unul care are putere şi “niciodată n-a vorbit cineva că Omul acesta” (Luca 4,22 şi cap. 20,21). A venit să aducă lumină ca omenirea să cunoască pe Dumnezeu şi mântuirea Sa (Ioan cap.8,12-14.16.30-32). A venit să aducă vindecare pentru toţi bolnavii care au venit la El. Prin atingerea Sa a alinat multe dureri. Dar cea mai mare vindecare adusă de Domnul Isus a fost vindecarea de păcat şi de sub robia păcatului (Isaia cap.53,5; Ioan cap. 1,29; Matei cap. 14,14.36). A chemat şi încă mai cheamă omenirea la ascultare de Dumnezeu, îndemnându-i să meargă pe urmele Sale, învăţând de la El să aleagă să slujească pe Dumnezeu (Luca cap.9,23-24). Prin naşterea din nou, fiecărei persoane i s-a dat favoarea de a intra în împărăţia harului Său (Romani cap. 14,17-18; Evrei cap.4,16). Aceasta este salvarea omenirii din păcat - Domnul Isus Hristos trimis de Dumnezeu pe pământ (Ioan cap.8,12; 1Petru cap.2,9-10).
Oamenii, pentru a fi iertaţi de tot trecutul lor întunecat, trebuie să facă alegerea cea bună: să asculte de Dumnezeu din dragoste pentru El, cu pocăinţă (Ioan cap.14,15). Dumnezeu le oferă iertarea şi făgăduinţa vieţii veşnice (Matei cap.4,17). Cine doreşte viaţa, să-L aleagă pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor şi Răscumpărător personal. Prin această alegere omul poate deveni copil al lui Dumnezeu şi, trăind în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, ajunge să fie asemenea Domnului Isus Hristos în caracter şi în fapte (Ioan cap.1,12-13; Ioan cap.3,3-5). Domnul Isus, pe lângă îndemnurile şi învăţăturile Sale date oamenilor de a veni la Dumnezeu, de a-L cunoaşte cercetând Scripturile şi ascultă de voia şi poruncile Sale, de a trăi în dragoste unul faţă de altul, a făgăduit celor ce aveau să-L primească răsplătirile Sale aici jos pe pământ dar şi fericirea vieţii veşnice în raiul lui Dumnezeu (Matei cap.6,31-34; Ioan cap.5,39; Ioan cap.15,12.16.17; Luca cap.6,20; Matei cap.25,34).
Dar au fost şi mulţi împotrivitori din norod care L-au urmărit mereu ca să-L ispitească, să-L prindă şi chiar să-L omoare. Căci nu credeau în Domnul Isus Hristos şi nici lucrările Sale. Aceştia erau o parte din învăţătorii legii, preoţi şi cărturari care, deşi cunoşteau Scripturile Vechiului Testament, nu L-au cunoscut pe Domnul Hristos ca fiind Mesia trimis de Dumnezeu. Căci multe profeţii au vorbit despre venirea Mântuitorului (Matei cap.22,18; Ioan cap.8,19.21-26). Duşmanii aceştia ai Domnului Isus erau egoişti, lipsiţi de milă şi dragoste pentru semenii lor, plini de invidie şi de răutate împotriva Domnului Hristos (Matei cap 23,23-25). Au început să urască pe Domnul deoarece le mustra păcatele şi au văzut că mulţimile de oameni din ţinuturile Palestinei îl urmau pe Domnul Isus, îi ascultau învăţăturile şi erau fericiţi în prezenţa unui aşa Mare Învăţător. El le-a adus vindecare şi speranţă în suflete (Ioan cap.4,40-42; Marcu cap.3,7-8). Venirea Domnului Isus a avut scopul de a aduce omenirii căzute în păcat şansa reabilitării faţă de Dumnezeu prin iertarea primită, prin trăirea unei vieţi noi prin credinţă (Osea cap.13,4; Fapte cap.5,31).
Toată omenirea este sub povara păcatelor şi vinovată înaintea lui Dumnezeu, moştenind păcatele primilor noştri părinţi (Romani cap.3,10-12; cap 5,12.18-19). Prin păcătuire era sortită morţii căci plata păcatului este moartea conform dreptăţii lui Dumnezeu (Romani 6,23). Dar Dumnezeu, datorită milei Sale a hotărât, prin planul de mântuire, ca oamenilor de pe pământ să li se ofere posibilitatea iertării şi a salvării veşnice de sub condamnarea păcatului şi a morţii (Ioan 3,16). Acest plan minunat a fost posibil prin Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care, de bună voie şi din dragoste şi milă pentru omenirea păcătoasă, a venit pe pământ ca om, ca să moară ca miel de jertfă pe crucea calvarului în locul fiecărui om de pe faţa pământului. Deci, ca să nu moară omul, a murit Domnul Isus Hristos, Fiul iubit a lui Dumnezeu. Căci dreptatea legii lui Dumnezeu, care este veşnică, cerea moartea păcătosului (Ioan cap.1,29; 1Timotei cap.1,15-16). Ce preţ enorm a costat salvarea noastră şi care ne dă garanţia mântuirii şi a vieţii veşnice – viaţa Fiului lui Dumnezeu! A murit El ca noi să trăim (Evrei cap. 10,19-24; 1Petru cap.2,24-25). Un lucru esenţial este faptul că prima pereche de oameni, Adam şi Eva, care au păcătuit, nu au murit imediat dar au fost scoşi afară din Rai dezbrăcaţi de slavă divină şi despărţiţi de Dumnezeu. Nu mai era posibil ca omul păcătos să rămână în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl şi să mai aibă drept la pomul vieţii. Adam şi Eva şi generaţiile de oameni ce le-au urmat de-a lungul tuturor timpurilor şi până în prezent (Romani cap. 3,23) aveau să-şi ducă cu greu existenţa pe un pământ blestemat, muncind din greu pentru a-şi agonisi cele necesare traiului, cunoscând suferinţele, boala şi, după ani de trudă şi durere, să aibă parte de moarte fizică. Prin păcătuire au pierdut nemurirea şi au devenit muritori (Geneza cap.2,15-17; cap. 3,1-24; cap. 4,8; cap.5,5). Dumnezeu are milă de ei, nu-i omoară ci le-a dat un timp de vieţuire, suferind blestemul şi efectele păcatului lor ca o lecţie de pocăinţă şi un timp de har şi de îndreptare cu nădejdea în făgăduinţă venirii Mântuitorului pentru a-i salva din robia păcatului şi a Satanei. De moartea fizică are parte orice fiinţă de pe faţa pământului.
Dar lucrarea Mântuitorului are un scop mult mai mare şi anume: iertarea şi viaţa veşnică în Raiul lui Dumnezeu, acolo de unde au căzut Adam şi Eva (Geneza cap.3,15; Romani cap. 5,14-17.21). Dumnezeu doreşte să întemeieze Împărăţia slavei Sale al cărei Împărat este Domnul Isus Hristos, unde va fi şi poporul Său cel sfânt, răscumpărat de pe pământ şi curăţit de păcate cu sângele sfânt al jertfei Sale (Daniel cap. 22,44; cap. 7,27; 1Tesaloniceni cap.4,16-17; Apocalipsa cap.22,14). Domnul a venit să aducă vestea bună a păcii. A chemat omenirea la împăcare cu Dumnezeu, la îndreptare a vieţii şi a faptelor lor (2Corinteni 5,10). În totală dependenţă de Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus Hristos a folosit puterea Sa divină pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu. S-a descoperit pe Sine ca Mântuitor milostiv, trimis de Tatăl ceresc, ca să vindece, să refacă şi să ierte păcatele omenirii. Toate minunile săvârşite de El au fost pentru folosul altora. Ca reprezentant al omenirii pentru care şi-a dat viaţa la calvar ca jertfă de răscumpărare, Domnul Isus Hristos a devenit singurul Salvator şi singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1Timotei cap.2,5).
Un lucru greu de înţeles pentru o judecată normală a minţii: de ce Domnul Hristos care a venit şi a făcut numai bine tuturor, a adus speranţă şi salvare, a fost răsplătit atât de crunt, cu atâta ură, răzvrătire, dispreţ, batjocură, chin, durere şi moarte “şi încă moarte de cruce” (Filipeni cap. 2,6-8)? Acestea le-a suferit şi le-a suportat Domnul din partea unora ce erau în fruntea naţiunii (Ioan cap. 1,10-11). Preoţii şi conducătorii iudeilor, fariseii, cărturarii îl urau pe Domnul Isus căci, mulţimile se îmbulzeau să-I asculte cuvintele pline de înţelepciune şi să-I vadă lucrările pline de putere. Unii oameni de frunte credeau în El dar nu îndrăzneau să-şi dea pe faţă credinţa ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Preoţii şi bătrânii norodului au hotărât că ceva trebuie făcut pentru a atrage atenţia mulţimii de la Isus. În spatele complotului, făcut împotriva Domnului şi a lucrării Sale, era Satana care l-a înşelat pe Iuda. Iuda nu a avut o inimă predată Domnului ci L-a urmat cu făţărnicie, urmărind alte scopuri egoiste. La un moment potrivit când Satana a pus stăpânire pe Iuda, s-a hotărât să vândă pe Domnul Isus preoţilor pentru suma de treizeci de arginţi. Iuda iubea mai mult banii decât pe Isus (Matei cap.27,9; Luca cap. 22,1-6).
Domnul începe să treacă prin momente foarte grele de durere: trădarea şi vânzarea Sa de către unul din ucenici Lui. Ştiind clipele de grea suferinţă ce-i stăteau în faţă, s-a rugat către Dumnezeu Tatăl în grădina Ghetsemani. A cerut ajutor de la Tatăl să poată bea acel pahar al suferinţei. Ca om trebuia să sufere singur despărţirea de Dumnezeu pentru păcatele omenirii. Nu şi-a folosit în nici un fel puterea divină de a se salva sau a diminua din chinurile ce avea să le îndure pentru păcatele noastre. Căci a fost pedepsit şi a suferit ca cel mai mare păcătos, cu toate că El, Domnul Hristos, era fără păcat (Isaia cap.53,5; 2Corinteni cap.5,21). În grădina Ghetsemani Domnul Isus a simţit groază în fiinţa Lui pentru despărţirea Sa de Dumnezeu Tatăl, din cauza păcatelor lumii. S-a rugat să-I fie îndepărtat paharul suferinţei ce trebuia să-l bea, dar cu toate acestea după cum totdeauna Domnul Isus s-a supus voinţei lui Dumnezeu, a exclamat: “Totuşi nu cum voiesc Eu ci cum voieşti Tu!” (Matei cap. 26,39). L-a mai durut în suflet pe Mântuitorul şi faptul că cei trei ucenici, care L-au însoţit în grădină, nu au vegheat ci au adormit în acele momente grele pentru El. Ucenicii nu şi-au dat seama de importanţa momentului, pentru a înţelege chinul, suferinţa şi groaza din sufletul Domnului Isus, care avea transpiraţia pe faţă ca picăturile de sânge (Matei cap. 26,36-45). După aceste momente, la plecarea lor din grădina Ghetsemani, ceata de ostaşi înarmaţi, în frunte cu Iuda, au venit să-L prindă pe Domnul. Erau înarmaţi şi s-au purtat cu Domnul Isus foarte brutal. L-au legat ca pe cel mai mare răufăcător şi L-au dus la judecată. Preoţimea, care a condus prinderea Domnului, cu viclenia şi iscusinţa lor, au urmărit cu orice preţ condamnarea şi moartea Lui. Judecata a fost condusă de membrii sinedriului care s-au unit toţi împotriva Domnului Isus. Nu au existat motive de condamnare a Domnului Isus, căci El făcuse numai bine oamenilor într-un mod făţiş. Dar acest complet de judecată, condus de Satana din umbră, i-a transformat în uneltele sale. Erau plini de ură împotriva Domnului Isus deoarece, în diferite ocazii, le-a mustrat păcatele, ipocrizia şi lipsa de milă pentru semenii lor. Acestor duşmani ai Domnului, cu funcţiile ce le aveau de a fi preoţi şi mai mari ai poporului, nu le-a păsat niciodată de suferinţele şi nevoile mulţimii. Au urmărit în mod egoist propriile interese, având şi pretenţia că sunt slujitori ai lui Dumnezeu şi că-I respectă Legea (Matei 23,1-28). Ei au respins pe Domnul slavei care şi pentru ei a venit ca Lumină şi Salvator. Ei au iubit mai mult întunericul decât lumina. Au preferat să-L respingă pe Domnul Isus şi să se răzvrătească chemării iubitoare (Ioan cap. 3,19; cap. 8,12-13).
Domnul Hristos are parte de o judecată nedreaptă din partea acelui grup de oameni răi şi nelegiuiţi ce erau sub controlul Satanei. I s-au adus Domnului mărturii şi acuzaţii mincinoase fără a fi dovedite (Exod 23,1). La întrebările, acuzaţiile şi necredinţa lor răspunsul Domnului Isus era calm, izvorât dintr-o inimă răbdătoare şi blândă lipsită de păcat şi care nu putea fi provocată. Pentru a obţine condamnarea Domnului Hristos, judecătorii s-au bazat în mare măsură pe gălăgia mulţimii, care era formată atunci din “pleava” Ierusalimului. Mulţi s-au unit cu acei criminali ai Domnului, dându-şi încuviinţarea pentru condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu, fără să ştie de ce o fac şi fără să cunoască prea bine pe Cel condamnat (Luca cap.23,18-24; Exod 23,2-7; Fapte cap.2,22.23.36-37). S-au lăsat influenţaţi şi duşi cu “valul”. Caiafa, marele preot, a grăbit judecata Domnului Hristos, o judecată nedreaptă, fără pic de milă şi plină de răzbunare. În apărarea Domnului Isus nu a fost nimeni care să-L apere. Căci cei ce l-au urmat, apropiaţii Lui, acum, în aceste momente grele pentru Domnul, de frică, toţi au fugit şi L-au părăsit. Chiar dacă nu au existat dovezi clare împotriva Domnului, ei, cei răi, au inventat multe lucruri neadevărate ducând lumea la o înţelegere greşită despre persoana Domnului Isus, afirmând că nu era El Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi L-au acuzat de înşelăciune cu toate că nu a înşelat pe nimeni (Matei cap.26,59-68; Luca cap.22,66-67; Ioan cap.19,7). Pilat, dregătorul, cel care a cercetat pe Domnul, căci a fost adus înaintea sa ca făcător de rele, cerându-i-se condamnarea la moarte, nu a găsit nici o vină Domnului Isus; şi nici Irod. Şi-a dat seama că din invidie şi din ură a fost condamnat Domnul de către mai marii poporului evreu. Pilat a încercat să-L elibereze prin schimbul făcut cu Baraba care era un tâlhar. Dar mulţimea, orbită de ură ce venea de la Satana, a cerut, cu strigăte, răstignirea Domnului Isus. Şi-au asumat răspunderea de a suporta, ei şi copiii lor, consecinţele sângelui vărsat al Mântuitorului şi s-au lepădat de Domnul Slavei, Salvatorul lor şi au ales să li se dea un tâlhar, un ucigaş (Matei cap.27,15-25). O dată cu sentinţa condamnării la moarte a Fiului lui Dumnezeu, Domnul a fost dat în mâinile păcătoşilor, a soldaţilor romani ce aveau să aducă la îndeplinire sentinţa (Matei cap.27-31). Dar înainte de aceasta Domnul a fost supus la cele mai mari insulte şi batjocuri - a fost scuipat. Soldaţii romani L-au dezbrăcat de hainele Lui, pe care apoi şi le-au însuşit trăgând la sorţi şi au îmbrăcat pe Domnul cu o haină stacojie, i-au pus în mână o trestie şi pe frunte i-au aşezat o cunună de spini. În multe feluri îl batjocoreau pe Domnul Isus: îl scuipau, îl loveau cu pumnii şi cu trestia peste cap (Ioan cap.19,2-3). Din fruntea Sa, datorită spinilor înfipţi, curgeau şiroaie de sânge. “Atât de schimonosită îi era fată, că-ţi întorceai privirile de la ea” (Isaia 52,14). După toate acestea, I-au pus crucea grea pe umăr şi L-au silit pe Domnul Isus să şi-o ducă singur pe dealul Golgotei, unde avea să fie răstignit. După acele zile de epuizare psihică şi fizică, fiind bătut, flămând şi însetat, Domnul Isus, ca om, a ajuns la capătul puterilor. Fiind lipsit de putere şi de vlagă, a căzut sub greutatea crucii fără a se mai putea ridica. Atunci soldaţii, ce-L forţau din urmă, au înţeles că Domnul Isus, cel condamnat nu mai era în stare să îşi ducă crucea. Au silit atunci pe un om numit Simon, ce trecea întâmplător pe acolo, să ducă crucea Domnului Isus până la locul răstignirii. Împreună cu Domnul Isus mai trebuiau să moară prin răstignire şi doi făcători de rele, care-şi meritau soarta (Luca cap.23,26). Gloata neştiutoare fusese martoră la cruzimea cu care Domnul Isus fusese tratat şi nu a fost apărat de nimeni. La toate aceste chinuri şi nedreptăţi la care a fost supus Domnul nu a răspuns în nici un fel pentru a se răzbuna. Ba mai mult El s-a rugat pentru cei ce aveau să-L omoare ca “Dumnezeu să-i ierte căci nu ştiu ce fac” (Luca cap.23,34). Blândeţea Sa, inocenţa şi răbdarea Să îi umplea de ură. Mila şi dreptatea erau călcate în picioare. Niciodată nu a fost tratat un criminal într-un mod atât de inuman, cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu. La toate suferinţele Sale Domnul avea să mai îndure o lovitură. Când era în sala de judecată Domnul a auzit şi a văzut acea situaţie când unul dintre cei mai apropiaţi ucenici s-a lepădat de El. Petru, care s-a amestecat cu cei ce-L condamnau pe Domnul, la întrebările lor s-a lepădat de Domnul Isus, spunând că nu-L cunoaşte. A căzut în ispita vrăjmaşului, de care Domnul Isus îl avertizase. Dar într-un moment când Domnul priveşte cu milă la ucenicul Său, lui Petru i se trezeşte conştiinţa pentru ceea ce a făcut: lepădarea sa de Domnul. Atunci se retrage într-un loc singur unde regretă păcatul său şi plânge cu amar. Domnul, pentru pocăinţa lui Petru îi dă iertarea Sa. Chiar mai mult: după învierea Sa l-a întărit pe Petru în credinţa şi l-a pus în slujba şi în fruntea Bisericii Sale (Matei cap.26,69-75; Ioan cap.21,15-17). Nu la fel a fost primită şi căinţa lui Iuda, pe care Satana l-a îndemnat să se sinucidă, pentru a nu mai avea răgaz de pocăinţă (Matei cap. 27,1-5) Iuda fiind cel pierdut - “fiul pierzării” (Ioan cap. 17,12).
Mântuitorul profetizase cu mult înainte, în Vechiul Testament, felul tratamentului la care avea să fie supus. (Ps. Cap 22,16-18; ps. Cap. 69,20-21; Isaia cap 53). Sosiţi la locul execuţiei, pe dealul Golgota, osândiţii au fost legaţi şi ţintuiţi pe cruci cu piroane ce le-au străpuns palmele şi picioarele. Apoi crucea, cu cel ce era răstignit pe ea, era ridicată şi înfiptă în pământ. Aceasta pentru a fi văzuţi de toţi cei ce asistau la acest “spectacol îngrozitor”. De acest tratament inuman, imposibil de descris suficient în cuvinte, a avut parte şi Domnul nostru Isus Hristos. Numai că această privelişte nu i-a impresionat pe cei mulţi care şi-au dat încuviinţarea la moarte, unindu-se cu vrăjmaşul. El şi-au confirmat batjocurile şi cuvintele de dispreţ şi ocară la adresa Domnului Isus Hristos. Pe crucea Domnului, Pilat a scris inscripţia: “Isus din Nazaret Împăratul iudeilor” cu toate că, în sala de judecată ce-i ce L-au dat la moarte s-au lepădat de acest împărat al lor (Matei cap.27,37-43). Pe cruce, Domnului Isus, epuizat de sângele scurs din răni şi de durere, în acea agonie a Sa, I-a venit o singură rază de mângâiere: a fost rugăciunea tâlharului pocăit - unul dintre cei doi care au fost aduşi împreună cu Domnul la moarte. Acest tâlhar şi-a dat seama că Domnul Isus era nevinovat şi că suferea pe nedrept şi că El, Domul, era Hristosul Fiul lui Dumnezeu. Îşi cere iertare de la Domnul şi cu pocăinţa din inima lui, are credinţă şi roagă pe Domnul să-i facă parte de împărăţia Sa cea veşnică. Ceea ce Domnul Isus face: primeşte pe acest tâlhar pocăit ca pe întâiul rod al suferinţelor şi jertfei Sale şi îi făgăduieşte tâlharului că va fi cu El în rai.
În ceasul morţii Sale, Domnul Isus şi-a adus aminte şi de mama Sa, care era îndurerată crunt în inima ei. Văzând-o acolo, neputincioasă să-şi ajute în vreun fel Fiul, Domnul Isus pentru a nu o lăsa singură, o dă în grijă ucenicului Ioan, ce se afla şi el acolo (Ioan cap. 19,25-27; Luca cap.23,39-43). Şi acum Domnul Slavei, ca om, era gata de moarte.” Nu frica de moarte era aceea care apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi povara crucii erau ceea ce au provocat chinul Său de nedescris. Suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de cunoaşterea că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de puţini vor fi binevoitori să se rupă de sub puterea lui şi că fără ajutorul lui Dumnezeu omenirea avea să piară şi vedea mulţimile, deşi aveau la îndemână harul şi un ajutor îmbelşugat.” (H.L.L.). Asupra Domnului Hristos ca înlocuitor şi garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăţia fiecărui urmaş a lui Adam apăsa asupra inimii Sale.
O dată cu chinurile Domnului, când era gata să-şi dea sufletul, crucea Domnului Isus, a fost învăluită de întuneric, ceea ce a îngrozit pe mulţi care asistau la această privelişte. Unii au recunoscut că Acest osândit era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Dar preoţii şi mulţi alţii, ucigaşi ai Domnului, au rămas împietriţi, batjocorindu-L mai departe pe Domnul slavei, cu vorbele lor pline de dispreţ şi de răutate (Matei cap 27,45-46; Luca cap.23,35-37; Marcu cap 15,29-34). “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” “(Marcu cap.15,33-34). A fost strigătul disperat al Domnului Hristos că a simţit în acele momente că Dumnezeu Tatăl şi-a întors faţă de la Fiul Său. “Fiul nevinovat a lui Dumnezeu atârna pe cruce. Trupul Său sfârtecat în bătăi, mâinile acelea atât de des întinse pentru binecuvântări, pironite acum pe lemn; picioarele acelea neobosite în a sluji din iubire, pironite pe cruce, acel cap împărătesc, străpuns de coroana de spini, buzele tremurânde gata să strige de durere şi tot ceea ce a îndurat – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, mâinile şi picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţă Sa – toate acestea vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc declarând: Pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei, pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe valuri, care a făcut pe demoni să tremure şi boala şi suferinţa să înceteze, El a deschis ochii orbilor şi care a chemat pe morţi la viaţă – S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine, El, purtătorul de păcat, pentru tine s-a făcut păcat, îndurând mânia judecăţii divine.” (H.L.L.). Într-unul din momentele agoniei Sale, Domnul de pe cruce a strigat că-I este sete. Unul din ostaşi i-a întins un burete îmbibat în oţet şi fiere pe care, la atingerea buzelor Sale, Domnul l-a respins. Oare cine dintre noi şi-ar putea satisface setea cu fiere şi oţet, în loc de apă curată de izvor, necesară vieţii? El, Domnul, care este chiar Apa Vieţii, Pâinea Vieţii, Lumina Lumii, Calea, Adevărul şi Viaţa, Păstorul cel Bun, Marele Preot, Salvatorul, Răscumpărătorul, El este totul “în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ştiinţei” (Coloseni cap. 2,3). El, Fiul lui Dumnezeu şi Stăpânul Universului, acum însetat pe cruce, depindea de bunăvoinţa (pe care nu a găsit-o) şi ajutorul oamenilor creaţi de El (Ioan cap.1,1-5). Se constată cât de degradată şi de stricată era conştiinţa şi inima acelor oameni şi cât de orbiţi erau, căci nu ştiau pe cine chinuiesc (Apoc. Cap.1,7). Un lucru important este şi faptul că la toate aceste chinuri ale Sale la care era supus, Domnul Isus Hristos nu a spus nici un cuvânt de blestem sau de răzbunare împotriva ucigaşilor Săi ci s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl să-i ierte căci “nu ştiu ce fac”. Apoi după ridicarea întunericului ce învăluia crucea, Domnul Isus Hristos a strigăt de pe cruce: “S-a sfârşit! Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul! Apoi şi-a plecat capul şi a murit (Luca cap.23,46). Prin aceste cuvinte ale Domnului, El declară că lucrarea de mântuire de pe pământ a adus-o la îndeplinire şi a sfârşit-o, după care s-a încredinţat pe Sine lui Dumnezeu. Din momentul când Domnul Isus Hristos a sfârşit ceea ce El avea să aducă la îndeplinire, planul pentru mântuirea omului, atunci a luat sfârşit şi sistemul jertfelor de animale (Evrei cap. 10,10-22). Căci moartea şi adevărata jertfă pentru plata păcatelor a fost adusă de Marele nostru Mântuitor, Isus Hristos (Luca cap.23,46; Ioan cap 19,30-33; Evrei cap.2,9.10.17; cap.5,7-10; 1Petru cap. 2,21-25).
Cine doreşte mântuirea şi viaţa veşnică, să aleagă, prin credinţă pe Domnul Isus Hristos şi jertfa Sa de la cruce. Căci Domnul Isus Hristos, după învierea şi înălţarea Sa la cer, devenind Mare Preot, şade la dreapta Tatălui şi mijloceşte, primeşte rugăciunile de la toţi acei care cred în El şi în mântuirea Sa (Matei cap. 28,16-20; Evrei cap. 3,1.12; cap.10,37-39; cap.12,2-3; cap.13,20-21).
"Părinte Ceresc, Domnul şi Dumnezeul nostru milostiv, în Numele Domnului Isus Hristos şi a jertfei Sale de la cruce, ajută-ne să ne pocăim, să Te iubim, să trăim o viaţă nouă pentru Tine şi să credem în Tine şi fă-ne parte de Împărăţia Ta cea veşnică, unde ai promis că ne pregăteşti locuri. Pentru toate îţi mulţumim, AMIN. "
Venirea Domnului Isus Hristos aici pe pământ a fost strict necesară şi face parte din planul de mântuire a lui Dumnezeu. A fost o împlinire a făgăduinţei lui Dumnezeu din Eden, după ce prima pereche de oameni a păcătuit (Geneza 3 ,6-15).
La vremea hotărâtă , Domnul Hristos a părăsit slava cerească şi s-a născut în Betleemul Iudeii, din fecioara Maria, ca o taină a întrupării Sale (Isaia 7, 14 şi 49,5 Luca 2,6 şi 7). Era importantă venirea Domnului Isus Hristos pe pământul acesta ca să mântuiască, să răscumpere şi să salveze o lume căzută în păcat şi robită de Satana. O lume întunecată care nu cunoştea pe Dumnezeu Creatorul şi era fără nici o nădejde. Scopul vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al Domnului Hristos era de a produce o despărţire veşnică între Dumnezeu şi om (Matei cap.4,16-17; Ioan cap.1,1-5; cap.9,14-17).
Dar, prin Domnul Isus Hristos, această despărţire poate fi refăcută. Dumnezeu, încă înainte de căderea omului în păcat, a făcut planul de mântuire şi de salvare a acestuia de pedeapsa păcatului şi de sub puterea Satanei (Luca cap.10,18; Ioan cap.8,44). Pentru a se implica direct în salvarea omenirii, a se apropia de nevoile oamenilor şi prin toate acţiunile Sale de milă şi dreptate, Domnul Hristos, devenit om, s-a făcut reprezentantul nostru înaintea lui Dumnezeu (Evrei cap.2,15-18). A făcut cunoscut oamenilor pe Dumnezeu Tatăl din ceruri şi voia Sa cea sfântă. Prin învăţăturile Sale pline de înţelepciune şi milă, a căutat să-i îndrepte pe calea sfântă a lui Dumnezeu. Îndemna omenirea la păzirea poruncilor lui Dumnezeu, la trăirea în dragoste unii faţă de alţii şi la iertarea semenilor noştri aşa cum şi Dumnezeu este gata să ne ierte abaterile. I-a învăţat să apeleze la Dumnezeu prin rugăciune pentru ajutor şi iertare (Matei cap.18,21-22; Luca cap.6,37-38; Ioan cap.6,29; Efeseni cap.4,32). În umblarea Sa, Domnul, plin de milă şi de dragoste la vederea suferinţelor şi nevoilor oamenilor, a slujit şi a făcut numai bine tuturor. Domnul Isus a văzut cât de mare era nevoia omului de Dumnezeu (Isaia cap. 61,1; Luca cap.4,18-19). Venirea Mântuitorului a fost o manifestare a harului şi dreptăţii Sale pe pământ. Mulţi erau uimiţi de învăţăturile Sale căci vorbea ca unul care are putere şi “niciodată n-a vorbit cineva că Omul acesta” (Luca 4,22 şi cap. 20,21). A venit să aducă lumină ca omenirea să cunoască pe Dumnezeu şi mântuirea Sa (Ioan cap.8,12-14.16.30-32). A venit să aducă vindecare pentru toţi bolnavii care au venit la El. Prin atingerea Sa a alinat multe dureri. Dar cea mai mare vindecare adusă de Domnul Isus a fost vindecarea de păcat şi de sub robia păcatului (Isaia cap.53,5; Ioan cap. 1,29; Matei cap. 14,14.36). A chemat şi încă mai cheamă omenirea la ascultare de Dumnezeu, îndemnându-i să meargă pe urmele Sale, învăţând de la El să aleagă să slujească pe Dumnezeu (Luca cap.9,23-24). Prin naşterea din nou, fiecărei persoane i s-a dat favoarea de a intra în împărăţia harului Său (Romani cap. 14,17-18; Evrei cap.4,16). Aceasta este salvarea omenirii din păcat - Domnul Isus Hristos trimis de Dumnezeu pe pământ (Ioan cap.8,12; 1Petru cap.2,9-10).
Oamenii, pentru a fi iertaţi de tot trecutul lor întunecat, trebuie să facă alegerea cea bună: să asculte de Dumnezeu din dragoste pentru El, cu pocăinţă (Ioan cap.14,15). Dumnezeu le oferă iertarea şi făgăduinţa vieţii veşnice (Matei cap.4,17). Cine doreşte viaţa, să-L aleagă pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor şi Răscumpărător personal. Prin această alegere omul poate deveni copil al lui Dumnezeu şi, trăind în ascultare de poruncile lui Dumnezeu, ajunge să fie asemenea Domnului Isus Hristos în caracter şi în fapte (Ioan cap.1,12-13; Ioan cap.3,3-5). Domnul Isus, pe lângă îndemnurile şi învăţăturile Sale date oamenilor de a veni la Dumnezeu, de a-L cunoaşte cercetând Scripturile şi ascultă de voia şi poruncile Sale, de a trăi în dragoste unul faţă de altul, a făgăduit celor ce aveau să-L primească răsplătirile Sale aici jos pe pământ dar şi fericirea vieţii veşnice în raiul lui Dumnezeu (Matei cap.6,31-34; Ioan cap.5,39; Ioan cap.15,12.16.17; Luca cap.6,20; Matei cap.25,34).
Dar au fost şi mulţi împotrivitori din norod care L-au urmărit mereu ca să-L ispitească, să-L prindă şi chiar să-L omoare. Căci nu credeau în Domnul Isus Hristos şi nici lucrările Sale. Aceştia erau o parte din învăţătorii legii, preoţi şi cărturari care, deşi cunoşteau Scripturile Vechiului Testament, nu L-au cunoscut pe Domnul Hristos ca fiind Mesia trimis de Dumnezeu. Căci multe profeţii au vorbit despre venirea Mântuitorului (Matei cap.22,18; Ioan cap.8,19.21-26). Duşmanii aceştia ai Domnului Isus erau egoişti, lipsiţi de milă şi dragoste pentru semenii lor, plini de invidie şi de răutate împotriva Domnului Hristos (Matei cap 23,23-25). Au început să urască pe Domnul deoarece le mustra păcatele şi au văzut că mulţimile de oameni din ţinuturile Palestinei îl urmau pe Domnul Isus, îi ascultau învăţăturile şi erau fericiţi în prezenţa unui aşa Mare Învăţător. El le-a adus vindecare şi speranţă în suflete (Ioan cap.4,40-42; Marcu cap.3,7-8). Venirea Domnului Isus a avut scopul de a aduce omenirii căzute în păcat şansa reabilitării faţă de Dumnezeu prin iertarea primită, prin trăirea unei vieţi noi prin credinţă (Osea cap.13,4; Fapte cap.5,31).
Toată omenirea este sub povara păcatelor şi vinovată înaintea lui Dumnezeu, moştenind păcatele primilor noştri părinţi (Romani cap.3,10-12; cap 5,12.18-19). Prin păcătuire era sortită morţii căci plata păcatului este moartea conform dreptăţii lui Dumnezeu (Romani 6,23). Dar Dumnezeu, datorită milei Sale a hotărât, prin planul de mântuire, ca oamenilor de pe pământ să li se ofere posibilitatea iertării şi a salvării veşnice de sub condamnarea păcatului şi a morţii (Ioan 3,16). Acest plan minunat a fost posibil prin Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care, de bună voie şi din dragoste şi milă pentru omenirea păcătoasă, a venit pe pământ ca om, ca să moară ca miel de jertfă pe crucea calvarului în locul fiecărui om de pe faţa pământului. Deci, ca să nu moară omul, a murit Domnul Isus Hristos, Fiul iubit a lui Dumnezeu. Căci dreptatea legii lui Dumnezeu, care este veşnică, cerea moartea păcătosului (Ioan cap.1,29; 1Timotei cap.1,15-16). Ce preţ enorm a costat salvarea noastră şi care ne dă garanţia mântuirii şi a vieţii veşnice – viaţa Fiului lui Dumnezeu! A murit El ca noi să trăim (Evrei cap. 10,19-24; 1Petru cap.2,24-25). Un lucru esenţial este faptul că prima pereche de oameni, Adam şi Eva, care au păcătuit, nu au murit imediat dar au fost scoşi afară din Rai dezbrăcaţi de slavă divină şi despărţiţi de Dumnezeu. Nu mai era posibil ca omul păcătos să rămână în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl şi să mai aibă drept la pomul vieţii. Adam şi Eva şi generaţiile de oameni ce le-au urmat de-a lungul tuturor timpurilor şi până în prezent (Romani cap. 3,23) aveau să-şi ducă cu greu existenţa pe un pământ blestemat, muncind din greu pentru a-şi agonisi cele necesare traiului, cunoscând suferinţele, boala şi, după ani de trudă şi durere, să aibă parte de moarte fizică. Prin păcătuire au pierdut nemurirea şi au devenit muritori (Geneza cap.2,15-17; cap. 3,1-24; cap. 4,8; cap.5,5). Dumnezeu are milă de ei, nu-i omoară ci le-a dat un timp de vieţuire, suferind blestemul şi efectele păcatului lor ca o lecţie de pocăinţă şi un timp de har şi de îndreptare cu nădejdea în făgăduinţă venirii Mântuitorului pentru a-i salva din robia păcatului şi a Satanei. De moartea fizică are parte orice fiinţă de pe faţa pământului.
Dar lucrarea Mântuitorului are un scop mult mai mare şi anume: iertarea şi viaţa veşnică în Raiul lui Dumnezeu, acolo de unde au căzut Adam şi Eva (Geneza cap.3,15; Romani cap. 5,14-17.21). Dumnezeu doreşte să întemeieze Împărăţia slavei Sale al cărei Împărat este Domnul Isus Hristos, unde va fi şi poporul Său cel sfânt, răscumpărat de pe pământ şi curăţit de păcate cu sângele sfânt al jertfei Sale (Daniel cap. 22,44; cap. 7,27; 1Tesaloniceni cap.4,16-17; Apocalipsa cap.22,14). Domnul a venit să aducă vestea bună a păcii. A chemat omenirea la împăcare cu Dumnezeu, la îndreptare a vieţii şi a faptelor lor (2Corinteni 5,10). În totală dependenţă de Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus Hristos a folosit puterea Sa divină pentru a descoperi iubirea lui Dumnezeu. S-a descoperit pe Sine ca Mântuitor milostiv, trimis de Tatăl ceresc, ca să vindece, să refacă şi să ierte păcatele omenirii. Toate minunile săvârşite de El au fost pentru folosul altora. Ca reprezentant al omenirii pentru care şi-a dat viaţa la calvar ca jertfă de răscumpărare, Domnul Isus Hristos a devenit singurul Salvator şi singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1Timotei cap.2,5).
Un lucru greu de înţeles pentru o judecată normală a minţii: de ce Domnul Hristos care a venit şi a făcut numai bine tuturor, a adus speranţă şi salvare, a fost răsplătit atât de crunt, cu atâta ură, răzvrătire, dispreţ, batjocură, chin, durere şi moarte “şi încă moarte de cruce” (Filipeni cap. 2,6-8)? Acestea le-a suferit şi le-a suportat Domnul din partea unora ce erau în fruntea naţiunii (Ioan cap. 1,10-11). Preoţii şi conducătorii iudeilor, fariseii, cărturarii îl urau pe Domnul Isus căci, mulţimile se îmbulzeau să-I asculte cuvintele pline de înţelepciune şi să-I vadă lucrările pline de putere. Unii oameni de frunte credeau în El dar nu îndrăzneau să-şi dea pe faţă credinţa ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Preoţii şi bătrânii norodului au hotărât că ceva trebuie făcut pentru a atrage atenţia mulţimii de la Isus. În spatele complotului, făcut împotriva Domnului şi a lucrării Sale, era Satana care l-a înşelat pe Iuda. Iuda nu a avut o inimă predată Domnului ci L-a urmat cu făţărnicie, urmărind alte scopuri egoiste. La un moment potrivit când Satana a pus stăpânire pe Iuda, s-a hotărât să vândă pe Domnul Isus preoţilor pentru suma de treizeci de arginţi. Iuda iubea mai mult banii decât pe Isus (Matei cap.27,9; Luca cap. 22,1-6).
Domnul începe să treacă prin momente foarte grele de durere: trădarea şi vânzarea Sa de către unul din ucenici Lui. Ştiind clipele de grea suferinţă ce-i stăteau în faţă, s-a rugat către Dumnezeu Tatăl în grădina Ghetsemani. A cerut ajutor de la Tatăl să poată bea acel pahar al suferinţei. Ca om trebuia să sufere singur despărţirea de Dumnezeu pentru păcatele omenirii. Nu şi-a folosit în nici un fel puterea divină de a se salva sau a diminua din chinurile ce avea să le îndure pentru păcatele noastre. Căci a fost pedepsit şi a suferit ca cel mai mare păcătos, cu toate că El, Domnul Hristos, era fără păcat (Isaia cap.53,5; 2Corinteni cap.5,21). În grădina Ghetsemani Domnul Isus a simţit groază în fiinţa Lui pentru despărţirea Sa de Dumnezeu Tatăl, din cauza păcatelor lumii. S-a rugat să-I fie îndepărtat paharul suferinţei ce trebuia să-l bea, dar cu toate acestea după cum totdeauna Domnul Isus s-a supus voinţei lui Dumnezeu, a exclamat: “Totuşi nu cum voiesc Eu ci cum voieşti Tu!” (Matei cap. 26,39). L-a mai durut în suflet pe Mântuitorul şi faptul că cei trei ucenici, care L-au însoţit în grădină, nu au vegheat ci au adormit în acele momente grele pentru El. Ucenicii nu şi-au dat seama de importanţa momentului, pentru a înţelege chinul, suferinţa şi groaza din sufletul Domnului Isus, care avea transpiraţia pe faţă ca picăturile de sânge (Matei cap. 26,36-45). După aceste momente, la plecarea lor din grădina Ghetsemani, ceata de ostaşi înarmaţi, în frunte cu Iuda, au venit să-L prindă pe Domnul. Erau înarmaţi şi s-au purtat cu Domnul Isus foarte brutal. L-au legat ca pe cel mai mare răufăcător şi L-au dus la judecată. Preoţimea, care a condus prinderea Domnului, cu viclenia şi iscusinţa lor, au urmărit cu orice preţ condamnarea şi moartea Lui. Judecata a fost condusă de membrii sinedriului care s-au unit toţi împotriva Domnului Isus. Nu au existat motive de condamnare a Domnului Isus, căci El făcuse numai bine oamenilor într-un mod făţiş. Dar acest complet de judecată, condus de Satana din umbră, i-a transformat în uneltele sale. Erau plini de ură împotriva Domnului Isus deoarece, în diferite ocazii, le-a mustrat păcatele, ipocrizia şi lipsa de milă pentru semenii lor. Acestor duşmani ai Domnului, cu funcţiile ce le aveau de a fi preoţi şi mai mari ai poporului, nu le-a păsat niciodată de suferinţele şi nevoile mulţimii. Au urmărit în mod egoist propriile interese, având şi pretenţia că sunt slujitori ai lui Dumnezeu şi că-I respectă Legea (Matei 23,1-28). Ei au respins pe Domnul slavei care şi pentru ei a venit ca Lumină şi Salvator. Ei au iubit mai mult întunericul decât lumina. Au preferat să-L respingă pe Domnul Isus şi să se răzvrătească chemării iubitoare (Ioan cap. 3,19; cap. 8,12-13).
Domnul Hristos are parte de o judecată nedreaptă din partea acelui grup de oameni răi şi nelegiuiţi ce erau sub controlul Satanei. I s-au adus Domnului mărturii şi acuzaţii mincinoase fără a fi dovedite (Exod 23,1). La întrebările, acuzaţiile şi necredinţa lor răspunsul Domnului Isus era calm, izvorât dintr-o inimă răbdătoare şi blândă lipsită de păcat şi care nu putea fi provocată. Pentru a obţine condamnarea Domnului Hristos, judecătorii s-au bazat în mare măsură pe gălăgia mulţimii, care era formată atunci din “pleava” Ierusalimului. Mulţi s-au unit cu acei criminali ai Domnului, dându-şi încuviinţarea pentru condamnarea la moarte a Fiului lui Dumnezeu, fără să ştie de ce o fac şi fără să cunoască prea bine pe Cel condamnat (Luca cap.23,18-24; Exod 23,2-7; Fapte cap.2,22.23.36-37). S-au lăsat influenţaţi şi duşi cu “valul”. Caiafa, marele preot, a grăbit judecata Domnului Hristos, o judecată nedreaptă, fără pic de milă şi plină de răzbunare. În apărarea Domnului Isus nu a fost nimeni care să-L apere. Căci cei ce l-au urmat, apropiaţii Lui, acum, în aceste momente grele pentru Domnul, de frică, toţi au fugit şi L-au părăsit. Chiar dacă nu au existat dovezi clare împotriva Domnului, ei, cei răi, au inventat multe lucruri neadevărate ducând lumea la o înţelegere greşită despre persoana Domnului Isus, afirmând că nu era El Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi L-au acuzat de înşelăciune cu toate că nu a înşelat pe nimeni (Matei cap.26,59-68; Luca cap.22,66-67; Ioan cap.19,7). Pilat, dregătorul, cel care a cercetat pe Domnul, căci a fost adus înaintea sa ca făcător de rele, cerându-i-se condamnarea la moarte, nu a găsit nici o vină Domnului Isus; şi nici Irod. Şi-a dat seama că din invidie şi din ură a fost condamnat Domnul de către mai marii poporului evreu. Pilat a încercat să-L elibereze prin schimbul făcut cu Baraba care era un tâlhar. Dar mulţimea, orbită de ură ce venea de la Satana, a cerut, cu strigăte, răstignirea Domnului Isus. Şi-au asumat răspunderea de a suporta, ei şi copiii lor, consecinţele sângelui vărsat al Mântuitorului şi s-au lepădat de Domnul Slavei, Salvatorul lor şi au ales să li se dea un tâlhar, un ucigaş (Matei cap.27,15-25). O dată cu sentinţa condamnării la moarte a Fiului lui Dumnezeu, Domnul a fost dat în mâinile păcătoşilor, a soldaţilor romani ce aveau să aducă la îndeplinire sentinţa (Matei cap.27-31). Dar înainte de aceasta Domnul a fost supus la cele mai mari insulte şi batjocuri - a fost scuipat. Soldaţii romani L-au dezbrăcat de hainele Lui, pe care apoi şi le-au însuşit trăgând la sorţi şi au îmbrăcat pe Domnul cu o haină stacojie, i-au pus în mână o trestie şi pe frunte i-au aşezat o cunună de spini. În multe feluri îl batjocoreau pe Domnul Isus: îl scuipau, îl loveau cu pumnii şi cu trestia peste cap (Ioan cap.19,2-3). Din fruntea Sa, datorită spinilor înfipţi, curgeau şiroaie de sânge. “Atât de schimonosită îi era fată, că-ţi întorceai privirile de la ea” (Isaia 52,14). După toate acestea, I-au pus crucea grea pe umăr şi L-au silit pe Domnul Isus să şi-o ducă singur pe dealul Golgotei, unde avea să fie răstignit. După acele zile de epuizare psihică şi fizică, fiind bătut, flămând şi însetat, Domnul Isus, ca om, a ajuns la capătul puterilor. Fiind lipsit de putere şi de vlagă, a căzut sub greutatea crucii fără a se mai putea ridica. Atunci soldaţii, ce-L forţau din urmă, au înţeles că Domnul Isus, cel condamnat nu mai era în stare să îşi ducă crucea. Au silit atunci pe un om numit Simon, ce trecea întâmplător pe acolo, să ducă crucea Domnului Isus până la locul răstignirii. Împreună cu Domnul Isus mai trebuiau să moară prin răstignire şi doi făcători de rele, care-şi meritau soarta (Luca cap.23,26). Gloata neştiutoare fusese martoră la cruzimea cu care Domnul Isus fusese tratat şi nu a fost apărat de nimeni. La toate aceste chinuri şi nedreptăţi la care a fost supus Domnul nu a răspuns în nici un fel pentru a se răzbuna. Ba mai mult El s-a rugat pentru cei ce aveau să-L omoare ca “Dumnezeu să-i ierte căci nu ştiu ce fac” (Luca cap.23,34). Blândeţea Sa, inocenţa şi răbdarea Să îi umplea de ură. Mila şi dreptatea erau călcate în picioare. Niciodată nu a fost tratat un criminal într-un mod atât de inuman, cum a fost tratat Fiul lui Dumnezeu. La toate suferinţele Sale Domnul avea să mai îndure o lovitură. Când era în sala de judecată Domnul a auzit şi a văzut acea situaţie când unul dintre cei mai apropiaţi ucenici s-a lepădat de El. Petru, care s-a amestecat cu cei ce-L condamnau pe Domnul, la întrebările lor s-a lepădat de Domnul Isus, spunând că nu-L cunoaşte. A căzut în ispita vrăjmaşului, de care Domnul Isus îl avertizase. Dar într-un moment când Domnul priveşte cu milă la ucenicul Său, lui Petru i se trezeşte conştiinţa pentru ceea ce a făcut: lepădarea sa de Domnul. Atunci se retrage într-un loc singur unde regretă păcatul său şi plânge cu amar. Domnul, pentru pocăinţa lui Petru îi dă iertarea Sa. Chiar mai mult: după învierea Sa l-a întărit pe Petru în credinţa şi l-a pus în slujba şi în fruntea Bisericii Sale (Matei cap.26,69-75; Ioan cap.21,15-17). Nu la fel a fost primită şi căinţa lui Iuda, pe care Satana l-a îndemnat să se sinucidă, pentru a nu mai avea răgaz de pocăinţă (Matei cap. 27,1-5) Iuda fiind cel pierdut - “fiul pierzării” (Ioan cap. 17,12).
Mântuitorul profetizase cu mult înainte, în Vechiul Testament, felul tratamentului la care avea să fie supus. (Ps. Cap 22,16-18; ps. Cap. 69,20-21; Isaia cap 53). Sosiţi la locul execuţiei, pe dealul Golgota, osândiţii au fost legaţi şi ţintuiţi pe cruci cu piroane ce le-au străpuns palmele şi picioarele. Apoi crucea, cu cel ce era răstignit pe ea, era ridicată şi înfiptă în pământ. Aceasta pentru a fi văzuţi de toţi cei ce asistau la acest “spectacol îngrozitor”. De acest tratament inuman, imposibil de descris suficient în cuvinte, a avut parte şi Domnul nostru Isus Hristos. Numai că această privelişte nu i-a impresionat pe cei mulţi care şi-au dat încuviinţarea la moarte, unindu-se cu vrăjmaşul. El şi-au confirmat batjocurile şi cuvintele de dispreţ şi ocară la adresa Domnului Isus Hristos. Pe crucea Domnului, Pilat a scris inscripţia: “Isus din Nazaret Împăratul iudeilor” cu toate că, în sala de judecată ce-i ce L-au dat la moarte s-au lepădat de acest împărat al lor (Matei cap.27,37-43). Pe cruce, Domnului Isus, epuizat de sângele scurs din răni şi de durere, în acea agonie a Sa, I-a venit o singură rază de mângâiere: a fost rugăciunea tâlharului pocăit - unul dintre cei doi care au fost aduşi împreună cu Domnul la moarte. Acest tâlhar şi-a dat seama că Domnul Isus era nevinovat şi că suferea pe nedrept şi că El, Domul, era Hristosul Fiul lui Dumnezeu. Îşi cere iertare de la Domnul şi cu pocăinţa din inima lui, are credinţă şi roagă pe Domnul să-i facă parte de împărăţia Sa cea veşnică. Ceea ce Domnul Isus face: primeşte pe acest tâlhar pocăit ca pe întâiul rod al suferinţelor şi jertfei Sale şi îi făgăduieşte tâlharului că va fi cu El în rai.
În ceasul morţii Sale, Domnul Isus şi-a adus aminte şi de mama Sa, care era îndurerată crunt în inima ei. Văzând-o acolo, neputincioasă să-şi ajute în vreun fel Fiul, Domnul Isus pentru a nu o lăsa singură, o dă în grijă ucenicului Ioan, ce se afla şi el acolo (Ioan cap. 19,25-27; Luca cap.23,39-43). Şi acum Domnul Slavei, ca om, era gata de moarte.” Nu frica de moarte era aceea care apăsa greu asupra Lui. Nu durerea şi povara crucii erau ceea ce au provocat chinul Său de nedescris. Suferinţa Sa provenea din faptul că era conştient de răutatea păcatului, de cunoaşterea că, prin familiarizarea cu răul, omul devine orb faţă de grozăvia lui. Domnul Hristos a văzut cât de puţini vor fi binevoitori să se rupă de sub puterea lui şi că fără ajutorul lui Dumnezeu omenirea avea să piară şi vedea mulţimile, deşi aveau la îndemână harul şi un ajutor îmbelşugat.” (H.L.L.). Asupra Domnului Hristos ca înlocuitor şi garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea legii. Vinovăţia fiecărui urmaş a lui Adam apăsa asupra inimii Sale.
O dată cu chinurile Domnului, când era gata să-şi dea sufletul, crucea Domnului Isus, a fost învăluită de întuneric, ceea ce a îngrozit pe mulţi care asistau la această privelişte. Unii au recunoscut că Acest osândit era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Dar preoţii şi mulţi alţii, ucigaşi ai Domnului, au rămas împietriţi, batjocorindu-L mai departe pe Domnul slavei, cu vorbele lor pline de dispreţ şi de răutate (Matei cap 27,45-46; Luca cap.23,35-37; Marcu cap 15,29-34). “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” “(Marcu cap.15,33-34). A fost strigătul disperat al Domnului Hristos că a simţit în acele momente că Dumnezeu Tatăl şi-a întors faţă de la Fiul Său. “Fiul nevinovat a lui Dumnezeu atârna pe cruce. Trupul Său sfârtecat în bătăi, mâinile acelea atât de des întinse pentru binecuvântări, pironite acum pe lemn; picioarele acelea neobosite în a sluji din iubire, pironite pe cruce, acel cap împărătesc, străpuns de coroana de spini, buzele tremurânde gata să strige de durere şi tot ceea ce a îndurat – picăturile de sânge care se prelingeau din cap, mâinile şi picioarele Sale, chinurile care au zguduit fiinţă Sa – toate acestea vorbesc fiecărui copil al neamului omenesc declarând: Pentru tine Fiul lui Dumnezeu a consimţit să poarte această povară a vinovăţiei, pentru tine El a nimicit împărăţia morţii şi a deschis porţile Paradisului. El care a liniştit valurile furioase şi a umblat pe valuri, care a făcut pe demoni să tremure şi boala şi suferinţa să înceteze, El a deschis ochii orbilor şi care a chemat pe morţi la viaţă – S-a oferit pe Sine ca jertfă pe cruce şi a făcut lucrul acesta din iubire pentru tine, El, purtătorul de păcat, pentru tine s-a făcut păcat, îndurând mânia judecăţii divine.” (H.L.L.). Într-unul din momentele agoniei Sale, Domnul de pe cruce a strigat că-I este sete. Unul din ostaşi i-a întins un burete îmbibat în oţet şi fiere pe care, la atingerea buzelor Sale, Domnul l-a respins. Oare cine dintre noi şi-ar putea satisface setea cu fiere şi oţet, în loc de apă curată de izvor, necesară vieţii? El, Domnul, care este chiar Apa Vieţii, Pâinea Vieţii, Lumina Lumii, Calea, Adevărul şi Viaţa, Păstorul cel Bun, Marele Preot, Salvatorul, Răscumpărătorul, El este totul “în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ştiinţei” (Coloseni cap. 2,3). El, Fiul lui Dumnezeu şi Stăpânul Universului, acum însetat pe cruce, depindea de bunăvoinţa (pe care nu a găsit-o) şi ajutorul oamenilor creaţi de El (Ioan cap.1,1-5). Se constată cât de degradată şi de stricată era conştiinţa şi inima acelor oameni şi cât de orbiţi erau, căci nu ştiau pe cine chinuiesc (Apoc. Cap.1,7). Un lucru important este şi faptul că la toate aceste chinuri ale Sale la care era supus, Domnul Isus Hristos nu a spus nici un cuvânt de blestem sau de răzbunare împotriva ucigaşilor Săi ci s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl să-i ierte căci “nu ştiu ce fac”. Apoi după ridicarea întunericului ce învăluia crucea, Domnul Isus Hristos a strigăt de pe cruce: “S-a sfârşit! Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul! Apoi şi-a plecat capul şi a murit (Luca cap.23,46). Prin aceste cuvinte ale Domnului, El declară că lucrarea de mântuire de pe pământ a adus-o la îndeplinire şi a sfârşit-o, după care s-a încredinţat pe Sine lui Dumnezeu. Din momentul când Domnul Isus Hristos a sfârşit ceea ce El avea să aducă la îndeplinire, planul pentru mântuirea omului, atunci a luat sfârşit şi sistemul jertfelor de animale (Evrei cap. 10,10-22). Căci moartea şi adevărata jertfă pentru plata păcatelor a fost adusă de Marele nostru Mântuitor, Isus Hristos (Luca cap.23,46; Ioan cap 19,30-33; Evrei cap.2,9.10.17; cap.5,7-10; 1Petru cap. 2,21-25).
Cine doreşte mântuirea şi viaţa veşnică, să aleagă, prin credinţă pe Domnul Isus Hristos şi jertfa Sa de la cruce. Căci Domnul Isus Hristos, după învierea şi înălţarea Sa la cer, devenind Mare Preot, şade la dreapta Tatălui şi mijloceşte, primeşte rugăciunile de la toţi acei care cred în El şi în mântuirea Sa (Matei cap. 28,16-20; Evrei cap. 3,1.12; cap.10,37-39; cap.12,2-3; cap.13,20-21).
"Părinte Ceresc, Domnul şi Dumnezeul nostru milostiv, în Numele Domnului Isus Hristos şi a jertfei Sale de la cruce, ajută-ne să ne pocăim, să Te iubim, să trăim o viaţă nouă pentru Tine şi să credem în Tine şi fă-ne parte de Împărăţia Ta cea veşnică, unde ai promis că ne pregăteşti locuri. Pentru toate îţi mulţumim, AMIN. "
Abonați-vă la:
Postări (Atom)