Tânărul bogat şi moştenirea vieţii veşnice
“Domnul Isus tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om care a îngenunchiat înaintea Lui şi l-a întrebat: “Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” “Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Isus. “Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu. Cunoşti poruncile: “să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta”. El a răspuns: “Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea”. Isus s-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis: “Îţi lipseşte un lucru: Du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă”. Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii. Isus s-a uitat împrejurul Lui şi a zis ucenicilor Săi: cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii! Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul şi le-a zis: “Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!” Ucenicii au rămas uimiţi şi au zis unii către alţii: “Cine poate atunci să fie mântuit?” Isus s-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: “Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Marcu cap.10:17-27).
Condiţii pentru moştenirea vieţii veşnice
Pentru moştenirea vieţii veşnice după cum Domnul a răspuns acestui tânăr bogat, ni se cere să ştim şi să păzim poruncile lui Dumnezeu – cele zece porunci. Comoara noastră ce ne-o putem aduna în cer este răsplata milosteniilor făcute, în Numele Domnului Isus, celor săraci (Matei cap.25:34-40). A urma pe Isus înseamnă a învăţa de la El şi a face ce a făcut El în ce priveşte viaţa de credinţă, de neprihănire şi de ascultare şi împlinire a voii lui Dumnezeu din dragoste pentru Dumnezeu şi din dragoste pentru aproapele nostru. În versetul 18, din textul de mai sus, prin modul de a i se adresa Domnului tânărul bogat cu “Bunule Învăţător” şi cu întrebarea Domnului la acesta apreciere şi afirmaţie, Domnul Isus s-a prezentat pe Sine ca Dumnezeu căci numai Dumnezeu este bun şi sursa de bunătate. Întrebarea Domnului Isus Hristos este retorică adevărului prezent. Acest tânăr bogat este pus la încercare de către Domnul Isus care-i spune: “... Îţi lipseşte un lucru: Du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă” (vers.21). Domnul a privit în inima lui, l-a iubit dorindu-i mântuirea şi, prin acest îndemn al Său dat tânărului bogat, ar fi dorit să audă şi să vadă că acesta renunţă cu bucurie la averile lui pământeşti pentru a-şi aduna comoara în cer şi pentru a urma pe Domnul Isus ca ucenic al Său. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a împlini cu bucurie poruncile Sale şi a recunoaşte pe Dumnezeu în tot ceea ce noi avem. Căci nimic nu ne aparţine ci toată agoniseala ne este dăruită de Dumnezeu şi o avem numai prin ajutorul Său. Dacă Dumnezeu ne cere să o împărţim cu cei săraci trebuie să fim dispuşi şi să o facem. Căci în Proverbe cap.19:17 ne spune: “Cine dă săracului împrumută pe Domnul şi făcând astfel îşi va aduna o comoară în ceruri”. Domnul nu va lăsa nerăsplătite astfel de fapte ce sunt scrise în ceruri.
Bogăţiile sunt o înşelăciune şi o capcană pentru unii căci îi împiedică să slujească pe Dumnezeu (Matei cap.13:22). Aceştia nu pot merge după Domnul Isus, deoarece grija pentru administrarea averii le răpeşte şi le umple cea mai mare parte din timp. Acest tânăr bogat iubeşte într-un fel pe Domnul Isus şi Îl admiră şi ar fi dorit un răspuns din partea Domnului pentru siguranţa că va avea parte de Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, având în vedere aşa cum declară el că a păzit poruncile lui Dumnezeu încă din tinereţe şi a căutat să nu păcătuiască călcând vreo poruncă. Este adevărat că tânărul bogat a păzit poruncile Domnului dar nu în totalitate şi nu dintr-o motivaţie a dragostei pentru Dumnezeu şi a dragostei şi milei pentru semenii în nevoie. La păzirea poruncilor lui Dumnezeu el a dat la o parte mila pentru cei săraci, călcând prima poruncă din lege care spune: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei cap.22:37-39); “... şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele Său.” (1Ioan cap.4:21). Tânărul bogat, la păzirea poruncilor lui Dumnezeu a dat la o parte mila pentru cei săraci şi a fost indiferent la nevoile şi lipsurile lor, dar a căutat să se îndreptăţească pe baza faptelor proprii. Domnul Isus Hristos ştia totul despre acest tânăr bogat şi a văzut că îi lipsea acest lucru esenţial: dragostea şi mila pentru aproapele său. Tânărul acesta nu are lepădare de sine, iar averile sale şi le iubea mai mult decât pe Dumnezeu şi mai mult decât pe semenii săi şi pe care, fiind în lipsă, i-ar fi putut ajuta. Tânărul, la invitaţia Domnului Isus, de a-şi împărţi averea săracilor şi de a urma pe Domnul, pleacă întristat deoarece avea multe avuţii de care nu se putea despărţi.
Tristă situaţie: tânărul bogat din această relatare reprezintă pe acele persoane care au multe averi şi posesiuni şi la care ţin foarte mult şi care îi împiedică să slujească pe Dumnezeu şi să intre în Împărăţia cerului. Dintre aceştia sunt unii care doresc, pentru ei şi familiile lor, să le meargă bine în această viaţă, să nu sufere lipsuri dar să aibă parte şi de viaţa veşnică. Domnul Isus Hristos ne spune căci, cu acestea pământeşti şi chiar cu viaţa noastră trăită şi consacrată în slujba ascultării de Dumnezeu, ne putem câştiga viaţa veşnică (Luca cap.9:24-25). “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii. Ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă şi nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” (Matei cap.6:19-21). Din această prezentare învăţăm să nu ne punem speranţa în primul rând în avuţii şi în agoniseala lor, ci grija noastră cea mare este să ascultăm, să iubim şi să slujim pe Dumnezeu. Chiar dacă Domnul ne-a dăruit binecuvântările Sale pământeşti case, bani, maşini etc, mai mult decât altora şi prin acest mijloc suntem încercaţi în ce priveşte credincioşia noastră pentru Domnul. Prin Cuvântul Evangheliei suntem îndemnaţi să împlinim cu credincioşie poruncile Domnului şi să ne achităm de tot ceea ce Îi suntem datori oferindu-i partea Sa, zecimea, aducând a zecea parte din venitul nostru. Proverbe cap.3:9-10 ne spune “Cinsteşte pe Domnul cu averile tale şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grânarele îţi vor fi pline de belşug şi teascurile tale vor geme de must.” În Noul Testament porunca ne spune că nu sunt desfiinţate zecimile şi darurile pentru casa Domnului. A zecea parte din veniturile noastre trebuie înapoiată Domnului şi adusă în Casa Lui (Maleahi cap.3:8-11; Matei cap.23:23-26; 1Petru cap.4:8-10). Nu trebuie uitaţi săracii, văduvele şi orfanii şi care au nevoie să fie ajutaţi sistematic şi în permanenţă. Căci vom fi traşi la răspundere de către Dumnezeu pentru ceea ce am putut face şi nu am făcut datorită indiferenţei, zgârceniei şi egoismului nostru (Matei cap.23:23).
Avem mărturie că şi primii ucenici ai Domnului şi, în mod special, apostolul Pavel, ca o prioritate a slujirii lor, strângeau ajutoare să ajute pe cei săraci (Luca cap.8:3; Faptele Ap. Cap.11:29-30; Evrei cap.13:16; 1Cor. Cap.16:1-4). În Faptele Apostolilor cap.9:39 ne este prezentată o mărturie deosebită – exemplul Tabitei: “... i-au arătat hainele şi cămăşile pe care le făcea Dorca pe când era cu ele”. Exemplul deosebit al Tabitei de slujire, făcând şi dăruind cămăşi şi haine pentru cei săraci, este demn de urmat. Proverbe cap.3:27-28 ne spune “Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, când poţi s-o faci. Nu zice aproapelui tău: “Du-te şi vino iarăşi; îţi voi da mâine!” când ai de unde să dai”.
A avea milă şi a ne îngriji de nevoile celor săraci este condiţie de intrare în Împărăţia Cerurilor:
“... El va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta lui:” Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncat; mi-a fost sete şi mi-aţi dat de băut; am fost străin şi m-aţi primit; am fost gol şi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine”. Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: “Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns Împăratul le va zice: “Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut... Cei ce nu au făcut aceste lucruri vor merge în pedeapsa veşnică iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică” (Matei cap.25:32-40,46).
Rugăciune:
“Doamne Isuse, Mântuitorul nostru, ajută-ne să avem o inimă bună şi plină de îndurare, pentru a putea împlini voia Ta cea sfântă şi pentru a ajunge în Împărăţia Ta cea veşnică.”
Amin
Mai, 2010, Suceava
Olga Bucaciuc

Sutaşul Corneliu
“În Cezarea era un om cu numele Corneliu, sutaş din ceata de ostaşi numită “Italiana”. Omul acesta era cucernic şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului şi se ruga întotdeauna lui Dumnezeu. Pe la ceasul al nouălea din zi a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el şi i-a zis: “Cornelie!” Corneliu s-a uitat ţintă la el, s-a înfricoşat şi a răspuns: “Ce este Doamne?” Şi îngerul i-a zis: “Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu şi El şi-a adus minte de ele. Trimite acum nişte oameni la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru. El găzduieşte la un om numit Simon tăbăcarul, a cărui casă este lângă mare: acela îţi va spune ce trebuie să faci.” Cum a plecat îngerul, care vorbise cu el, Corneliu a chemat două din slugile sale şi un ostaş cucernic din aceia care-i slujeau tot timpul; şi, după ce le-a istorisit totul, i-a trimis la Iope.” (Faptele Apostolilor cap.10:1-8).
Corneliu era un ofiţer roman ce avea în subordine o sută de soldaţi. Era de neam bogat şi nobil prin naştere şi deţinea o poziţie de încredere şi cinste în societate. Locuia împreună cu familia sa în Cezarea. Acest om deşi prin naştere şi educaţie era păgân dar, datorită legăturii sale cu iudeii, mai este posibil să fi fost şi un martor al evenimentelor ce au avut loc când era Domnul Isus Hristos pe pământ, Corneliu a devenit un om cucernic, credincios şi temător de Dumnezeu. La fel şi toată casa lui. Aceasta înseamnă că avea o influenţă bună asupra celor din casa lui deoarece şi ei aveau credinţa în Dumnezeu. Credinţa lui Corneliu în Dumnezeu l-a determinat să facă multe milostenii pentru cei săraci din norod şi se ruga totdeauna Domnului. El se supunea lui Dumnezeu, îl iubea şi dorea mântuirea. Faptele bune şi rugăciunile lui Corneliu sunt roade ale credinţei sale. Crezând în Dumnezeu ca fiind Creatorul cerului şi al pământului, Corneliu Îi aducea închinare, recunoştea autoritatea Lui şi căuta sfatul lui în toate problemele vieţii. Deşi Corneliu credea în profeţii şi aştepta venirea lui Mesia, el nu cunoştea Evanghelia aşa cum a fost descoperită în viaţa şi moartea Domnului Isus Hristos. El nu era membru a bisericii iudaice pentru care era socotit de aceştia un păgân şi un necurat.
Dumnezeu, care cunoaşte totul, pe orice persoană existentă, căci nimic nu este ascuns înaintea Sa, cunoaşte şi pe Corneliu şi faptele sale bune de milostenie, împreună cu rugăciunile sale care au fost primite la tronul ceresc. Domnul apreciază inima bună a lui Corneliu şi îi trimite răspuns prin îngerul Său care s-a prezentat înaintea lui. Îngerul i-a spus că Dumnezeu a luat aminte şi i-a primit rugăciunile şi faptele sale de milostenie. Corneliu Îl iubeşte pe Dumnezeu şi are o teamă sfântă şi respect pentru el. În această situaţie se poate constata atitudinea Domnului care este plin de milă şi de dreptate faţă de Corneliu. Domnul îi răspunde şi vine în întâmpinarea dorinţei lui de mântuire. Primii paşi, către Dumnezeu, ai credinţei lui Corneliu au fost rugăciunile şi faptele bune făcute semenilor lui. Credinţa vine în urma auzirii cuvântului. Pentru a crede în Dumnezeu şi pentru a face voia Lui trebuie să cunoaştem cuvântul Evangheliei, harul şi planul de mântuire al Domnului. Trebuie să dorim şi să cunoaştem ceea ce vrea Dumnezeu de la noi şi cum să-i împlinim voia. Duhul Sfânt, aşa cum a făcut şi cu sutaşul Corneliu, trezeşte conştiinţa şi dorinţa de a căuta pe Dumnezeu. Căci Duhul Sfânt pune în inima omului dorinţa şi acele gânduri bune de a ne încrede şi de a iubi pe Dumnezeu. Din acest context se deduce că atât credinţa cât şi pocăinţa sunt daruri ale lui Dumnezeu. Nimic nu putem face prin puterea noastră fără ajutorul Duhului Său cel Sfânt.
Corneliu este un om dintre neamuri care nu a avut privilegiul să cunoască pe Dumnezeu şi nu a beneficiat de o cunoaştere transmisă de la generaţiile poporului său aşa cum a avut parte poporul iudeu. Această prezentare scoate în evidenţă acele adevăruri ale lui Dumnezeu în ce priveşte atitudinea Sa faţă de sufletul care îl caută şi doreşte să împlinească voia Sa. Cel ce caută pe Dumnezeu şi mântuirea Sa, cu o inimă sinceră, pocăită şi plină de dragoste, Îl va găsi. Domnul răspunde rugăciunilor şi dorinţelor celor temători de El. Adevărata minune şi o impresie profundă a trăit Corneliu când i s-a prezentat îngerul Domnului, aducându-i răspunsul că rugăciunile şi milosteniile i-au fost ascultate. Dumnezeu, în mila şi dreptatea Lui, mângâie şi încurajează acel suflet care se străduieşte să facă voia Sa. Aceasta este valabil şi pentru noi cei de azi care dorim mântuirea şi întâlnirea cu Domnul. El i-a aminte şi la rugăciunile noastre sincere şi la faptele bune de milostenii. Se observă un lucru esenţial: rugăciunile şi milosteniile sunt aduse împreună. Este foarte bine şi frumos să simţim cu nevoile celor în lipsă. Să-i ajutăm aşa cum ne este posibil cu cele necesare şi chiar să ne rugăm Domnului pentru astfel de suflete amărâte şi sărmane. Căci astfel de fapte sunt scrise în ceruri şi vor fi răsplătite.
Din răspunsul pe care Dumnezeu îl trimite lui Corneliu se constată dragostea Lui pentru sutaş şi îl învaţă ce mai are de făcut pentru ca să poată cunoaşte Evanghelia şi să poată fi mântuit. Pentru aceasta Corneliu este îndemnat de Domnul să cheme pe apostolul Petru spunându-i exact unde putea fi găsit şi care să-i spună din Cuvântul Evangheliei şi ceea ce el avea de făcut mai departe. Exact aşa cum i-a spus Domnul, Petru, este găsit de cei trimişi de Corneliu şi chemat acasă la el. Corneliu plin de bucurie se conformează imediat la ceea ce i-a spus Domnul să facă. Ceea ce i-a spus Domnul prin îngerul Său spune şi împărtăşeşte celor din jur: celor din familie, prietenilor şi rudelor şi care s-au adunat toţi laolaltă în casa lui Corneliu. Ei aşteaptă pe Petru, trimisul lui Dumnezeu, să asculte ce are să le spună.
Apostolul Petru este înştiinţat de Domnul despre lucrarea ce-i era pusă în faţă şi la care era chemat pe când se afla în cetatea Iope, fiind găzduit de Simon Tăbăcarul. Lucrarea la care era chemat de Domnul era o lucrare misionară de evanghelizare, iar Petru împuternicit de Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt, era deja format pentru această lucrare de a prezenta pe Domnul Hristos şi mântuirea Sa celor ce nu cunoşteau pe Dumnezeu şi nici voia şi poruncile Sale. Pentru această lucrare ce o avea de făcut, Dumnezeu îi vorbeşte lui Petru folosind o prezentare simbolică. Domnul îi trimite viziunea cu acea faţă de masă în care erau erau multe vietăţi, păsări, târâtoare necurate la care Petru, în viziune, este îndemnat de Domnul să taie şi să mănânce (Faptele Ap. Cap.10:11-13). Până să înţeleagă Petru această lucrare şi ceea ce avea să-i spună Domnul el a spus ferm că “niciodată n-am mâncat ceva spurcat şi necurat” (vers.14). Petru, neînţelegând tâlcul vedeniei şi pe baza celor spuse de Domnul, a înţeles că Domnul îl îndeamnă la o realitate ca atare a faptelor. Se constată că Petru a respectat şi aceste porunci ale Domnului cu privire la ce trebuie omul să mănânce şi la ce nu trebuie să mănânce, făcând deosebirea dintre ce este curat şi necurat. Petru ştie ce este permis de Dumnezeu şi ce nu este permis cu privire la hrana consumată conform cu cele scrise in Levetic cap.11. Se trage concluzia că aceste porunci cu privire la ce să mănânce omul şi ce să nu mănânce erau respectate de generaţia apostolilor şi sunt valabile şi pentru generaţia noastră de azi. Aceste restricţii date de poruncile lui Dumnezeu prin Moise, pentru poporul Său, sunt legi ale sănătăţii şi urmăresc binele şi sănătatea fizică, dezvoltarea intelectuală şi spirituală a omului, oricare ar fi el. Sunt valabile pentru oameni din toate naţiunile pământului şi nu numai pentru evrei. Dumnezeu doreşte o curăţie totală a trupului şi a minţii noastre deoarece suntem temple ale Duhului Sfânt (1Corinteni cap.6:19-20).
Această viziune trimisă de Dumnezeu lui Petru cu animalele şi păsările necurate trebuie interpretată şi nu luată ca atare. După cum i-a descoperit Duhul Sfânt lui Petru, viziunea simbolizează şi se referă la neamuri, celelalte naţiuni ale pământului şi nu la hrana fizică pentru corp. Având în vedere că Domnul Isus Hristos s-a jertfit la cruce pentru întreaga omenire, El are în planul Său de mântuire şi neamurile. În acest context, ca un răspuns la rugăciune şi la faptele bune ale lui Corneliu, Domnul îl trimite pe Petru, slujitorul Său, pentru a le vorbi din Cuvântul şi din tainele Evangheliei. Este planul lui Dumnezeu ca aceia care au primit lumina să o împărtăşească şi celor ce nu o cunosc. Omul, trăgându-şi destoinicia din marele izvor al înţelepciunii, este făcut instrumentul, unealta lucrătoare prin care Evanghelia îşi exercită puterea ei transformatoare, asupra minţii şi inimii.
Corneliu a dat din toată inima ascultare îngerului Domnului şi a trimis două din slugile Sale şi un sutaş cucernic ce-l slujea tot timpul la Iope ca să-l aducă pe Petru. Viziunea prezentată lui Petru îi descoperă planul lui Dumnezeu că, prin moartea Domnului Hristos, neamurile aveau să ajungă împreună moştenitoare cu iudeii la binecuvântările mântuirii. Căci până la acea dată nici unul dintre ucenici nu predicase Evanghelia la neamuri. În mintea lor, zidul despărţitor de la mijloc, prăvălit prin moartea Domnului Hristos, încă mai dăinuia şi toate străduinţele lor se mărginiseră numai la iudei, fiindcă ei considerau neamurile ca neavând parte la binecuvântările Evangheliei. Acum Domnul a căutat să înveţe pe Petru că planul divin de mântuire cuprindea întreaga lume. Iar convertirea lui Corneliu avea să fie de o mare însemnătate printre neamuri. Uşa pe care mulţi dintre creştinii iudei o închiseseră în faţa neamurilor trebuia să fie acum larg deschisă. Şi neamurile care primeau Evanghelia trebuiau să fie considerate egale cu credincioşii iudei pe baza legământului prin botez. Dumnezeu descoperă lui Petru că şi cei dintre neamuri sunt la fel de preţioşi şi curaţi înaintea Lui şi, prin Hristos, păgânii pot ajunge părtaşi ai binecuvântării şi privilegiilor Evangheliei (Faptele Ap. Cap.10:34-43).
Când Petru a intrat în casa acestui bărbat dintre neamuri, Corneliu nu l-a salutat ca pe un oarecare vizitator ci ca pe unul onorat de cer şi trimis la el de Dumnezeu. Şi, copleşit de respect, a căzut la picioarele apostolului să i se închine. Petru s-a îngrozit şi, ridicându-l pe sutaş, i-a zis: “Scoală-te şi eu sunt om!” (vers 25,26), căci Petru ştia că închinarea se cuvine a fie adusă numai lui Dumnezeu. Sutaşul chemase acasă la el rudele sale şi prietenii cei mai apropiaţi ca şi ei împreună cu el să audă predicarea Evangheliei. Când Petru a ajuns în casa lui Corneliu a găsit o mare mulţime aşteptând doritoare să asculte cuvintele lui (Faptele Ap. Cap.10:24). Petru, la început, le-a spus descoperirea dată de Dumnezeu şi cum i-a arătat să nu numească pe nici un om spurcat sau necurat şi datorită acestui lucru Petru a răspuns şi a venit în casa lui Corneliu să le audă dorinţa şi interesul. Apoi, mulţimii aceleia de ascultători atenţi, apostolul le-a predicat pe Hristos – viaţa Sa, minunile Sale, trădarea şi răstignirea Sa, învierea şi înălţarea Sa cum şi lucrarea Sa din ceruri ca reprezentant şi apărător al omului. Când Petru a arătat celor de faţă pe Isus ca fiind singura nădejde a păcătosului, el însuşi a înţeles mult mai deplin însemnătatea viziunii pe care o avusese. Deodată vorbirea a fost întreruptă de coborârea Duhului Sfânt (Faptele Ap. Cap.10:36-43). “Pe când rostea Petru cuvintele acestea, s-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau cuvântul” (vers.44). Toţi credincioşii, tăiaţi împrejur care veniseră cu Petru, au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a revărsat şi peste neamuri căci îi auzea vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu. “Atunci Petru a zis: “Se poate opri apa ca să nu poată fi botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos” (vers.47-48). În felul acesta a fost dusă Evanghelia la aceia care fuseseră străini şi venetici, făcându-i împreună părtaşi cu sfinţii şi membri ai casei lui Dumnezeu. Convertirea lui Corneliu şi a casei lui alcătuia primele roade ale unui seceriş ce urma să fie adunat.
Astăzi Dumnezeu caută suflete, atât printre cei de sus cât şi printre cei de jos. Sunt mulţi asemenea lui Corneliu, oameni pe care Domnul doreşte să-i alăture lucrării Sale din lume. Dumnezeu cheamă lucrători umili şi zeloşi, care să ducă Evanghelia la clasele cele mai de sunt, la oameni învăţaţi şi cu influenţă. Deoarece Corneliu trăise în ascultare deplină de toată învăţătura primită, Dumnezeu a rânduit în aşa fel lucrurile încât i s-a făcut cunoscut mai mult adevăr. Un sol din curţile cereşti a fost trimis atât la ofiţerul roman cât şi la Petru pentru ca, Corneliu, să poată ajunge în legătură cu cineva care putea să îl conducă la o lumină mai mare.
În lumea noastră sunt mulţi aceia care se găsesc mai aproape de împărăţia lui Dumnezeu decât ne închipuim noi. În această întunecată lume a păcatului Domnul are multe “pietre preţioase” la care va călăuzi pe solii Săi. Pretutindeni se găsesc dintre aceia care vor lua poziţie pentru Hristos. Mulţi vor preţui înţelepciunea de la Dumnezeu mai presus decât orice câştig pământesc şi vor ajunge credincioşi purtători de lumină. Convinşi de iubirea Domnului Isus Hristos ei vor determina şi pe alţii să vină la El.
“Ajută-ne Doamne să fim purtători ai luminii Tale sfinte pentru multele suflete care nu te cunosc”
Amin!
Iulie 2010, Suceava
Olga Bucaciuc.

Domnul Isus Hristos, Marele Medic şi Marele Vindecător
“Cei zece leproşi
Isus mergea spre Ierusalim şi a trecut printre Samaria şi Galilea. Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi ei au stătut departe şi-au ridicat glasul şi au zis: “Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!” Când i-a văzut Isus, le-a zis: “Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi, pe când se duceau, au fost curăţiţi. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi i-a mulţumit. Era samaritean. Isus a luat cuvântul şi a zis: “Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis:” Scoală-te şi pleacă; credinţa ta te-a mântuit.” (Luca cap.17:11-19).
Una din misiunile ce a avut Domnul Isus Hristos când a umblat pe pământ era, pentru oameni, cel mai mare medic pe care omenirii i-a fost dat să cunoască. Domnul, prin puterea Sa divină şi creatoare putea să vindece orice fel de boală ce exista în popor. Toţi bolnavii care au venit la El sau care au fost aduşi la El şi I-au cerut ajutorul, Domnul Isus, cu milă, i-a vindecat. Numai la atingerea Sa şi la cuvântul Său cei bolnavi erau vindecaţi iar cei demonizaţi erau eliberaţi de puterea duhurilor necurate (Matei cap.8:16; Marcu cap.1:32 şi cap.6:55).
Observăm că acţiunile Domnului Isus de pe pământ, învăţăturile Sale sfinte şi predicarea Împărăţiei Sale, erau împletite cu minunile de vindecare. Toţi bolnavii care erau aduşi la El au fost vindecaţi şi eliberaţi de puterea demonică. La înfăptuirea acestor minuni ale Sale multă bucurie aducea în sufletele celor vindecaţi şi care au fost apăsaţi de nenorocire şi suferinţe! Îmi imaginez prezenţa Domnului Isus printre oameni şi ar trebui să ne impresioneze profund căci acelaşi Dumnezeu al minunilor, al îndurării şi al milei avem şi noi, generaţia de oameni de azi. Fără Dumnezeu şi fără ajutorul Său suntem dezorientaţi şi pierduţi, căci numai Domnul Isus Hristos, Mântuitorul, este speranţa noastră pentru veşnicie. Numai prin credinţa în El avem un viitor şi nădejde.
Domnul Isus Hristos şi-a arătat puterea divină prin: vindecarea bolnavilor, învierea din morţi, potolirea furtunii, înmulţirea pâinilor şi săturând omenirea flămândă. Să ne imaginăm ce mari bucurii şi binecuvântări a dăruit Domnul Isus unor astfel de persoane chinuite de suferinţă şi chinuite de puterea Satanei. Domnul Isus Hristos, prin puterea Sa a dovedit omenirii că El este Fiul lui Dumnezeu, căci numai El, Dătătorul şi Izvorul de viaţă poate face aceste lucrări minunate. Toate aceste fapte ale Domnului Isus Hristos, făcute pentru binele şi fericirea oamenilor sunt dovezi clare are milei şi dragostei lui Dumnezeu pentru omenirea păcătoasă şi suferindă. Căci boala, suferinţa şi moartea existente în lume sunt efectele păcatelor omenirii. Dumnezeu, cu mila Sa, prin Domnul Isus Hristos, doreşte să ne salveze şi să ne vindece de boli şi de păcate. Minunile înfăptuite de Domnul Isus Hristos sunt dovezi pentru ca noi să avem credinţă în Dumnezeu şi să ne încredem în El pentru mântuire şi pentru viaţa veşnică. “Cel căruia i-a fost milă de gloate, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi fără păstor” (Matei cap.9:36) încă mai are milă de sărmanii suferinzi.
Minunile de vindecare şi refacerea sănătăţii în trupurile unora pe care i-a vindecat şi învierea din morţi sunt o prefigurare a vindecării depline şi a vieţii veşnice pe care le vom primi de la Domnul Isus Hristos, Mântuitorul nostru, după revenirea Sa. Acestea vor fi unele din motivele bucuriei şi fericirii noastre în Împărăţia Domnului Hristos şi pe Noul Pământ. Căci vom fi în prezenţa Domnului Isus Hristos. Atunci şi acolo nu vom mai simţi boală, oboseală şi moarte, căci acestea nu vor mai exista pentru fiinţele noastre. Ni se va şterge orice lacrimă din ochii noştri deoarece nu vor mai fi motive de durere ci numai bucurie şi fericire toată veşnicia (Apoc.21:3-7).
În toate ţinuturile Palestinei Domnului Isus Hristos i s-a dus vestea pentru minunile făcute de El ca Marele Vindecător. Una din bolile cele mai cumplite ce a existat şi există fără a se găsi vreun leac este lepra, o boală care este considerată contagioasă căci bolnavii de lepră sunt izolaţi de restul oamenilor până la sfârşitul zilelor lor. Numai minunea lui Dumnezeu poate vindeca pe bolnavii de lepră.
Un grup de zece leproşi Îl văd trecând pe Domnul înconjurat de mulţime prin locul unde erau ei. De la distanţă au strigat către Domnul cerându-i să aibă milă şi de ei. Domnul, când s-a apropiat de ei, le-a văzut starea de boală şi le-a spus să meargă să se arate preotului. Căci, după poruncile din vechime date de Moise, preotul era acela care constata boala persoanei şi lua decizia de a fi izolată anumite perioade de timp, câte şapte zile. Cel bolnav de lepră era considerat necurat. Preotul trebuia să constate şi vindecarea celor bolnavi şi să decidă pentru cel ce a fost vindecat reîntoarcerea lui în comunitate. După vindecarea şi curăţirea lor, cei ce au fost bolnavi, trebuiau să aducă la templu înaintea Domnului jertfe ca ardere de tot şi jertfe de mulţumire doi miei sacrificaţi pe altar (Levetic cap.13 şi cap.14).
Aceşti leproşi ascultă glasul Domnului şi se pornesc să meargă la preot dar pe drum se întâmplă minunea: toţi cei zece leproşi au fost vindecaţi prin puterea de vindecare a Domnului Isus Hristos. Această boală, fiind vizibilă, ei s-au văzut vindecaţi şi curăţaţi de rănile ce le aveau. “Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţă la pământ la picioarele lui Isus şi i-a mulţumit. Era samaritean.” Acest samaritean vindecat, cu recunoştinţă se întoarce să mulţumească Domnului Hristos, aruncându-se cu faţa la pământ la picioarele Lui. El trăieşte cea mai mare bucurie şi fericire a vieţii lui, de a fi vindecat şi de a se întoarce în mijlocul celor dragi ai săi de care fusese despărţit. Acest bolnav vindecat dă dovadă de bun-simţ, respect şi recunoştinţă cu mulţumiri aduse Domnului Isus Hristos care i-a redat sănătatea. Domnul a văzut credinţa din inima lui. Căci în urma vindecării sale şi a minunii făcute de Domnul, el se întoarce şi slăveşte pe Dumnezeu şi are o credinţă şi mai mare în Domnul Isus Hristos şi în puterea Sa. Domnul Isus Hristos, când a văzut reacţia şi atitudinea acestui samaritean, care nu era nici din poporul iudeu, apreciază lucrul acesta şi mustră atitudinea celorlalţi nouă leproşi care, chiar dacă au fost şi ei vindecaţi, au mers mai departe, dând dovadă de lipsă de bun-simţ şi lipsă de recunoştinţă pentru Domnul Isus Hristos care a dăruit la toţi vindecarea de care aveau atâta nevoie.
Observăm în această relatare că Domnul Isus are milă de orice persoană bolnavă şi care îi cere ajutorul şi poate vindeca pe oricine. Domnul Isus a dorit din partea la toţi cei zece leproşi vindecaţi recunoştinţă şi mulţumire. Prin acest gest de mulţumire, manifestată în faţa Domnului Isus şi a mulţimii din jur, ei trebuiau să fie o mărturie pentru slava lui Dumnezeu şi care să ajute la un plus de credinţă atât pentru ei cât şi pentru martorii prezenţi la vindecarea făcută. Mai observăm un lucru foarte important valabil pentru cei de atunci cât şi pentru noi că samariteanul vindecat şi recunoscător, datorită credinţei sale în Dumnezeu, Domnul Isus Hristos îi oferă şi mântuirea (vers.19) pe care ceilalţi nouă leproşi nu au primit-o. Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru, ne dăruieşte pe lângă vindecare fizică mântuirea şi iertarea păcatelor, garantându-ne viaţa veşnică.
Ceilalţi nouă leproşi, vindecaţi şi ei de Domnul, nu au preţuit suficient de mult acest dar de a fi vindecaţi sau poate s-au îndreptăţit crezând că li se cuvenea vindecarea. Dacă studiem atent multele pasaje ale Sfintelor Scripturi se poate constata şi deduce că boala şi chiar moartea de multe ori sunt din cauza omului care nu respectă legile şi poruncile date de Dumnezeu şi acele legi ale sănătăţii. Domnul nu vindecă numai pe cei din poporul Israel ci El, cu mila Sa, a primit, primeşte şi oferă ajutor şi vindecare oricărei persoane din orice neam care are credinţă în El. Este strict necesar ca fiecare, noi, cei de azi, să-L recunoaştem pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi şi clipă de clipă şi să conştientizăm faptul că suntem dependenţi de mila, harul şi îndurarea Lui pentru fiecare clipă din viaţa noastră. Se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu şi să-I mulţumim cu recunoştinţă şi cu cel mai profund respect pentru toate darurile Sale, materiale şi spirituale. Să mulţumim lui Dumnezeu prin gânduri şi prin toate rugăciunile noastre, pentru darul cel mai de preţ şi măreţ al mântuirii, al iertării şi al vieţii veşnice, prin răscumpărarea făcută de Domnul Isus Hristos la cruce. Se cuvine să-L iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră şi cu toată inima noastră. Iar această manifestare a simţămintelor noastre să o spunem şi să învăţăm şi pe copiii noştri să iubească şi să respecte pe Dumnezeu Tatăl nostru iubitor, pe Domnul Isus Hristos – Mântuitorul şi pe Duhul Sfânt – Lumina şi Călăuza vieţii noastre.
Concluziile acestei relatări:
• Domnul Isus Hristos, Marele Medic şi Marele Vindecător, vindecă zece oameni bolnavi de lepră.
• Cei zece leproşi erau izolaţi de societate datorită bolii dar şi datorită concepţiei greşite a semenilor conaţionali, fiind consideraţi de aceştia şi păcătoşi. Leproşii erau izolaţi de societate fără să primescă milă şi ajutor din partea cuiva. Iubirea şi ajutorul de care aveau nevoie le-au găsit din belşug la Domnul Isus Hristos, care a privit dincolo de corpul lor bolnav, dorind să-i şi mântuiască. Întâlnindu-L pe Domnul Isus aceşti bolnavi îi cer milă şi ajutor.
• Domnul Isus Hristos, cu mila şi puterea Sa, îi vindecă pe toţi.
• Unul din cei zece vindecaţi se întoarce să mulţumească Domnului, dând slavă lui Dumnezeu plin de credinţă şi bucurie. Pentru această atitudine şi manifestare a sa, pe lângă vindecarea fizică, Domnul Hristos îi dăruieşte şi mântuirea.
• Ceilalţi nouă, care şi ei au fost vindecaţi, nu s-au întors să-i mulţumească aşa cum se cuvenea şi aşa cum ar fi dorit Domnul şi de la ei.
• Pentru toate binefacerile, binecuvântările şi tot ce ne dăruieşte Dumnezeu se cuvine să-I mulţumim şi să-L binecuvântăm în permanenţă.
“Binecuvântează suflete pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel Sfânt. Binecuvântează suflete pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale, El îţi vindecă toate bolile tale. El îţi izbăveşte viaţa din groapă, El te încununează cu bunătate şi îndurare. El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul” (Psalmul 103:1-5).
Amin
Iulie 2010, Suceava, Olga Bucaciuc

Cum să fim ucenicii Domnului Isus Hristos
“Cum să fie ucenicul lui Isus
Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El s-a întors şi le-a zis:” Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu. Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteală cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi şi toţi cei ce îl vor vedea, să înceapă să râdă de el şi să zică:” Omul acesta a început să zidească şi n-a putut isprăvi.” Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Astfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace. Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu. Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acela? Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit, să audă” (Luca cap.14:25-35).
Cine doreşte să fie ucenicul Domnului trebuie mai întâi să se gândească la responsabilităţile ce şi le asumă, prin legământul încheiat cu Dumnezeu. Acest legământ sacru trebuie respectat cu sfinţenie şi credincioşie faţă de Domnul. Aceasta presupune angajamentul de credinţă şi de ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu (Luca cap.14:28-32). Legământul încheiat cu Dumnezeu mai înseamnă şi stabilirea unei relaţii vii cu El, o relaţie de ascultare de Domnul, motivată de o dragoste profundă pentru El. Deci noi slujim pe Dumnezeu şi urmăm pe Domnul Isus pentru că Îl iubim. Domnul Isus Hristos, fiind înconjurat de mult norod, le-a vorbit oamenilor şi, în mod special celor ce erau hotărâţi să-L urmeze ca ucenici ai Săi, despre condiţiile ce trebuie să le îndeplinească pentru a fi vrednici de El. Prima condiţie pentru ucenic este să aibă dragoste pentru Dumnezeu, dragostea cea mai mare şi mai mare decât dragostea manifestată pentru toţi cei dragi: părinţi, surori, fraţi, copii şi chiar mai mare decât viaţa noastră. Nu întâmplător condiţia dragostei de Dumnezeu este pusă pe primul loc, deoarece, toate acţiunile de credinţă, cunoaşterea lui Dumnezeu prin studierea Bibliei, hotărârile de slujire şi sfinţire, naşterea din nou şi toate faptele de pocăinţă făcute înaintea Domnului, să fie motivate şi făcute din dragoste pentru Dumnezeu. Versetul 26, adresat celor ce vor dori să vină la Domnul trebuie ca mai întâi “să urască pe cei dragi” chiar şi viaţa lor. Acestea, spuse de Domnul Isus, trebuiesc interpretate şi înţelesul acestor cuvinte nu este să îi urâm şi să le dorim răul celor dragi ai noştri şi nici chiar unuia din semenii noştri. Biblia nu se contrazice căci ne porunceşte în alte locuri să îi iubim pe semenii noştri ca pe noi înşine. În acest context nu este vorba de ură şi înţelesul adevărat pe care Domnul Isus ni-l spune este ca să nu-i iubim pe cei dragi ai noştri mai mult decât pe Dumnezeu.
Pentru a fi ucenici ai Domnului şi vrednici de El trebuie mai întâi să avem o dragoste profundă şi să-l iubim pe Dumnezeu mai presus decât orice. A iubi pe Domnul cel mai mult înseamnă ca El să aibă întâietate şi să fie pe primul loc în simţămintele şi în preocupările noastre. Pentru Domnul ni se cere o consacrare deplină, de trăire în sfinţenie şi de slujire punându-ne în slujba Sa toată fiinţa noastră cu toate calităţile intelectuale şi fizice. Aceasta presupune lepădare de sine (Luca cap.14:33). Dacă ne gândim bine, slujind cu credincioşie pe Dumnezeu din dragoste, ascultând de învăţăturile Sale şi împlinind poruncile Sale, El ne va binecuvânta cu toate cele necesare vieţii, deoarece El este Izvorul şi dătătorul de viaţă şi Susţinătorul a toate. Chiar însăşi existenţa noastră este datorită harului şi îndurării lui Dumnezeu prin Isus Hristos şi prin Duhul Sfânt. Pentru a fi ucenici vrednici de Domnul Isus Hristos şi vrednici pentru Împărăţia Sa trebuie să ne caracterizeze următoarele:
• Să avem îndeplinit angajamentul credinţei noastre pe baza legământului – al botezului prin scufundare în apă încheiat cu Dumnezeu şi să avem naşterea din nou (Ioan cap.3:3-5; Marcu cap.16:16; Efeseni cap.3:5).
• Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, cercetând Scripturile. Să cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul Său Isus Hristos şi pe Duhul Sfânt (Ioan cap.1:29,32,33; Ioan cap.5:39 şi Ioan cap.17:3).
• Cunoscând pe Dumnezeu pe baza mărturiei Sfintei Scripturi şi pe baza experienţei personale de viaţă, să conştientizăm şi să preţuim măreţia harului şi a dragostei lui Dumnezeu prin tot ce a creat şi prin jertfa măreaţă a Domnului Isus Hristos de la calvar (Ioan cap.3:16).
• Să avem o credinţă şi o încredere neclintită în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale din Cuvântul Evangheliei (Evrei cap.11).
• Cunoscând pe Dumnezeu, Creatorul nostru, în măreţia harului şi a dragostei Sale pentru noi şi fiind conştienţi de marele preţ al răscumpărării şi mântuirii noastre, suntem motivaţi să iubim pe Dumnezeu cu cea mai mare dragoste decât pentru orice altceva.
Cum ne dovedim dragostea pentru Dumnezeu?
• O curăţie deplină a inimii şi a gândurilor şi conştienţa că suntem templul Duhului Sfânt. “... pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani cap.5:5).
• Ascultare de Dumnezeu şi împlinirea tuturor poruncilor Sale, zilnic şi în permanenţă. Aceasta presupune o viaţă de neprihănire şi de sfinţenie în toate aspectele ei (Ioan cap.14:15-16; Ioan cap.15:10 şi 1Ioan cap.5:3).
• Să avem o legătură permanentă cu Domnul prin: credinţă, închinare, rugăciune şi prin citirea şi studierea Bibliei.
• Să cugetăm permanent la Dumnezeu şi la Legea Sa cea Sfântă (Psalmul 1). Să fim treji şi veghetori pentru a cinsti şi onora pe Dumnezeu în orice situaţie ne-am afla, căutând să nu păcătuim cu nimic înaintea Lui. Şi dacă s-ar întâmpla să greşim, să cerem iertare Domnului cu rugăciune şi pocăinţă (1Ioan cap.1:9 şi cap.2:1-3).
• Să avem atitudine pentru cel mai profund respect, teamă sfântă şi recunoştinţă pentru Dumnezeul nostru, pentru Mântuitorul nostru şi pentru Duhul Său cel Sfânt care ne-a fost dat. Acestea să fie manifestate în permanenţă prin gânduri curate, vorbire, închinare şi rugăciune şi fapte bune care să fie plăcute lui Dumnezeu. Această caracteristică se potriveşte cu acele condiţii din Psalmul cap.15, Matei cap.5:13-16 şi Luca cap.14:34. În felul acesta noi suntem “sarea pământului şi lumina lumii văzută de toţi oamenii”. Pentru a fi o “sare bună” Domnul ne spune să ne lepădăm de tot ce avem şi care nu sunt după voia Lui. Domnul vrea să avem lepădare de sine pentru a fi vrednici de El şi petru a-L putea urma. Avem exemplul lui Avraam, omul lui Dumnezeu prezentat în Biblie. El şi-a arătat dragostea pentru Dumnezeu mai presus decât orice interes personal şi tot ceea ce i-a poruncit Dumnezeu să facă Avraam a ascultat cu credincioşie. Atunci când Domnul îl pune la încercare să-i aducă pe singurul lui fiu ca jertfă, Avraam nu a dat înapoi ci a fost gata să asculte şi de această poruncă datorită credinţei ce o avea în Dumnezeu şi datorită dragostei Sale pentru Domnul (Geneza cap.12:1-5 şi cap.22:1-12).
• Să avem permanent în viaţa zilnică roadele Duhului Sfânt şi, în mod semnificativ, simţământul bucuriei pentru faptul că Domnul ne-a ales să fim copii ai Săi, plătind un preţ atât de mare pentru răscumpărarea noastră (Galateni cap.5:22-24; 1Ioan cap.3:1-3).
• La baza legământului încheiat cu Dumnezeu, să avem o credinţă autentică şi fermă în Dumnezeu şi în jertfa mântuitoare de la calvar a Domnului Isus Hristos. Această credinţă să ne ţină tari în hotărârea de a sluji pe Dumnezeu, de a ne lua crucea în fiecare zi pentru a merge pe calea Domnului şi pentru a ajunge în Împărăţia Sa.
• Să nu ne călcăm legământul sacru încheiat cu Dumnezeu, un legământ al credinţei şi credincioşiei noastre şi al ascultării de toate poruncile lui Dumnezeu (cele zece porunci). Pentru a fi ucenici vrednici de Domnul Isus Hristos nu trebuie să ne mai încurcăm cu cele pământeşti şi prioritatea preocupărilor noastre de bază să fie Domnul Isus Hristos şi relaţia noastră cu El. A călca legământul încheiat cu Dumnezeu înseamnă atunci când permitem şi înfăptuim păcate în viaţă, căzând în neascultare şi necredincioşie faţă de Domnul. Pentru evitarea acestei situaţii, Domnul ne spune să lepădăm tot ce avem, acele lucruri şi obiceiuri păcătoase şi să ne despărţim de asocierea cu lumea.
• Domnul Isus mai spune că pentru a fi ucenici ai Săi noi suntem “sare”, dar sarea şi-ar putea pierde gustul, ajungând să nu mai fie bună la nimic decât să fie aruncată afară. O sare bună înseamnă, o sare care poate fi folosită şi este chiar strict necesară pentru a fi pusă în unele mâncăruri. Aceasta presupune că viaţa noastră de ucenici ai Domnului este o viaţă de lumină şi de sfinţenie aşa cum doreşte Domnul de la noi, în ascultare de Dumnezeu, făcând numai fapte bune de dreptate, de milă şi de dragoste pentru cei din jurul nostru şi de dragoste şi respect pentru Dumnezeul nostru. Fiind “sarea pământului” este o caracteristică vizibilă a ucenicilor Domnului. Sarea îşi poate pierde gustul şi, devenind nefolositoare, atunci este aruncată afară. Ştim cu toţii că sarea trebuie să-şi aibă gustul ei specific de a săra şi nu numai atât. Trebuie să aibă un aspect corespunzător şi să fie curată, fără impurităţi şi alte corpuri străine prin ea. La fel şi în viaţa ucenicilor Domnului, viaţa să ne fie curată şi numai de sfinţenie şi o viaţă de lumină cu fapte bune. Să nu amestecăm faptele bune făcând şi fapte ale întunericului. Aceasta este comparaţia cu sarea când îşi poate pierde gustul; atunci ea este aruncată afară. Să luăm foarte serios această precizare şi condiţie spusă de Domnul Isus, pentru a nu ajunge în situaţia de a fi aruncaţi afară şi de a nu fi primiţi în Împărăţia Sa cea veşnică (Luca cap.14:33-34).
• O altă condiţie pentru a fi vrednici să fim ucenicii Domnului Isus este să luăm crucea în fiecare zi şi să mergem pe urmele Sale. A lua crucea şi a o purta zilnic înseamnă să păşim pe urmele Domnului, să mergem drept înainte, cu multă credinţă şi răbdare şi ascultând de poruncile Sale. Nimic şi oricâte sacrificii ne-ar costa să nu ne oprească din drumul nostru către cer. A merge pe urmele Domnului Isus şi a-L urma înseamnă să trăim aşa cum a trăit şi El: o viaţă de sfinţenie şi neprihănire, o viaţă de umilinţă şi smerenie şi o viaţă de ascultare în totalitate de poruncile şi voia lui Dumnezeu. O viaţă de rugăciune şi comuniune cu Dumnezeu. Înseamnă să ajungem să fim asemenea Domnului Isus Hristos în ce priveşte faptele şi sfinţenia caracterului. A ne lua crucea şi a urma pe Domnul mai înseamnă a ne consacra întreaga viaţă în slujba lui Dumnezeu. “Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui” (Luca cap.9:23-26). A lua crucea Domnului înseamnă să mărturisim pe Domnul şi mântuirea Sa oamenilor – a face lucrare misionară, de vestire a Evangheliei în lume. Primii ucenici au lăsat toate ale lor pentru Domnul Isus Hristos şi pentru lucrarea Sa de mântuire. A purta crucea Domnului Isus înseamnă să luptăm lupta cea bună a credinţei şi să fim gata să suferim cu multă răbdare diferitele încercări ale vieţii. Căci ştim că în viaţa zilnică întâmpinăm tot felul de probleme grele şi tot felul de griji şi, pentru că trăim în mijlocul unor oameni ce nu cunosc pe Dumnezeu, să fim pregătiţi să suportăm orice fel de ispită şi nedreptate. Să fim pregătiţi să suportăm cu credinţă şi răbdare orice fel de batjocură şi prigonire din partea oamenilor nelegiuiţi, pentru cauza Domnului Isus Hristos şi pentru Evanghelie. Apostolul Pavel ne spune în 2Timotei cap.3:12: “Toţi care vor să trăiască cu evlavie în Hristos vor fi prigoniţi”. Pentru a fi ucenici ai Domnului Hristos să ne ducem crucea ascultării de Dumnezeu, crucea suferinţei şi a răbdării, în fiecare zi şi până la capătul călătoriei vieţii noastre pe pământ.
Crucea pentru Domnul nostru Isus Hristos a însemnat: supunere şi ascultare de Dumnezeu Tatăl, supunere şi răbdare în cele mai grele suferinţe, suportând batjocuri de tot felul, bătăi şi răni din care a curs sângele Său cel Sfânt. A însemnat foame şi sete. Pe cruce Domnul, fiind pironit şi-a sfârşit viaţa Lui cea sfântă şi fără de păcat. Crucea şi suferinţele îndurate de Domnul Isus Hristos, o dată cu viaţa Sa jertfită la calvar înseamnă, pentru noi, fiecare păcătos de pe pământ, plata păcatelor noastre. Prin acest măreţ act de jertfire, Domnul Isus Hristos a plătit pentru păcatele noastre, a tuturor (Filipeni cap.2:8; Evrei cap.12:2).
Crucea Domnului Isus Hristos, pentru nou păcătoşii înseamnă: răscumpărare, mântuire şi iertare, salvare şi împăcare cu Dumnezeu şi garanţia vieţii veşnice în Împărăţia Sa (Evrei cap.2:10, cap.5:9 şi cap.9:28).
Să medităm profund la însemnătatea crucii Domnului Isus şi la importanţa majoră pentru noi. Având o aşa mare însemnătate pentru salvarea noastră veşnică, este drept ca şi noi la rândul nostru, ca recunoştinţă şi mulţumire pentru Dumnezeu şi pentru Domnul Isus Hristos, să ascultăm şi de această poruncă: să purtăm crucea în fiecare zi cu bucurie, iar atunci când ni se pare grea, să nu cârtim ci să chemăm pe Domnul în ajutorul nostru pentru a putea merge mai departe pe urmele Sale sfinte. Chiar primul pas al apropierii noastre de Dumnezeu constă în a cunoaşte şi a crede iubirea Lui faţă de noi (1Ioan cap.4:16), deoarece tocmai puterea de atracţie a iubirii Sale este cea care ne determină să venim la El şi înţelegerea iubirii lui Dumnezeu ne determină să renunţăm la egoism şi să avem lepădare de sine. La toate acestea spuse de Domnul nostru Isus Hristos să ne ajute Dumnezeu să putem fi adevăraţi ucenici ai Lui care să iubească mai mult pe Dumnezeu decât orice altceva, care să-şi păstreze legământul cu credincioşie, care să-şi ia crucea în fiecare zi şi să urmeze pe Domnul şi viaţa zilnică să ne fie ca o lumină şi ca sarea pământului.
Domnul Dumnezeul nostru, împreună cu Domnul Isus Hristos şi cu Duhul Sfânt să fie binecuvântat, slăvit şi glorificat în vecii vecilor, Amin!
Iulie 2010, Olga Bucaciuc, Suceava

“Haina de nuntă” - condiţie de intrare în Împărăţia Cerurilor
“Pilda nunţii fiului de împărat
Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: “” Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: “Spuneţi celor poftiţi: “Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.” Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit împăratul s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: “Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.” Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit şi buni şi răi şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. “Prietene,” i-a zis el “cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: “Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (Matei cap.22:1-14)
Această parabolă din Matei cap.22:1-14, care trebuie interpretată, cuprinde o învăţătură cu consecinţe mari şi veşnice. Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea: haina de nuntă reprezintă caracterul sfinţit pe care trebuie să-l aibă toţi aceia care vor fi socotiţi pregătiţi pentru nuntă. În această parabolă, ca şi în pilda cu “Cina cea mare”, este ilustrată invitaţia Evangheliei şi respingerea ei de către poporul iudeu, cum şi chemarea harului adresată neamurilor. Mai aduce în atenţie şi faptul că aceia care resping invitaţia devin batjocoritori şi din această cauză vor suferi o pedeapsă şi mai mare. Chemarea la ospăţ vine din partea unui împărat şi conferă o mare onoare. Cu toate acestea cinstea nu este apreciată şi autoritatea împăratului este dispreţuită. Invitaţia împăratului la ospăţul nunţii este întâmpinată cu insulte şi ucideri. Cei invitaţi şi-au bătut joc de slujitori, i-au batjocorit şi i-au ucis. Un adevăr ce ne arată parabola este faptul că toţi aceia care răspund invitaţiei şi iau parte la ospăţ trebuie să facă o pregătire prealabilă. Cei care neglijează această pregătire sunt aruncaţi afară. “Împăratul a intrat să să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. “Prietene,” i-a zis el “cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: “Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (vers.11-13).
Chemarea la ospăţ a fost adresată de ucenicii Domnului Hristos. El a trimis pe cei doisprezece ucenici, după aceea pe cei şaptezeci, vestind că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat şi chemând pe oameni să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Dar chemarea n-a fost ascultată. Cei care au fost chemaţi la ospăţ n-au venit, spunând fiecare diferite motive. Mai târziu slujitorii Domnului au fost trimişi să spună: “Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.” (vers.4). Aceasta a fost solia dată naţiunii iudaice, după crucificarea Domnului Hristos, dar naţiunea care pretindea că este poporul ales al lui Dumnezeu a respins Evanghelia ce le-a fost adusă prin puterea Duhului Sfânt. Mulţi au făcut lucrul acesta în modul cel mai batjocoritor. Alţii au fost aşa de înverşunaţi împotriva mântuirii ce le-a fost oferită încât s-au întors împotriva celor ce le-au adus solia şi s-a pornit o mare prigonire (Faptele Ap. Cap.8:1). Mulţi, atât bărbaţi cât şi femei, au fost aruncaţi în închisoare, iar unii dintre slujitorii lui Dumnezeu, cum au fost Ştefan şi Iacov, au fost omorâţi. În acest fel, poporul iudeu, a sigilat în dreptul lui respingerea milei lui Dumnezeu. Rezultatul este arătat în parabolă: “Când a auzit împăratul s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea” (vers.7). Judecata rostită a venit asupra iudeilor, prin distrugerea Ierusalimului în anul 70 după Hristos şi împrăştierea lor printre naţiunile lumii.
A treia chemare la ospăţ reprezintă vestirea Evangheliei la neamuri. “Atunci a zis robilor săi: “Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă dar la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.” (vers.8 şi 9). Slujitorii împăratului care au mers la răspântiile drumurilor au strâns pe toţi pe care i-au găsit “şi buni şi răi” (vers.10).
Când împăratul a intrat să-i vadă pe oaspeţi, atunci s-a dat pe faţă adevăratul caracter al tuturor. Cu acea ocazie s-au luat măsuri ca fiecărui oaspete să i se dea o haină de nuntă. Dar un om era îmbrăcat în hainele sale obişnuite. El a refuzat să facă pregătirile cerute de împărat; a refuzat să poarte haina ce i-a fost oferită şi care a costat foarte mult. În acest fel el a adus o insultă Domnului său, pentru care a suportat consecinţele: din porunca împăratului, acest om fără haina de nuntă a fost aruncat afară.
Prin cercetarea de către împărat a oaspeţilor veniţi la nuntă este înfăţişată lucrarea judecăţii. Oaspeţii veniţi la ospăţul Evangheliei sunt aceia care mărturisesc a sluji lui Dumnezeu, care au naşterea din nou pe baza legământului prin botez şi au numele scris în Cartea Vieţii. Dar nu toţi aceia care mărturisesc a fi creştini sunt şi adevăraţi ucenici. Mai înainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să se hotărască cine dintre aceştia este pregătit să ia partea la moştenirea celor drepţi în Împărăţia Cerurilor. Această hotărâre trebuie luată mai înainte de a doua venire a Domnului Isus Hristos pe norii cerului, căci atunci când El vine răsplata Sa este cu Sine “ca să dea fiecăruia după fapta lui” (Apoc. Cap.22:12). Deci caracterul lucrării fiecărui om va fi hotărât mai înainte de venirea Sa şi fiecăruia dintre urmaşii Domnului Hristos răsplata îi va fi dată după faptele sale. Judecata de cercetare are loc în ceruri în timp ce oamenii locuiesc încă aici pe pământ. Viaţa tuturor acelora care mărturisesc a fi urmaşi ai Săi trece prin faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt cercetaţi după cele ce sunt scrise în cărţile din ceruri şi destinul fiecăruia este hotărât pentru totdeauna, după faptele sale. (Romani cap.14:10; 2Corinteni cap.5:10; 1Petru cap.4:17; 1Ioan cap.4:17). Prin haina de nuntă din parabolă este reprezentat caracterul cel curat, fără pată, pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai Domnului Hristos. Bisericii îi este dat “să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat fără să aibă vreo pată vreo zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni cap.5:27). Sfânta Scriptură ne spune că “inul subţire” sunt faptele neprihănite ale sfinţilor (Apoc. Cap.19:8). Tuturor acelora care prin credinţă îl primesc ca Mântuitor personal, le este dată neprihănirea Domnului Hristos şi caracterul Său cel nepătat. Prin iertarea păcatelor, după încheierea legământului şi a naşterii din nou, Domnul ne socoteşte neprihăniţi şi sfinţi (Romani cap.3:24). Prin îndreptăţirea prin credinţa în Hristos, neprihănirea Sa ne este atribuită nouă. Noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu pentru că Hristos este înlocuitorul nostru. “Pe cel ce n-a cunoscut nici un păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2Corinteni cap.5:21).
Haina cea albă a neprihănirii a fost purtată de primii noştri părinţi când ei au fost aşezaţi de către Dumnezeu în Eden. O lumină plăcută şi frumoasă, lumina lui Dumnezeu, înconjura perechea cea sfântă. Această haină de lumină era un simbol al veşmintelor lor spirituale de cerească nevinovăţie. Dacă ei ar fi rămas credincioşi ascultării de Dumnezeu atunci această lumină ar fi continuat să-i cuprindă. Dar când, prin neascultare, au păcătuit, eu au tăiat legătura lor cu Dumnezeu, iar lumina, care-i înconjura, s-a îndepărtat de la ei. Goi şi plini de ruşine ei au încercat să înlocuiască hainele cereşti, cosând laolaltă frunze de smochin, pentru a se acoperi cu ele (Geneza cap.3:7). Din ziua neascultării lui Adam şi Eva acest lucru îl fac toţi cei care calcă legea lui Dumnezeu (Romani cap.3:23). Ei au cusut laolaltă “frunze de smochin” pentru a acoperi goliciunea adusă prin călcarea legii lui Dumnezeu. Ei ajung să poarte haine făcute după propriile lor păreri; prin faptele lor au încercat să-şi acopere păcatele şi să se facă astfel primiţi înaintea lui Dumnezeu.
Omul nu poate inventa nimic care să ia locul hainei nevinovăţiei pe care el a pierdut-o. Nici un acoperământ din “frunze de smochin”, nici o haină lumească nu poate fi purtată de către aceia care stau cu Domnul Isus Hristos şi cu îngerii la ospăţul nunţii Mielului. Numai veşmântul pe care Domnul Hristos ni l-a dat, numai acela ne face în stare să putem sta în prezenţa lui Dumnezeu. Acest acoperământ, haina îndreptăţirii Sale, Domnul Hristos îl va aşeza asupra fiecărui suflet credincios şi pocăit (Romani cap.3:22; 1Cor. Cap.1:30). “Te sfătuiesc”, spune El, “să cumperi de la Mine... haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale” (Apoc. Cap.3:18). Apostolul Pavel spunea: “Hristos a iubit biserica Sa şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească după ce a curăţat-o prin botezul cu apă, prin cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta şi sfântă şi fără prihană” (Efeseni cap.5:25-27). O astfel de curăţire este ţinta bisericii şi a fiecărui credincios. Fiul lui Dumnezeu “S-a arătat ca să ia păcatele şi în El nu este păcat.” Păcatul este definit ca fiind “fărădelege” (1Ioan cap.3:4-5). Domnul Hristos, pe când se afla pe pământ spunea ucenicilor Săi: “Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.” Prin ascultarea Sa desăvârşită a făcut posibil ca fiecare fiinţă omenească să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Când ne supunem Domnului Hristos atunci inima noastră este unită cu inimă Lui, voinţa noastră este voinţa Lui iar gândurile ne sunt robite Lui. Atunci noi trăim viaţa lui Isus. Suntem asemenea Domnului Isus Hristos în ce priveşte sfinţenia caracterelor şi a faptelor. Aceasta înseamnă să fii îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale (Filipeni cap.1:20-21; 1Ioan cap, 4:9). Invitaţii de la ospăţul nunţii au fost cercetaţi de către împărat. Numai unii au fost acceptaţi şi anume aceia care au ascultat de cerinţele lui şi s-au îmbrăcat cu haina de nuntă. Tot la fel stau lucrurile şi cu oaspeţii invitaţi la ospăţul Evangheliei. Toţi trebuie să fie cercetaţi îndeaproape de marele împărat şi numai cei care s-au îmbrăcat cu haina neprihănirii Domnului Hristos sunt primiţi (Romani cap.3:26). Neprihănire înseamnă a face ceea ce este drept, căci toţi vor fi judecaţi după faptele lor. Caracterele noastre se dau pe faţă prin ceea ce facem. Faptele arată dacă credinţa este sau nu adevărată. Noi putem crede că numele lui Isus este unicul Nume sub soare prin care putem fi mântuiţi şi totuşi s-ar putea să nu facem din El, prin credinţă, Mântuitorul nostru personal. Nu este de ajuns a ne mărturisi credinţa în Hristos şi a avea numele scrise în registrele comunităţii. “Cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El şi El în el. Şi cunoaştem că rămâne în noi prin Duhul pe care ni l-a dat. Şi prin această ştim că Îl cunoaştem dacă păzim poruncile Lui” (1Ioan cap.3:24 şi cap.2:3). Această este adevărata dovadă a pocăinţei. Oricare ar fi mărturisirea noastră de credinţă ea nu valorează nimic dacă Domnul Hristos nu este descoperit în noi prin fapte ale neprihănirii. Adevărul trebuie sădit în inimă şi el trebuie să aibă controlul asupra minţii şi să pună ordine în simţămintele noastre. Cel care devine părtaş al naturii divine va fi în armonie cu marele standard al lui Dumnezeu – Legea Sa cea sfântă – Cele zece porunci. Prin lege va fi probat caracterul la judecată.
Sunt mulţi aceia care pretind că, prin moartea Domnului Hristos, Legea celor Zece Porunci a fost desfiinţată la cruce, dar făcând astfel ei contrazic chiar cuvintele Domnului Hristos din Matei cap.5:17-18. Spre a face ispăşire pentru călcarea de către om a legii, Domnul Hristos şi-a dat viaţa Sa. Dacă legea ar fi putut fi schimbată sau chiar înlăturată atunci n-ar fi fost nevoie ca Domnul Hristos să fi murit la cruce. Prin viaţa Sa trăită aici pe pământ, El a onorat Legea lui Dumnezeu. Prin moartea Sa El a statornicit-o. El şi-a dat viaţa ca jertfă, nu pentru a nimici legea lui Dumnezeu, nu pentru a realiza un standard mai coborât al binelui, ci pentru ca dreptatea Sa să poată fi menţinută, pentru a se arăta că Legea celor Zece Porunci este de neschimbat şi că ea trebuie să rămână veşnic. “Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan cap.1:12) şi Dumnezeu cere de la copiii Săi desăvârşirea. Viaţa Domnului Hristos aici pe pământ a fost o expresie desăvârşită a legii lui Dumnezeu şi când aceia care pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu devin asemenea Domnului Isus Hristos în caracter, atunci ei vor fi ascultători de poruncile lui Dumnezeu (2Cor. Cap.4:10; 1Tes. Cap.5:23). Atunci Domnul va avea încredere în ei pentru a face parte din numărul celor care vor forma familia cerească. Îmbrăcaţi în veşmântul slăvit al neprihănirii Domnului Hristos, ei au un loc la ospăţul împăratului. Ei au atunci dreptul de a se alătura mulţimii “celor spălaţi în sângele Mielului” (Apoc. Cap.7:9 şi 14). “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe cap.4:23).
Cel care a intrat în sala ospăţului fără haina de nuntă reprezintă starea multora din ziua de azi. Ei mărturisesc a fi creştini şi pretind a avea dreptul la binecuvântările şi privilegiile Evangheliei şi totuşi ei nu simt nevoia unei transformări a caracterului. Ei nu au simţit niciodată o adevărată căinţă de păcat. Eu nu au ajuns să biruiască tendinţele moştenite sau cultivate spre rău. Şi totuşi ei gândesc că sunt destul de buni prin ei înşişi şi se încred în propriile lor fapte şi merite, în loc de a se încrede în Hristos. Ca ascultători ai cuvântului ei vin la ospăţ, dar n-au îmbrăcat haina neprihănirii Domnului Hristos. Ei nu sunt împlinitori ai Cuvântului. Se constată o tristă situaţie existentă: cei care se numesc creştini nu mai sunt deloc un popor separat şi deosebit de lume. Principiile cerului care trebuie să-i deosebească de lume aproape că nu se mai văd la ei, deoarece ei se supun lumii, practicilor, obiceiurilor şi egoismului ei. “Biserica” a trecut de partea lumii în călcarea Legii, când de fapt lumea ar fi trebuit să se alăture bisericii ascultând de legea lui Dumnezeu. Toţi aceştia aşteaptă să fie mântuiţi prin harul şi moartea Domnului Hristos, în timp ce refuză să trăiască viaţa lor de sacrificiu de sine. Ei proslăvesc bogăţiile harului dăruit şi se străduiesc să se înveşmânteze într-o aparentă neprihănire, sperând ca în felul acesta, să-şi acopere defectele de caracter, dar eforturile lor nu vor fi de nici un folos în ziua Domnului. Neprihănirea Domnului Hristos nu va acoperi nici un păcat cultivat cu plăcere. Un om poate fi în inima lui un călcător al Legii şi, dacă nu săvârşeşte nici un păcat exterior, poate fi considerat de cei din jur ca un om neprihănit. Numai că Legea lui Dumnezeu cercetează şi tainele inimii. Nimic nu poate fi ascuns de Domnul şi fiecare faptă este judecată după motivele ce o determină.
Dumnezeu este iubire. El a arătat că iubirea este darul lui Hristos. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan cap.3:16). El nu a reţinut nimic de la cei răscumpăraţi ai Săi, dar iubirea lui Dumnezeu nu-l face să îngăduie păcatul şi nu va trece cu vederea defectele noastre de caracter. El aşteaptă, ca în numele Său, noi să biruim păcatul. Aceia care resping darul neprihănirii Domnului Hristos resping acele însuşiri ale caracterului care i-ar face fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Ei leapădă acel singur lucru care i-ar putea face vrednici de un loc la ospăţul nunţii Mielului. În parabola, la întrebarea împăratului: “Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă? Omul acela a amuţit”. Tot aşa va fi şi în ziua cea mare a judecăţii. Acum oamenii pot găsi scuze pentru defectele de caracter şi pentru păcatele înfăptuite, dar în ziua aceea ei nu vor mai putea prezenta nici o scuză.
Comunităţile de credincioşi care mărturisesc în această generaţie că aparţin Domnului Hristos se bucură de cele mai mari privilegii. Domnul ne-a fost descoperit într-o lumină mereu crescândă. Privilegiile noastre sunt cu mult mai mari decât au fost privilegiile vechiului popor a lui Dumnezeu. Noi nu avem numai lumina cea mare ce a fost încredinţată poporului lui Israel ci noi avem dovezile mereu crescânde ale mântuirii celei mari ce a fost adusă prin Domnul Isus Hristos. Ceea ce pentru poporul Israel era un simbol, o umbră, pentru noi este o realitate. Ei aveau istoria Vechiului Testament, noi avem Vechiul şi Noul Testament. Noi avem asigurarea unui Mântuitor care are să vină, un Mântuitor care a fost crucificat, dar care a înviat şi care, ieşind din mormânt a proclamat: “Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan cap.11:25). Prin cunoaşterea Domnului Hristos şi a iubirii Sale, împărăţia lui Dumnezeu, ca o prefigurare, se află în mijlocul nostru (Romani cap.14:17; Coloseni cap.1:13-14). Domnul Isus Hristos ne este descoperit în predici şi în cântări. Ospăţul spiritual din abundenţă este aşezat înaintea noastră. Haina de nuntă care ne este pusă la dispoziţie, având un preţ nespus de mare, este oferită cu generozitate şi fără plată oricărui suflet care o doreşte. Prin solii lui Dumnezeu ne sunt prezentate neprihănirea Domnului Hristos, îndreptăţirea prin credinţă, “făgăduinţele nespus de mari ale Cuvântului lui Dumnezeu”, o intrare liberă la Tatăl prin Hristos, mângâierea Duhului Sfânt şi asigurarea bine-intemeiată a vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce ar fi putut face Dumnezeu pentru noi şi n-a făcut, spre a pregăti pentru noi cina cea mare – ospăţul ceresc?
Tristă va fi în ziua aceea revederea lucrurilor trecute când oamenii vor sta fată în faţă cu veşnicia. Întreaga viaţă le va fi prezentată exact aşa cum a fost. Plăcerile lumii, bogăţiile şi onorurile, nu vor mai părea atunci aşa de importante. Oamenii vor vedea atunci că pocăinţa şi neprihănirea, pe care ei le-au dispreţuit, numai acestea au valoare. Ei vor vedea atunci că şi-au modelat caracterele lor sub influenţa amăgirilor lui Satana. “Hainele” pe care ei şi le-au ales sunt de fapt semnul legământului lor faţă de marele înşelător. Ei vor vedea atunci rezultatele hotărârii lor şi vor ajunge atunci să cunoască ce înseamnă să calci în picioare Poruncile lui Dumnezeu.
Nu va mai fi un alt timp de har în care păcătosul să se pregătească pentru veşnicie. În viaţa aceasta noi trebuie să ne îmbrăcăm cu haina neprihănirii Domnului Hristos şi să trăim zilnic, clipa de clipă şi ceas de ceas, sfinţenia cerută de Dumnezeu. În felul acesta suntem urmaşi ai Domnului călcând pe urmele Sale. Aceasta este singura noastră ocazie de a ne forma caracterul de oameni sfinţi pentru căminul pe care Domnul Hristos l-a pregătit pentru aceia care ascultă de Poruncile Sale. Zilele cercetării noastre se apropie repede de încheiere. Sfârşitul este aproape. Nouă ne este adresată avertizarea: “Luaţi seama la voi înşivă că nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi astfel ziua acea să vină fără veste asupra voastră” (Luca cap.21:34). Luaţi seama ca nu cumva să fiţi nepregătiţi. Luaţi seama să nu fiţi găsiţi la ospăţul împăratului fără haina de nuntă. “Căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Matei cap.24:44). “Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea” (Apoc. Cap.16:15).
Caracteristici ale creştinilor ce sunt îmbrăcaţi în “haina de nunta”:
Fiecare ispita învinsă, fiecare încercare suportată în mod curajos, ne oferă o nouă experienţă şi constituie un progres în lucrarea de formare a caracterului.
• “Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui” (Prov. Cap.19:22)
• “Vreau de asemenea ca femeile să se roage în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase” (1Timotei cap.2:9). Haina de nuntă este prezentată de viaţa curată şi sfinţită a credinciosului.
• “O înnoire totală a inimii şi să fim dezbrăcaţi de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni cap.4:22-32).
• “Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricina să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat Hristos aşa iertaţi-vă şi voi” (Coloseni cap.3:12-14). Aceasta este posibil numai prin naşterea din nou şi locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt în noi şi de care să ne lăsăm conduşi şi călăuziţi. În felul acesta vom fi pecetluiţi cu Duhul Sfânt care este arvuna de a intra ca moştenitori în Împărăţia lui Dumnezeu.
• “Noi toţi privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă prin Duhul Domnului” (2Cor. Cap.2:18).
• “Cei văzuţi îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de finic în mâini şi-au spălat hainele în sângele Mielului” (Apoc. Cap.7:7 şi 14). Aceştia sunt cei care în viaţa aceasta, prin credinţă şi pocăinţă şi-au spălat păcatele în sângele Domnului Hristos care s-a jertfit la calvar. Au biruit păcatele şi, în viaţa de pe pământ, au trăit în neprihănire şi cu fapte de sfinţenie în ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu.
• “Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.” (1Tes. Cap.5:23-24).

Slăvit şi binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, Fiul Său, Isus Hristos şi Duhul Sfânt în vecii vecilor, Amin!

Acest material este inspirat din “Parabolele Domnului Hristos” (E.W.).

Iunie 2010, Olga Bucaciuc, Suceava

Despre respectarea zilei de Sabat
Exodul cap.20:8-11.
Ziua Sabatului, a şaptea zi din săptămână, sâmbăta, este ziua de odihnă când nu trebuie să se facă nici o lucrare în ea. Este o zi de închinare pentru slava lui Dumnezeu. Porunca respectării zilei de Sabat este dată în acelaşi timp cu porunca de a munci în timpul celorlalte şase zile din săptămână. În aceste zile ni se porunceşte să facem toate lucrările ce ni le-am planificat şi care le avem de făcut, adică în zilele de duminică până vineri. Ziua de vineri este numită în Biblie şi “Ziua Pregătirii”. Pe lângă celelalte lucrări făcute în cursul săptămânii, în ziua de vineri, se fac ultimele pregătiri şi pentru Ziua de Sabat. Se fac acele lucrări pe care porunca nu ni le dă voie să le facem în ziua de Sabat. Dumnezeu ne-a dăruit Sabatul, care este o zi sfântă şi binecuvântată, ca să ne odihnim, să aducem Domnului închinare şi să ne bucurăm în această zi în părtăşie cu Domnul, în casa de închinare şi în părtăşie unii cu alţii.
În Sabat nu este permis să facem acele lucrări care se pot face în celelalte zile din săptămână. Nu ne este permis să practicăm diferite slujbe ce privesc viaţa de zi cu zi, munci în agricultură, în gospodărie şi care nu necesită urgenţă, iar ordinea, curăţenia încăperilor, pregătitul hainelor şi prepararea hranei se face în ziua pregătirii, ziua de Vineri. Acele munci şi activităţi care se pot face înainte de Sabat sau care pot fi amânate nu se pot face în ziua Sfântă a Domnului. În această zi tot ce facem să fie făcut pentru cinstea şi slava lui Dumnezeu. Ar trebui ca această zi să o respectăm cu sfinţenie aşa cum ne porunceşte Domnul, căci şi această poruncă face parte din condiţiile mântuirii noastre (Isaia cap.58:13-14).
Este permis în ziua de Sabat să facem numai acele lucruri strict necesare vieţii: aranjatul paturilor în încăperi, încălzirea locuinţei şi încălzirea hranei pentru care este necesar să se facă focul. Vizitarea şi îngrijirea bolnavilor, îngrijirea animalelor dându-li-se apa şi hrana necesară şi salvarea animalelor. Poruncă spune să nu se facă focul şi alte lucrări pentru gătitul hranei în această zi (Exod cap.16:23). În situaţia când evreii angajează străini pentru a le face focul sunt două aspecte: este permis să se facă focul pentru încălzitul locuinţei în caz de nevoie şi pentru încălzitul hranei indiferent cine-l face. Şi nu este permis să se aprindă focul pentru gătitul hranei sau pentru alte scopuri când aceasta se putea face din ziua precedentă (adică de vineri). În acest ultim caz când evreul angajează o altă persoană străină să-i facă focul sau pentru alte lucrări atunci el se face vinovat de călcarea poruncii a patra. Porunca spune că ziua de Sabat este zi de odihnă şi trebuie respectat de toţi cei din casă, chiar şi de musafirul care este în vizită. Ziua Sabatului mai este destinată şi pentru odihna animalelor.
Respectarea şi sfinţirea zilei de Sabat, spre slava lui Dumnezeu, nu este imposibilă aşa după cum unele persoane o susţin. Pentru împlinirea acestei porunci, aşa cum ne spune Domnul că trebuie să o ţinem, este nevoie de voinţă şi o dorinţă fermă şi personală din partea noastră să facem voia Lui. Dacă-L iubim pe Dumnezeu cu adevărat trebuie să împlinim şi porunca a patra din Decalog, care este la fel de importantă ca şi celelalte nouă porunci (Ioan cap.14:15; 1Ioan cap.5:3). Să spunem şi noi cum a spus apostolul Pavel în Filipeni cap.4:13: “Pot totul în Hristos care mă întăreşte”.
Amin!
Mai 2010, Olga Bucaciuc, Suceava.

Comportamentul creştin în timpul încercărilor vieţii
O dată cu angajamentul credinţei noastre, prin legământul ce l-am încheiat cu Dumnezeu, noi suntem angajaţi la luptă în permanenţă cu păcatul, cu firea pământească şi cu puterile întunericului ce ne asaltează cu diferite ispite pentru a ne face să păcătuim (Efeseni cap.6:12). Dragostea şi harul lui Dumnezeu ne-au salvat din întuneric, de sub puterea păcatului şi a Satanei şi ne garantează mântuirea în viaţa veşnică (Ioan cap.3:16). Avem făgăduinţa că Domnul Isus va fi cu noi în toate zilele vieţii (Matei cap.28:20). La aceasta noi trebuie să fim conlucrători cu Dumnezeu, să avem credinţă în El, în făgăduinţele Sale şi să ascultăm de toate poruncile Sale. Naşterea din nou presupune sfinţenie şi credincioşie faţă de Dumnezeu care, prin Domnul Isus Hristos, ne-a oferit darul salvării şi al mântuirii. În călătoria vieţii pe pământ copiii lui Dumnezeu sunt asaltaţi de tot felul de încercări, necazuri, ispite, suferinţe, pagube, nedreptăţi, eşecuri îngăduite de Dumnezeu şi sunt chiar într-o măsură mai mare decât la ceilalţi oameni (Psalmul 73). Încercarea este mijlocul rânduit de Dumnezeu prin care încearcă şi pune la probă pe credincioşii Săi. Biblia ne prezintă pe acei creştini consacraţi lui Dumnezeu prin sfinţire şi slujire, care au fost încercaţi în mod dramatic şi au biruit prin credinţă şi dependenţa lor de Dumnezeu. Pe paginile Sfintei Scripturi ne sunt prezentate multe exemple de încercare pentru cei din poporul lui Dumnezeu, experienţa credinţei şi a relaţiei lor cu Dumnezeu şi care ne folosesc şi nouă, cei de astăzi, ca învăţătură. Creştinii timpurilor noastre au credinţa şi încrederea în acelaşi Dumnezeu, un “Dumnezeu al minunilor” care poate izbăvi pe cei care trec prin “cuptorul de foc” al încercărilor şi răsplăteşte cu fericirea veşnică pe cei care “biruiesc şi rămân în picioare”. Avem această făgăduinţă deoarece pentru răscumpărarea noastră s-a plătit un preţ nespus de mare şi trebuie să ne amintim acest adevăr că Dumnezeu nu ne va lăsa singuri în încercări şi nu doreşte să ne pierdem. “Căci o dată cu încercarea îngăduită peste noi, să credem că Domnul a pregătit şi mijlocul de a ieşi din ea ca s-o putem răbda” (1Cor. Cap.10:13).
1. De ce sunt îngăduite de Dumnezeu încercările din viaţa noastră?
• Trecând prin momente de criză şi încercare, mai mari sau mai mici, ne sunt testate lipsurile, slăbiciunile şi defectele de caracter (1Petru cap.1:7).
• Dumnezeu ne încearcă credinţa şi încrederea noastră în El şi în făgăduinţele Sale. Încrederea că Dumnezeu este Atotputernic, milostiv şi ne poate trimite ajutorul necesar (Exod cap.20:2 şi Deut. Cap.20:1).
• Ne încearcă dependenţa noastră de El prin credinţă şi rugăciune. În momentele de grea încercare un rol esenţial îl are rugăciunea prin care implorăm cu umilinţă şi cerem ajutor de la Dumnezeu. Domnul vrea să venim şi să “strigăm” la El cu credinţă şi chiar cu rugăciuni disperate (2Petru cap.2:9).
• Ne este testată viaţa de sfinţenie, de neprihănire şi integritatea caracterului (Psalmul cap.17:3).
• Ne este testată dragostea şi credincioşia faţă de Dumnezeu (1Cor. Cap.8:8; Evrei cap.3:9 şi cap.11:7). Aceasta presupune ascultare de toate poruncile Sale care să aibă prioritate faţă de orice altă justificare şi interes personal. Dacă suntem credincioşi sinceri lui Dumnezeu, nu trebuie să-L dezamăgim cu nimic ci să-L iubim la fel ca atunci când ne merge bine. Avem astfel de exemple biblice: pe Avraam şi pe Iov. Este uşor să facem fapte bune şi voia lui Dumnezeu pe timp de pace şi prosperitate, dar Domnul doreşte să avem aceeaşi credincioşie şi pe timp de încercare. Deci Domnul vrea credincioşia noastră statornică în orice situaţie indiferent cât sacrificiu ne-ar costa. Exemplul lui Daniel şi a altora din poporul lui Iuda, care au fost duşi ca robi în Babilon. Daniel nu L-a uitat pe Dumnezeu şi a menţinut cu El legătura vie.
• Ne este testată dragostea pentru semenii noştri chiar şi pentru vrăjmaşii care ne-au făcut rău şi ne prigonesc. Primul martir dintre apostoli, Ştefan, în momentul când era ucis cu pietre, el s-a rugat Domnului pentru acei prigonitori ai săi (Faptele Ap. Cap.7).
• În timpul încercării unora din fraţii şi surorile noastre sau oricare din cei din jurul nostru, este testată dragostea, mila şi împreuna simţire a celor care nu sunt încercaţi şi care sunt martorii încercării altora. Noi cărora ne este bine, să nu stăm nepăsători faţă de suferinţă şi necazul celor de lângă noi şi, dacă îi iubim cu adevărat, se întâmplă că ne afectează şi suferim pentru necazul aproapelui nostru. Dragostea adevărată va face totul pentru a ajuta pe cel în necaz şi încercare. Un astfel de exemplu de simţire cu cel încercat avem în Faptele Apostolilor la cap.12:1-17. Apostolul Petru a fost închis în temniţă după care împăratul Irod plănuise să-l omoare. “Biserica”, cu toţi membrii ei, nu a stat nepăsătoare ci “a înălţat rugăciuni fierbinţi” cu credinţă către Dumnezeu pentru salvarea lui Petru. Răspunsul Domnului l-au primit: Petru a fost izbăvit din temniţă şi ocrotit de Îngerul Domnului prin intervenţia şi minunea sa.
• Prin încercare ne este testat curajul “îndrăzneala şi nădejdea de a merge mai departe pe calea Domnului”. Încercarea să nu fie un motiv de a ne descuraja şi a nu merge înainte pe calea credinţei: exemplul celor trei tineri aruncaţi în cuptorul cu foc (Daniel cap.3). Domnul Isus Hristos ne spune: “V-am spus aceste lucruri ca să aveţi credinţă în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan cap.16:33). Sfânta Scriptură ne prezintă martori ai lui Dumnezeu, credincioşi ai Săi care şi-au păstrat credinţa, integritatea şi curăţia lor, trecând prin cele mai grele încercări şi necazuri. Orice credincios şi copil al Domnului a fost şi va fi încercat.
2. Cum reacţionăm şi cum ne manifestăm în timp de încercare?
Un adevărat creştin, credincios lui Dumnezeu, nu trebuie să se sperie şi nimic nu trebuie să-l descurajeze de pe cale. Orice nor de “furtună” şi de încercare abătut pe neaşteptate asupra vieţii lui este un motiv de a se încrede şi mai mult în Dumnezeu. Este un motiv de a se ruga mai mult cu credinţă, având în vedere că Domnul este Atotputernic şi deasupra tuturor încercărilor. Încercarea, pentru noi creştinii, este ca un cântar al lui Dumnezeu şi prin care ne cântăreşte după modul cum ne-am comportat în acest timp. Dumnezeu vede şi stabileşte cum am fost găsiţi: am cântărit greu sau am fost găsiţi uşori. Ne-am comportat cu credinţă şi răbdare fără a păcătui sau am căzut la test şi găsiţi uşori uşori înaintea Domnului? (Prov. Cap.24:12). Dumnezeu pune la încercare credinţa aleşilor Săi. Iar pentru noi cel mai autentic exemplu de credincioşie, de răbdare şi dragoste în prigonire şi suferinţă este Domnul Isus Hristos ca om, venit pe acest pământ. El a biruit privind, dincolo de suferinţele Sale pe care le-a îndurat, la Dumnezeu Tatăl, la misiunea şi la lucrarea de mântuire pe care a venit s-o împlinească pe pământ. Prin aceasta Domnul a biruit căci a băut paharul suferinţei până la sfârşit, culminând cu moartea Sa pe Crucea Calvarului pentru noi, păcătoşii. Numai că El, fiind Dumnezeu, nu putea rămâne în mormânt şi Dumnezeu Tatăl L-a înviat pe Fiul Său care s-a întors glorios în slava cerească. Ceea ce L-a întărit pe Domnul în cele mai grele momente de chin şi durere a fost că El a privit spre viitor la rodul suferinţelor Sale, la veşnicie. “... Dar după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în Mâinile Lui” (Isaia cap.53:10). Suntem îndemnaţi să călcăm pe urmele Sale, pe drumul care duce spre Împărăţia Sa cea veşnică. Domnul a fost înainte mergător, deschizând drumul. Noi, pentru a ajunge acolo, să păşim pe acele urme sfinte trasate de Domnul şi Mântuitorul nostru, urme ale ascultării şi răbdării în orice situaţie a vieţii. Este strict necesar, ca moştenitori ai Împărăţiei Sale, să fim statornici şi neclintiţi în credinţă şi în dragoste pentru Dumnezeu. “Cel ce va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Matei cap.10:22). Când trecem prin “cuptorul” încercărilor să ne rugăm cel mai mult lui Dumnezeu, cerând ajutor, putere, înţelepciune pentru luarea deciziilor corecte şi pentru izbăvire. Mintea şi gândurile să le îndreptăm la făgăduinţele lui Dumnezeu şi la exemplele de încercare prezentate în cuprinsul Bibliei. Suferinţele, nedreptăţile şi moartea pe cruce pe care le-a îndurat Domnul Isus Hristos şi suferinţele tuturor urmaşilor Săi să ne dea curaj pentru ca şi noi să putem rezista cu răbdare şi credinţă. Nu trebuie să ne temem de oameni, de ameninţările lor şi de ceea ce ne-ar putea face rău, ci să ne temem de Dumnezeu, să nu păcătuim împotriva Lui. Căci pentru cei ce se tem de El şi se încred în El le dă făgăduinţele Sale. În momentele de necaz şi încercare, un creştin cu o credinţă slabă, uitând făgăduinţa ocrotirii şi ajutorului lui Dumnezeu, se chinuieşte să-şi rezolve singur problemele. În această situaţie suferă eşecuri, pagube şi se afundă şi mai tare în necaz. Când există situaţii diferite, imposibil de trecut, parcă fără nici o ieşire, ajungem să depindem, prin credinţă, de intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu. Pe timp de criză şi grea suferinţă, chiar dacă Domnul îngăduie să trecem prin ele, avem nevoie să conştientizăm că Domnul Isus Hristos este prezent lângă noi, căci şi El a trecut pe acolo.
În cazurile când creştinul nu are toată armătura lui Dumnezeu, armătura credinţei şi pentru că nu s-a luptat după regulile impuse de Dumnezeu, el este biruit de vrăjmaş, făcându-l să păcătuiască. Cum? A uitat pe Dumnezeu care-i putea fi ajutorul, pentru a rezista şi a-l salva. Nu s-a rugat cu credinţă, nu a avut destulă răbdare, ceea ce l-a făcut să cârtească, să-şi piardă dragostea şi blândeţea, devenind nervos, ajungând să gândească rău şi să se răzbune. Şi-a pierdut liniştea, pacea şi chiar buna înţelegere cu cei din jur. Gândurile-i sunt tulburate, ajungând chiar să ia decizii greşite pentru a ieşi din necaz. Întrebările pe care să ni le punem: “Cum am ieşit din cuptorul suferinţei şi al încercării? Cât am păcătuit şi nu am rezistat pentru a fi aur curat pentru Dumnezeu? (1Cor. Cap.3:12-13).
3. Cum trebuie să ne comportăm şi ce trebuie să facem în momentele de criză şi încercare?
Primul lucru pe care trebuie să-l facem în faţa ameninţărilor şi al încercării şi pe care suntem conştienţi că nu-l putem evita este să venim cu credinţă şi rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi să-I încredinţăm totul. Să aducem la cunoştinţa Domnului problema, cerând intervenţia Lui pentru ajutor şi izbăvire aşa cum este voia Lui. Să ne amintim de împăratul Ezechia: Cetatea Ierusalimului era ameninţată de a fi invadată de imensa armată asiriană, care venise la zidurile cetăţii s-o cucerească. Împăratul Ezechia nu a cedat în faţa vrăjmaşilor pentru a li se supune şi nici ameninţărilor lor. Nu a făcut nici o pregătire de luptă, deoarece era conştient că va pierde în faţa vrăjmaşilor, ei fiind mult prea mici. Dar, împreună cu proorocul Isaia – omul lui Dumnezeu, a adus acea hârtie cu ameninţările asirienilor în templu înaintea Împăratului Universului. A implorat prin rugăciune făcută cu credinţă intervenţia Domnului pentru a-i salva de vrăjmaşi. Rezultatul a fost intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu care a luptat în locul poporului lui Iuda şi i-a izbăvit cum nici nu se aşteptau. Deci Dumnezeu este onorat şi glorificat atunci când, în încercare, noi îi dăm prioritatea încrederii noastre şi apelăm în primul rând şi numai la El după ajutor (Isaia cap.37).
4. Care este scopul lui Dumnezeu îngăduind încercări de tot felul în viaţa credincioşilor Săi?
“Cărarea care conduce la ziua cea mare nu este cea mai uşoară pentru a călători; din când în când va părea întunecoasă şi spinoasă. Domnul vrea ca noi să practicăm credinţă în mod serios şi să învăţăm să ne încredem în El atât când este ceaţă cât şi în zilele însorite. Domnul Isus Hristos Însuşi a străbătut calea aspră înainte de noi şi a netezit cărarea pentru picioarele noastre”. Prin actul legământului încheiat cu Dumnezeu noi Îi aparţinem în totalitate. El doreşte să fim sfinţi în toată purtarea şi cu o credinţă puternică şi statornică chiar şi în momentele cele mai grele de încercare. Să rămânem pentru Dumnezeu aceiaşi slujitori devotaţi Lui. Avem exemplul apostolilor care au slujit pe Dumnezeu în grele condiţii de prigonire, suferinţe, închisoare şi au sfârşit cu moartea lor de martiri.
Vrăjmaşul vrea ca în momentele de ispită, încercare şi de grea suferinţă să păcătuim, să cârtim şi să ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu pentru a ne pierde sufletele. Dar să nu uităm că în orice împrejurare, grijă sau asalt crunt de ispită putem găsi asigurare, sprijin şi ajutor în dragostea şi puterea inepuizabilă a lui Dumnezeu, care-şi păstrează legământul. În aceasta constă biruinţa în luptă: atunci când am trecut prin încercare ne-am păstrat curaţi şi credincioşi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este posibil numai atunci când Duhul Sfânt locuieşte în inimă şi ne luptăm cu toată armătura lui Dumnezeu conform cu Efeseni cap.6:10-18. Am suferit cu răbdare şi credinţă totul, folosind toate “armele” dăruite de Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt (Iacov cap.1:2-4), luptând lupta cea bună a credinţei la care suntem chemaţi, onorăm pe Dumnezeu căruia îi aparţinem, suntem nişte mărturii ale Sale. Prin încercare avem ocazia să dovedim calităţile de adevăraţi creştini şi credincioşi ai lui Dumnezeu.
Având în vedere că noi, care suntem copii ai lui Dumnezeu, suntem cu totul deosebiţi de lumea aceasta şi nu mai luăm parte la lucrurile neroditoare ale întunericului, trebuie să fim deosebiţi şi prin modul cum acţionăm şi cum ne afectează încercările vieţii. Prin încercări Dumnezeu doreşte să ne curăţească şi mai mult şi să ne înveţe să avem deplină încredere în făgăduinţele Sale, căci orice sacrificiu al nostru ne va fi răsplătit în veşnicie. Pavel ne spune în Romani la cap.8:18: “Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi”.
5. Ce măsuri de precauţie să avem luate înainte de a veni încercarea care, inevitabil, va avea loc?
Pentru acele vremuri când vor veni încercări de tot felul peste noi (suferinţe, boli, pierderi materiale şi financiare, accidente, învinuiri pe nedrept, suntem atacaţi de duşmani sau vom fi dintre cei care vor suferi ca martiri pentru Domnul şi pentru Evanghelie (Matei cap.10:21-22; Luca cap.21:12-19) este foarte important să fim pregătiţi şi să avem luate unele măsuri de precauţie în ce priveşte pregătirea de luptă şi pentru biruinţă. Aceste măsuri trebuiesc avute în vedere înainte să vină furtuna şi sunt următoarele:
• O viaţă de credinţă şi credincioşie bazată pe o relaţie vie şi permanentă cu Dumnezeu. Trăirea după voia şi poruncile Domnului.
• O viaţă de rugăciune. Rugăciuni făcute Domnului şi pentru acele vremuri de încercare ce vor veni peste noi. Atunci când ea va veni peste noi să fim pregătiţi şi întăriţi de Dumnezeu prin credinţă şi prin Duhul Sfânt. De multe ori în momente grele de durere ne simţim foarte slabi şi rugăciunea ce vrem să o înălţăm Domnului este fără putere. Dar dacă noi ne-am rugat deja înainte pentru încercare, cred că Dumnezeu îşi va aduce aminte şi-i va fi milă de noi şi ne va trimite ajutorul şi ne va întări.
• În viaţa obişnuită de zi cu zi în relaţiile cu oamenii din jur să fim împăcaţi cu toţi şi să avem o viaţă cinstită şi dreaptă, o viaţă de lumină pentru cei din jur şi să nu uităm să facem milostenii pentru cei săraci.
• Uneori încercări şi necazuri vin asupra noastră datorită alegerii şi acţiunilor noastre greşite. Cu alte cuvinte, putem spune că singuri ne-am provocat necazul. Datorită acestui fapt este bine să nu acţionăm nechibzuit şi să-l avem totdeauna pe Domnul Isus Hristos singurul nostru sfătuitor şi ajutor şi să acţionăm cu rugăciune şi conform învăţăturilor Bibliei.
• O altă măsură de pregătire ce trebuie să o avem luată este studierea, pentru cunoaştere, a celor scrise în Biblie. Cuvântul lui Dumnezeu să-l luăm că lumină pe cărarea vieţii şi să nu uităm pe Dumnezeu cu dragostea, mila şi făgăduinţele Sale.
Armele de luptă ale credinciosului sunt cele stabilite de Dumnezeu: o viaţă de slujire şi consacrare lui Dumnezeu, credinţă în ajutorul Lui, multă putere şi răbdare pentru a nu ne răzbuna, multă dragoste în loc de ură şi răzbunare. Să răsplătim cu bine pentru rău, să binecuvântăm pe asupritori şi să ne rugăm pentru ei. Să suferim orice chin cu răbdare şi cu nădejdea că Domnul vede totul şi va interveni la timpul potrivit. Să ne păstrăm calmul şi tăria de caracter cu blândeţe. Legătura cu Domnul să fie menţinută prin gânduri curate şi rugăciuni îndreptate spre El. Să nu ne pierdem cumpătul şi să aşteptăm cu încredere intervenţia lui Dumnezeu care este şi un Dumnezeu al minunilor şi să lăsăm la voia Lui totul.
6. Răsplătirile dăruite de Dumnezeu celor ce în această viaţă au fost biruitori în încercări
“Fiindcă ai păzit Cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă” (Apoc. Cap.3:10). Ce făgăduinţă minunată dată de Domnul Isus Hristos celor care, credincioşi fiind în timpul diferitelor încercări ale vieţii şi-au păstrat credinţă şi răbdarea ieşind biruitori! Aici cred că este vorba de acea răbdare în suferinţă ca a Domnului Isus Hristos. Domnul nu uită pe nici un copil al Său care a fost credincios, plin de dragoste şi de răbdare în încercări, pentru a-i dărui răsplătirile din veşnicie. La revenirea Domnului Isus Hristos cu slava Sa, poporul lui Dumnezeu va fi ocrotit şi salvat. Iar cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi cu urgiile Sale. “Ei vor fi ai Mei zice Domnul oştirilor. Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-l slujeşte” (Maleahi cap.3:17-18).
“Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi... fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apoc. Cap.2:10).
“Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor” (Apoc. Cap.3:5).
“Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apoc. Cap.21:3-4).
“Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântări de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi va apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!” (Isaia cap.35:10).
Rugăciune:
“Doamne, Dumnezeul nostru milostiv, sfânt şi veşnic ajută-ne să luptăm lupta cea bună a credinţei, pentru a fi biruitori prin toate încercările vieţii. La revenirea Domnului Isus Hristos dorim să fim sigilaţi cu Duhul Sfânt şi să fim pregătiţi pentru Împărăţia Ta. Doresc şi Te rog Bunule Dumnezeu să ai milă de noi, să ne cunoşti şi să-ţi aminteşti de fiecare, cei din poporul Tău, care în viaţa aceasta Te-au slujit cu multe lacrimi, sacrificii şi durere, tânjind de dor după întâlnirea şi prezenţa Ta, Domnul şi Mântuitorul nostru şi după făgăduinţa Împărăţiei Tale veşnice. Pentru tot harul mila şi îndurarea ce le-ai revărsat peste noi îţi mulţumesc Părinte ceresc, în Numele Fiului Tău, Isus Hristos. Amin”
1. “Doamne pe Tine te-aştept,
Inima-mi plânge în piept...
Câte dureri vor mai fi,
Doamne, pe toate le ştii,
Chiar şi-n amare furtuni,
Tu poţi să faci mari minuni.

2. Oricât de greu încercat,
Singur tu nu eşti lăsat,
Mai mult decât ai gândit,
Cerul mereu te-a iubit;
Domnul, când lacrimi se strâng,
Plânge cu cei care plâng.

3. Vino Isuse-ntre noi,
Să ne mângâi în nevoi,
Tu ne-ai condus pe pământ,
Tot Tu ne dai cerul sfânt!
Să trecem noaptea cea grea,
Lasă-ne dragostea Ta!” (versuri ale unei cântări, autor anonim)

Aprilie 2010, Olga Bucaciuc, Suceava.

Dorinţa de a vedea pe Isus
“Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate. Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele vameşilor, căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură. A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-L vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă. Isus când a ajuns la locul acela Şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: “Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.” Zacheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie. Când au văzut lucrul acesta, toţi cârteau şi ziceau: “A intrat să găzduiască la un om păcătos!” Dar Zacheu a stătut înaintea Domnului şi I-a zis: “Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.” Isus i-a zis: “Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca cap.19:1-10).
Zacheu, un om bogat, mai marele vameşilor, auzind despre Domnul Isus, despre faima şi popularitatea Lui, a dorit şi el să-L vadă pe Domnul. Căci Domnul Hristos venit pe pământ nu era un om oarecare ci, datorită personalităţii Sale, a învăţăturii şi a faptelor Sale bune, atrăgea foarte mult norod, care venea după El. În această povestire ce a avut loc sunt prezentate nişte adevăruri de o importanţă vitală pentru orice om păcătos. Zacheu, un om păcătos ca noi toţi, a dorit sincer să vadă şi să cunoască pe Domnul Isus. Domnul Isus Hristos era la lucru aici pe pământ pentru mântuirea şi salvarea celor păcătoşi. Domnul este şi de data aceasta în mijlocul norodului, asaltat de mulţi oameni pe care i-a ajutat în multe feluri, căci sărăcia şi nevoile lor erau foarte mari, dar cea mai mare nevoie a lor era nevoia de mântuire şi de salvare pentru viaţa veşnică. Zacheu reprezintă pe acele persoane care doresc sincer să-L cunoască pe Domnul Isus Hristos, o dorinţă sinceră şi după voia lui Dumnezeu. Domnul cheamă la El sufletele obosite şi dornice de mântuire (Matei cap.11:28). La această dorinţă Domnul Isus răspunde, vine în întâmpinarea ei şi mai mult decât s-ar fi aşteptat cineva El este oaspete de onoare în casa lui Zacheu şi la masa lui. Dumnezeu cunoaşte gândurile şi dorinţele din inima omului.
Zacheu îşi dă seama cine este Domnul Isus Hristos cu adevărat şi-L recunoaşte ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul său. Plin de bucuria mântuirii, Zacheu, a hotărât să se pocăiască, să se despartă de ce era trecător şi păcătos până atunci pentru el şi să-şi îndrepte viaţa şi nu oricum: se angajează înaintea Domnului să facă nişte reforme radicale îndreptând ceea ce el până atunci făcuse rău. El a avut pentru Domnul o inimă deschisă pe care i-a predat-o imediat Lui. Domnul a lucrat la mintea şi la inima lui, încât acesta era dispus să facă totul pentru Domnul şi pentru mântuirea şi salvarea sa veşnică. Domnul Isus garantează mântuirea şi salvarea a lui Zacheu, ca răspuns al dorinţei din inima sa şi pentru că a fost dispus să deschidă uşa Domnului pentru a-L primi în viaţa sa.
Unii din popor cârteau împotriva Domnului pentru că a intrat să găzduiască la un păcătos. Aceştia erau acei farisei lipsiţi de dragoste şi care nu au înţeles sau au refuzat să înţeleagă lucrarea de mântuire a Domnului Hristos. Dumnezeu doreşte salvarea oricărui păcătos, mai ales când acesta Îl caută, recunoaşte pe Domnul Isus Hristos şi doreşte să se pocăiască pentru a fi mântuit.
Şi astăzi Domnul nostru Isus Hristos încă mai este în căutarea sufletelor pierdute. Încă mai există timp de har şi de mântuire pentru orice suflet robit de păcat. Jertfa Lui de la Calvar este îndestulătoare, plătind pentru păcatele întregii lumi. Numai că acesta jertfă măreaţă a Domnului are putere şi este de ajutor pentru iertare şi pentru moştenirea vieţii veşnice doar pentru acele suflete care doresc să-L cunoască pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor personal care-L invită în casa lor, în inima lor. Numai acele suflete care-şi dau interesul de a cunoaşte şi de a-L găsi pe Domnul se vor bucura de mântuirea Lui. “Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul...” (Ieremia cap. 29:13-14). Mântuirea oferită de Domnul Isus este pentru acele suflete care deschid uşa Domnului şi-L invită în inima lor, în viaţa lor, în casa lor ca pe cel mai onorat oaspete. “Iată Eu stau la uşa şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. Cap.3:20).
La acele suflete unde Domnul a fost căutat, găsit şi primit în inimă lor, prin Duhul Sfânt, El va rămâne pentru totdeauna. O astfel de inimă curăţită de tot ce a fost rău a devenit templul Duhului Sfânt. Dacă dorim mântuirea şi viaţa veşnică este strict necesar să dorim să cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl, pe Domnul Isus Hristos, Mântuitorul şi pe Duhul Sfânt. Pentru fiecare zi a vieţii dăruită de Dumnezeu să avem acest gând şi această dorinţa înălţate prin rugăciune: să invităm pe Domnul Isus Hristos în inimă şi în viaţa noastră. Dorinţa să-L avem pe Domnul ca Lumină, sfătuitor şi ocrotire. Avem stricta nevoie de un aşa ajutor care este cel mai preţios şi cel mai bun – Domnul Isus Hristos în viaţa noastră zilnică. Domnul, cu multă dragoste şi milă, va răspunde dorinţei şi invitaţiei noastre şi va veni la noi personal, cei care dorim întâlnirea cu El şi mântuirea Sa. Ne va dărui Duhul Său cel Sfânt pentru a ne fi lumină şi călăuza şi pentru a ne pecetlui pentru Împărăţia Sa.
Adevăratul creştin va dori în permanenţă pe Domnul Isus Hristos. Dorinţele lui se manifestă prin gânduri şi rugăciuni făcute cu credinţă. Va dori ca inima să-i fie umplută cu prezenţa Duhului Sfânt şi sa se lase călăuzit de El pentru o viaţă de sfinţenie. Adevăratul creştin şi copil al Domnului are o dorinţă arzătoare de a se întâlni cu Domnul Isus Hristos la revenirea Sa în slavă. Are credinţă în Cuvântul Evangheliei şi în făgăduinţele Sale.
Întrebarea pe care să ne-o punem fiecare: “Cât de tare dorim prezenţa Domnului Isus Hristos în inima noastră şi pentru viaţa noastră?”
Este posibil să nu preţuim suficient darurile lui Dumnezeu pentru mântuire. Suntem atenţionaţi de Domnul Isus în Matei cap.6:33: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Interesul ce trebuie să-l avem pentru trăirea în neprihănire şi pentru intrarea în Împărăţia Sa cea veşnică să fie pe primul loc în căutările noastre. S-ar putea să iubim mai mult viaţa aceasta trecătoare cu toată agoniseala ei decât viaţa veşnică ce ne este promisă. Dorinţa pentru mântuire şi pentru trăirea în neprihănire trebuie să fie mai mare şi mai presus decât altă dorinţă ce aparţine interesului acestei vieţi.
Zacheu şi-a dat seama de imensa valoare a mântuirii şi a vieţii veşnice, încât a fost hotărât şi dispus să se despartă de averea sa trecătoare pentru mântuirea ce i-a oferit-o Domnul Isus Hristos. Zacheu preţuieşte mai mult făgăduinţele veşnice decât ce este trecător.
“Doamne Isuse, Mântuitorul nostru, te rog ajută mântuirii noastre, să ne putem despărţi de tot ce este trecător în viaţa noastră şi să Te avem pe Tine oaspete de onoare în inimă pentru totdeauna.” Amin

1. Ia-mă Doamne în slujba Ta
Şi tot în slujbă Ta mă ţine,
Să n-am nimic în asta lume
Decât, Doamne, numai pe Ţine.
2. Ia-mi mâinile şi a lor lucrare
Picioarele şi a lor umblare.
Ia-mi inima din pieptul meu
Şi o curată de orice rău.
3. Ia-mi gura şi a ei vorbire
Să nu mai fie spre pieire.
Ia-mi ochii şi privirea lor
Să-L văd pe-al meu Mântuitor.
4. Ia-mi banii pentru lucrul Tău
Şi fă din mine un Zacheu.
Şi-apoi intră în casa mea
Şi fă-te Tu stăpân pe ea.
5. Ajută-mi Doamne să-mplinesc
Ca Zacheu să mă umilesc.
Să mă cobor îndată jos
La glasul Tău, Isus Hristos.
6. Să fiu-nălţat în ziua ta
Când Tu pe nori mă vei chema.
Când trâmbiţă va răsuna
Să vin la întâmpinarea Ta. (versuri autor anonim)

Aprilie 2010,
Olga Bucaciuc, Suceava