Despre nemurirea sufletului
“Nemurirea este acea calitate de a exista veşnic, la infinit, în stare vie şi conştientă”. Biblia ne prezintă că numai Dumnezeu Tatăl, Fiul Său Isus Hristos şi Duhul Sfânt, cele trei Persoane ale Dumnezeirii posedă nemurirea naturală, în Sine şi sunt sursa de viaţă şi nemurire pentru fiinţele create (1Timotei cap.1:16:17 şi cap.6:14-16). Dumnezeu Tatăl, împreună cu Isus Hristos – Fiul Său şi cu Duhul Sfânt au creat toate lucrurile şi vieţuitoarele de pe pământ şi le-au adus la existenţă prin Cuvântul Său (Geneza cap.1 şi cap.2:1-3,7; Psalmi cap.36:9; Ioan cap.1:1-4,14-18). Au creat şi pe Adam şi Eva, primii părinţi ai neamului omenesc. Domnul Isus Hristos este nemuritor dar este şi sursa de viaţă. El este Creatorul dar şi Salvatorul omenirii căzute în păcat şi sortită morţii biologice şi morţii veşnice (Ioan cap.1:4 şi cap.5:26). Fiinţele create de Dumnezeu nu posedă nemurirea naturală ci au primit la creaţiunea lor de la Dumnezeu nemurirea – posibilitatea de a trăi veşnic. Dar, această viaţă nemuritoare a fost condiţionată de alegerea lor de a asculta de toate poruncile Legii lui Dumnezeu. În momentul căderii în păcat şi a neascultării de porunca lui Dumnezeu a primilor noştri părinţi, Adam şi Eva au pierdut nemurirea şi au devenit muritori. După această tragedie erau sortiţi morţii şi trebuiau să moară, căci aşa cerea dreptatea lui Dumnezeu (Romani cap.6:23). A muri înseamnă a nu mai exista iar moartea este o întrerupere totală a vieţii ca plată şi efect al păcatului (Geneza cap.2:16-17).
Şi îngerii creaţi de Dumnezeu au primit nemurirea cu condiţia ascultării de Legea lui Dumnezeu. Acei îngeri care s-au aliat cu Satana (Lucifer) şi s-au răzvrătit împotriva Legii lui Dumnezeu sunt sortiţi distrugerii veşnice (pentru totdeauna) la judecata finală a lui Dumnezeu (Isaia cap.14:12-15; Ezechiel cap.28:13-16: Apoc. Cap.12:9-10 şi cap. 20:10).
Foarte important este faptul că Adam şi Eva, păcătuind şi mâncând fructul oprit de Dumnezeu, ni se pare că nu au înfăptuit un păcat atât de mare. Dar, în urma efectului devastator al acestui păcat care s-a extins în lumea întreagă de pe pământ, ne dăm seama că înaintea lui Dumnezeu orice încălcare a Legii Sale Sfinte şi oricât de mică este abaterea, este păcat şi păcatul aduce cu sine pedeapsa – moartea pentru păcătos. Toată omenirea a devenit păcătoasă moştenind păcatul primilor noştri părinţi şi este muritoare atât fizic dar şi spiritual - despărţită de Dumnezeu (Romani cap.3:9-12 şi cap.5:12). Nimic în fiinţa omenească nu este nemuritor iar pentru a avea nemurirea oamenii trebuie să o caute şi o vor primi la revenirea Domnului Isus Hristos care va răsplăti fiecăruia după faptele lui şi anume: “va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea” (Romani cap.2:6-7).
Credinţa în nemurirea sufletului după moarte este de origine păgână şi nu este susţinută de Biblie care spune: “sufletul care păcătuieşte va muri” (Ezechiel cap.18:4,20). Iar în Evanghelia lui Matei în capitolul 10:28 Domnul Isus Hristos a arătat că sufletul şi trupul celor necredincioşi “vor fi distruse în gheenă”. Acesta ne arată că sufletul este muritor. Dumnezeu a spus că, prin călcarea poruncii Sale, omul va muri (Geneza cap.2:16-17). Satana, şarpele a contrazis cu minciuna lui ce a spus Dumnezeu afirmând că omul nu va muri (Geneza cap.3:4). Credinţa în nemurirea sufletului este bazată pe această minciună a Satanei pe care Domnul Isus l-a numit “tatăl minciunii” (Ioan cap.8:44). La moarte oamenii, indiferent cum sunt toţi şi “buni şi răi”, nu se duc nici în cer nici în vreun loc de pedeapsă ci ei merg în mormânt unde se odihnesc până la înviere (Daniel cap.12:13; Faptele Ap. Cap.2:34 şi cap.7:60). Tâlharului pocăit Domnul Isus, când erau pe cruce, i-a promis că va fi în Împărăţia Să. Povestirea spusă de Domnul Isus din Evanghelia lui Luca la cap.16:19-31 despre un bogat şi săracul Lazăr este o pildă şi o istorisire populară care trebuie interpretată. Domnul a arăta prin ea adevărul că morţii nu pot fi ajutaţi de cei rămaşi în viaţă cu nimic şi, pentru felul cum este trăită această viaţă consecinţele sunt veşnice: fericire sau pedeapsă. În Apocalipsa la cap.6:9-11 şi la cap.20:4 şi în Faptele Apostolilor la cap.7:60 sufletele de sub altar sunt cei ce dorm în morminte. Pământul fiind altarul pe care s-a adus Marea Jertfă mântuitoare a Domnului Isus Hristos. Cei amintiţi în aceste versete au fost martiri, a căror cauză cere dreptate iar Dumnezeu o va face în curând. Haina albă primită de ei în timp ce dorm în morminte înseamnă reabilitarea şi recunoaşterea lor ca sfinţi şi eroi ai credinţei declaraţi de Dumnezeu în faţa opiniei publice mondiale.
Înţelegerea corectă a învăţăturii Bibliei despre viaţă şi moarte ne scuteşte de mari rătăciri, mai ales de cursa spiritismului care este lucrarea lui Satana – exemplul celor care comunică cu cei morţi (Levetic cap.19:31 şi cap.20:27; 1Samuel cap.28:11-12). Nemurirea sufletului se poate obţine numai prin Isus Hristos la revenirea Sa glorioasă (Ioan cap.11:25-26). Domnul Isus Hristos este dispus să dea viaţa veşnică celor ce vor crede în El cu pocăinţă, prin harul şi lucrarea de mântuire pusă la dispoziţie întregii omeniri. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru că oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan cap.3:16). Prin jertfa Sa mântuitoare, Domnul Isus Hristos, a pregătit şi garantează pentru cei credincioşi ai Săi, moştenirea nemuririi şi un loc în Împărăţia Sa cea veşnică (Ioan cap.14:1-3: 2Timotei cap.1:9-10).
Biblia ne prezintă o lucrare specială ce a făcut-o Dumnezeu prin ridicarea la cer a lui Enoh şi a lui Ilie, pe când aceştia erau în viaţă. Iar pe Moise, care a murit, l-a scos din mormânt şi l-a înviat. Pe aceşti sfinţi credincioşi Dumnezeu i-a luat la cer unde au primit nemurirea. Moise, Ilie şi Enoh au avut o relaţie specială şi deosebită cu Dumnezeu, fiecare de credincioşie şi ascultare de poruncile Domnului cu toată lepădarea de sine. Putem spune că viaţă acestor slujitori ai lui Dumnezeu a fost o mărturie înaintea oamenilor. Au avut o viaţă predată şi consacrată slujirii lui Dumnezeu în totalitate, din dragoste pentru Domnul şi dragoste pentru semenii lor (Deut. Cap.34:5-6; Iuda cap.9:10; Geneza cap.5:24; 2Imparati cap.2:5,9,11; Matei cap.17:2-3). După cum în scrierile Bibliei sunt învăţături pentru viaţă şi pentru întărirea noastră în credinţă şi această lucrare minunată a lui Dumnezeu ne este dată ca El să ne întărească credinţă în făgăduinţele Sale. Dumnezeu este bun şi drept şi va aduce la îndeplinire ceea ce El a spus ca va face cu toţi credincioşii şi slujitorii Săi ce şi-au păstrat vrednicia până la revenirea Domnului Isus Hristos în slavă. Domnul la revenirea Sa, mai întâi, prin glasul şi puterea Să măreaţă, va aduna pe toţi copiii Săi de pretutindeni. Pe cei din morminte îi va învia şi-i va readuce la viaţă, iar pe cei care vor fi în viaţă îi va transforma şi la toţi le va da trupuri nemuritoare de slavă. Atât cei înviaţi cât şi cei găsiţi în viaţă vor fi răpiţi la cer şi duşi în Împărăţia Slavei Domnului Isus Hristos. Aici, în împărăţia Domnului, aceşti credincioşi ce L-au aşteptat pe Domnul, vor primi nemurirea – viaţa veşnică, care a fost pierdută de Adam şi Eva prin alegerea lor (1Tes. Cap.4:13-18).
Starea actuală a fiinţelor umane este descrisă de cuvintele: supus putrezirii, muritor, pe când starea celor înviaţi şi a celor transformaţi la venirea Domnului Isus Hristos este prezentată de cuvintele: neputrezire şi nemurire. Nădejdea şi făgăduinţa Sfintei Evanghelii este venirea Domnului Isus Hristos şi învierea la neputrezire şi la nemurire a sufletelor ce au murit şi, împreună cu cei găsiţi în viaţă, aceştia care în viaţa lor trăită au fost împăcaţi cu Dumnezeu prin credinţa lor (1Cor. Cap.15:52-53; Psalmi cap.17:15). Aceste învăţături şi adevăruri minunate ne îndeamnă la o pocăinţă autentică, la o relaţie de împăcare cu Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus Hristos – Mântuitorul şi la o slujire adusă lui Dumnezeu cu toată lepădarea de sine şi din dragoste pentru El (Ioan cap.14:15).
La creaţiune nemurirea dăruită omului de Dumnezeu a fost condiţionată de alegerea ascultării de poruncile Sale. În această situaţie, când Dumnezeu ne oferă salvarea şi viaţa veşnică prin Domnul Isus Hristos, această făgăduinţă o vom primi condiţionată de alegerea fiecărei persoane: să aibă credinţă, să iubească pe Dumnezeu şi să asculte de poruncile Sale (Deut. Cap.30:15-16).
Rugăciune:
Doamne Dumnezeul nostru sfânt şi veşnic, care ne-ai creat. în Numele Domnului Isus Hristos îţi mulţumesc pentru adevărul Sfintei Scripturi, pentru mântuirea şi salvarea veşnică ce ne-ai dăruit prin jertfa Fiului Tău de la Calvar. Ai milă de noi, care dorim mântuirea şi viaţa veşnică. Dăruieşte-ne putere, credinţă şi Duhul Sfânt pentru călăuzire. Ajută-ne să trăim o viaţa de pocăinţă adevărată cu multă rugăciune zilnică şi în ascultare de toată voia Ta cea sfânta. Te rog iartă-ne păcatele şi ajută pregătirii noastre, pentru a fi împreună cu cei sfinţi care vor avea parte de prima înviere şi de răpire la cer la revenirea Domnului Isus Hristos în slavă. Pentru tot harul şi dragostea ce o ai pentru noi îţi mulţumesc Preasfinte Tată Ceresc şi, împreună cu Domnul Isus Hristos şi cu Duhul Sfânt, fii slăvit şi glorificat, în vecii vecilor!
Amin!
Olga Bucaciuc, Suceava Februarie 2010

Rugăciunea

Rugăciunea
Creştinul se închină lui Dumnezeu atunci când Îl adoră, îşi mărturiseşte păcatele, îl laudă şi stăruieşte în rugăciuni. Iniţiativa este divină. Dumnezeu a oferit omului şansă de a comunica cu El prin închinare şi rugăciune. Este o legătură a relaţiei cu Dumnezeu care a dat omului acest simţământ al dorinţei de a se ruga Lui. Rugăciunea este strict necesară pentru creştin în relaţia sa cu Dumnezeu, este posibilitatea comunicării omului cu Dumnezeu. Prin rugăciune, omul, îşi arată dependenţa sa de Dumnezeu de la care primeşte răspunsul rugăciunilor şi nevoilor sale. Comuniunea noastră cu Domnul are în esenţă rugăciunea deoarece, prin acest mijloc şi privilegiu dăruit, ne putem exprima şi putem vorbi lui Dumnezeu.
Până la căderea omului în păcat, primii noştri părinţi, Adam şi Eva comunicau şi vorbeau cu Dumnezeu Tatăl în mod direct. Fiind fără păcat puteau sta în prezenţa lui Dumnezeu. După ce au păcătuit oamenii au fost îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu, nu au mai putut vedea slava lui Dumnezeu şi nici sa mai mamance din pomul vieţii. Au fost scoşi afară di rai şi sortiţi morţii (Geneza cap.2:8-17; cap.3:6-24). Adam şi Eva şi generaţiile ce le-au urmat aveau sa sufere oboseală, chinuri, durere şi apoi moartea fizică pe un pământ blestemat din pricina păcatului lor. În mila şi bunătatea Lui cea mare, Dumnezeu, în planul Său de mântuire şi de salvare a oferit omenirii păcătoase, începând cu Adam şi Eva, prin Domnul Isus Hristos, simbolizat prin jertfele de animale, refacerea legăturii întrerupte, căci păcatele pun un zid de despărţire între om şi Dumnezeu. Unul din elementele de bază şi ca un privilegiu acordat de Dumnezeu pentru om a fost rugăciunea, împreună cu jertfirea animalelor aduse înaintea tronului de milă a lui Dumnezeu. Animalele curate şi jertfite pe altar au simbolizat măreaţa jertfă a Mântuitorului ce avea să fie adusă. Aceasta a avut valabilitate pentru generaţiile de oameni din trecut prezentate în Vechiul Testament. “Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului” (Geneza cap.4:26). Primii oameni au primit instrucţiuni stricte de la Dumnezeu prin intermediul îngerilor sau le vorbea din cer despre modul de închinare - exemplul jertfei lui Cain şi Abel. Apoi învăţăturile şi poruncile ce le-au primit erau transmise din tată în fiu şi din generaţie în generaţie pentru a păstra pe Dumnezeu, care i-a creat, în memoria lor.
Pentru menţinerea unei relaţii vii şi autentice, omul păcătos, pe lângă celelalte îndatoriri faţă de Dumnezeu (umilinţa, pocăinţa şi recunoaşterea păcatelor, credinţa, dorinţa şi simţământul nevoii de salvare şi de mântuire) are nevoie de rugăciune. Pentru un adevărat creştin şi slujitor al lui Dumnezeu, rugăciunea este strict necesară şi nu trebuie să lipsească din viaţa lui zilnică. Prin rugăciunile noastre aduse înaintea tronului de har a lui Dumnezeu, aducem toate dorinţele şi nevoile noastre, implorând iertare, ajutor, putere şi biruinţă de la Dumnezeul nostru Atotputernic (Ps. Cap.51, cap.32:6, cap.65:2 şi cap.102:17). Avem permisiunea, prin harul şi mijlocirea Domnului Hristos să aducem, prin rugăciunile noastre, toate problemele şi îngrijorările ce ne apăsă, pentru fiecare zi şi pentru fiecare clipă a vieţii (Filipeni cap.4:6; 1Petru cap.5:7). Prin rugăciune ne exprimăm dependenţa de Dumnezeu, care ne-a creat, Izvorul şi Dătătorul de viaţa şi de putere. Rugăciunea mai poate fi numită şi respiraţia sufletului către Dumnezeu, deoarece un adevărat creştin este caracterizat şi printr-o viaţa de rugăciune permanentă către El. Fără rugăciune putem fi pierduţi, motiv pentru care suntem îndrumaţi de apostolul Pavel să ne rugăm neîncetat pentru orice lucru, pentru orice nevoie, pentru orice situaţie, pentru a primi putere, ocrotire şi ajutor de la Atotputernicul şi Milostivul nostru Dumnezeu (1Tes. Cap.5:17; Ps. Cap.91). Avem ca mărturie exemplul personajelor Biblice care şi-au consacrat viaţa slujirii lui Dumnezeu, cu toată lepădarea de sine şi care au biruit prin puterea rugăciunii (proorocii Vechiului Testament, apostolii).
Biserica lui Dumnezeu, în frunte cu apostolii şi primii ucenici ai Domnului, s-a născut datorită rugăciunii. Ca un răspuns la rugăciune ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt (Fapte cap.1 şi cap.2). Mai marii Bisericii sunt în primul rând oameni ai rugăciunii. În rugăciune Domnul îi vorbea lui Pavel. El a descoperit ca Duhul Sfânt, prin rugăciune, îl ajuta pe măsură ce el căuta să cunoască şi să facă voia Domnului (Romani cap.8:14). Rugăciunea este absolut esenţială pentru adevăratul creştin (Romani cap.12:12). Armătura creştinului include şi rugăciunea. Toate rugăciunile să fie aduse în toată vremea, cu toată stăruinţa şi pentru toţi sfinţii (Efeseni cap.6:18-20; 1Timotei cap.2:1-5). “Cărarea sincerităţii şi cinstei nu este lipsită de piedici, dar în fiecare dificultate, noi trebuie să vedem o chemare la rugăciune. “În Numele Meu...” aşa i-a îndemnat Domnul Hristos pe ucenici să se roage. Pentru Numele lui Hristos, Domnul îi iartă pe aceia care se tem de El. În cărţile din ceruri este scris şi felul cum ne rugăm, cât de serioase ne sunt rugăciunile şi sincere. “Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan cap.15:7). Fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu constituie un subiect de rugăciune. Rugăciunea este la fel de importantă şi de necesară pentru viaţa cum este hrana zilnică, este o necesitate spirituală şi îndemnul pentru noi este: “Vegheaţi şi rugaţi-vă, mai ales în momentele de criză şi încercare” (Matei cap.26,41; Marcu cap.14:38). Rugăciunea este viaţa sufletului şi comuniunea în taină cu Dumnezeu. Este foarte importantă în afară de rugăciunile în public. Domnul Hristos, exemplul nostru, se retrăgea deseori pe Muntele Măslinilor unde petrecea întreaga noapte în rugăciune. El se ruga pentru aceia pe care a venit să-i mântuiască. “Acest Mântuitor care s-a rugat pentru aceia care nu simţeau nici o nevoie de rugăciune şi a plâns pentru aceia care nu simţeau ca au nevoie de lacrimi” (Luca cap.19:41, cap.21:37 şi cap. 23:34).
Rugăciunea ne este necesară zilnic, este viaţa sufletului şi temelia creşterii spirituale (exemplele lui Ieremia, Daniel, apostolii Domnului Isus etc.). Rugăciunea şi credinţă sunt strâns legate. “De aceea vă spun ca orice lucru veţi cere când vă rugaţi să credeţi ca l-aţi şi primit şi-l veţi avea” (Marcu cap.11:24).
Condiţii ce trebuie să le împlinim pentru ca rugăciunile să ne fie ascultate de Dumnezeu:
Lucrurile cerute să fie conform făgăduinţei Sale şi tot ce primim trebuie folosit pentru a împlini voia Sa. Putem cere de la Dumnezeu prin rugăciune iertarea păcatelor, să ne dăruiască Duhul Sfânt, să putem avea un temperament creştin, înţelepciune şi putere pentru a face voia şi lucrarea Sa şi orice dar pe care ni-l făgăduieşte Domnul prin Cuvântul Evangheliei. Rugăciunea în familie şi rugăciunea publică, în adunare, amândouă îşi au locul şi importanţa lor, dar rugăciunea şi comuniunea în taină cu Dumnezeu este cea care susţine viaţa sufletului şi relaţia cu Dumnezeu a credinciosului (Matei cap.6:6). Dimineaţa şi după apus să ne rezervăm un timp pentru rugăciune în taină. În astfel de momente de comuniune cu Dumnezeu putem primi putere şi înţelepciune de la Domnul. “Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă şi-ţi zic: Nu te teme de nimic, Eu îţi vin în ajutor” (Isaia cap. 41:13). “Orice lucru veţi cere când vă veţi ruga, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea” (Marcu cap.11:24). Aceasta este credinţa adevărată: a crede că primim binecuvântarea chiar înainte de a o avea. Credinţa adevărată se bazează pe mila, puterea, înţelepciunea, dreptatea şi făgăduinţele lui Dumnezeu aflate în Cuvântul Său. “Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan cap.15:7). Orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui (1Ioan cap.3:22). Rugăciunea, credinţa şi lucrarea sunt remediul împotriva descurajării. Dumnezeu este puterea noastră. Să ne rugăm mult pentru orice situaţie dificilă. Rugăciunea credinţei este arma cu care putem să ne împotrivim cu succes fiecărui atac al vrăjmaşului (Psalmi cap.34:6,7; 1Petru cap.5:9).
Pentru noi, creştinii ce formăm Biserica Domnului din aceste timpuri, este strict necesară legătura noastră cu Dumnezeu prin rugăciuni permanente, zilnic de câte ori este necesar şi nevoia o cere, rugăciuni aduse cu credinţă către Dumnezeu Tatăl în Numele Domnului Isus Hristos. Rugăciunea este mijlocul rânduit de Dumnezeu pentru a avea biruinţă în lupta cu păcatul, pentru a birui firea pământeasca cu patimile şi poftele ei şi pentru formarea şi sfinţirea caracterului – naşterea din nou (Galateni cap.2:20 şi cap.5:24). Dacă dorim să progresăm şi să creştem în credinţă şi în sfinţenie este nevoie din partea noastră de multă stăruinţă în rugăciune. Pentru studiul şi înţelegerea Cuvântului Evangheliei este nevoie de rugăciune şi luminarea minţii noastre de către Duhul Sfânt. Domnul Isus Hristos, cât a fost pe pământ ca om, a comunicat cu ucenicii Săi în mod direct dându-le învăţăturile necesare pentru suflet şi împlinind nevoile lor de sănătate. A învăţat şi a îndemnat pe oameni să se roage lui Dumnezeu şi cum să se roage pentru a primi ceea ce este este nevoie. Rugăciunea este un rod al credinţei noastre în Dumnezeu. Prioritatea în rugăciune este iertarea păcatelor noastre prin jertfa şi sângele Domnului Isus vărsat la calvar. Este strict necesar să cerem iertare şi putere de pocăinţă de la Dumnezeu deoarece păcatele ne despart de Dumnezeu, pun un zid de despărţire şi-i ascund faţa Lui (Isaia cap. 59:1-2). Să ne rugăm Domnului pentru ajutor să ne pocăim cu adevărat şi ajutor pentru a cunoaşte şi recunoaşte pe Dumnezeu în mila, harul şi bunătatea Sa pentru noi. Aici este vorba de experienţa personală a fiecăruia cu Dumnezeu. Rugăciunea pentru noi, fiecare personal, este mijloc de comunicare cu Dumnezeu şi mijloc prin care putem menţine relaţia noastră vie cu Dumnezeu, o relaţie a legământului bazată pe dragostea şi ascultarea noastră de toate poruncile Lui (Ioan cap.14:13-16). Rugăciunea celor care doar se roagă şi calcă din poruncile Domnului (Cele Zece Porunci) nu le va fi de ajutor. Pentru a avea răspunsul dorit la multele rugăciuni, cereri şi dorinţe, mai întâi să ne pocăim şi să îndepărtăm păcatele şi obiceiurile păcătoase din viaţă. Este strict necesar pentru fiecare creştin să citească şi să studieze, cu rugăciune, pentru a cunoaşte adevărurile Sfintei Scripturi şi voia lui Dumnezeu. Domnul Isus Hristos ne face chemarea să venim la El prin glasul inimii şi al rugăciunii cu tot ce ne apăsă şi ne îngrijorează. “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă! Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei cap.11:28-29). Noi găsim odihnă, pace şi nădejde la Dumnezeu, aruncând toate îngrijorările noastre asupra Lui, căci avem făgăduinţă că se îngrijeşte de toate nevoile noastre ca un Tată iubitor de copiii Lui. Să avem încredinţarea că suntem copiii lui Dumnezeu şi aparţinem Lui prin creaţiune şi răscumpărare (Ioan cap.1:12-13 şi 1Ioan cap.3:1-3).
O inimă rea şi necredincioasă ne poate despărţi de Dumnezeul cel Viu (Evrei cap.3:12). Să fim mulţumitori şi să binecuvântăm pe Dumnezeu în orice vreme, aducând în rugăciuni totdeauna bucuria, recunoştinţa şi mulţumirile noastre. Căci avem motive de mulţumire şi de a binecuvânta şi lăuda pe Dumnezeu (Psalmul 103). Domnul aude şi vede tot comportamentul nostru, al fiecăruia în parte, chiar şi atunci când cârtim şi murmurăm în timpul încercărilor. Acestea pot avea loc când nu avem destulă credinţă şi răbdare. Foarte uşor din cauză ne vegherii uităm dovezile de dragoste şi îndurare de la Dumnezeu ce au fost revărsate peste noi. Harul şi mântuirea oferite prin jertfa Domnului Isus Hristos sunt cele mai mari dovezi a milei şi dragostei lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Momentele de încercare şi de durere ce vin peste noi ne determină să ne încredem şi să ne rugăm lui Dumnezeu mai mult, cu mai mare credinţă pentru putere şi izbăvire. Să ne rugăm mai mult ca altădată în astfel de situaţii şi să stăruim până vom primi încredinţarea că Dumnezeu ne-a ascultat. Unul din păcatele poporului Israel, pentru care cei mai mulţi au murit în pustie, au fost murmurările şi cârtirile lor aduse împotriva Domnului (Exod cap.15:24 şi cap.16:2,3,8). Trebuie, pentru binele nostru, să fim mulţumitori şi încrezători lui Dumnezeu.
Cum să venim în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi pentru care motive să ne rugăm?
Rugăciunea o înălţăm aşezaţi în genunchi, cu ochii închişi şi cu gândul şi mintea îndreptate spre tronul ceresc al lui Dumnezeu. Rugăciunea poate fi adusă şi stând în picioare, după cum este posibil. Ne mai putem ruga în permanenţă prin gândurile noastre atunci când suntem la diferite activităţi obişnuite muncind, călătorind etc. şi în afara orelor stabilite pentru aceasta. Este necesar să ne rugăm la începutul oricărei activităţi din viaţa obişnuită, cerând ajutor şi binecuvântarea Domnului.
Înaintea lui Dumnezeu pentru rugăciune trebuie să venim cu cel mai înalt simţământ de respect şi teamă sfântă şi cu recunoştinţa inimii pentru harul dăruit nouă de Dumnezeu. Cuvintele rugăciunii să fie simple şi la obiect. Înaintea tronului de har al Domnului să venim cu rugăciuni de mulţumire, de laudă şi de slavă adresate lui Dumnezeu Tatăl, Fiului Său Isus Hristos şi Duhului Sfânt pentru tot ce ne dăruieşte şi ne ajută. Să ne rugăm pentru pocăinţă şi recunoaşterea păcatelor înfăptuite, cerând ajutor pentru a nu le repetă, pentru împlinirea diferitelor nevoi spirituale (primirea Duhului Sfânt, pentru credinţă, pentru creşterea în sfinţenie, pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi pentru înţelegerea Sfintei Scripturi). Domnul Isus, înainte de înălţarea Sa la cer, a deschis mintea ucenicilor Săi şi le-a dat înţelepciune de la Duhul Sfânt să înţeleagă Scripturile. Să ne rugăm pentru ca să primim ajutor să fim destoinici în lucrarea de evanghelizare. Să facem şi rugăciuni de mijlocire: pentru ţara în care trăim, pentru toţi oamenii, pentru membrii Bisericii, pentru cei bolnavi etc. Să ne rugăm pentru familiile noastre părinţi şi copii. Să ne rugăm pentru diferitele nevoie materiale necesare acestei vieţi. Să ne rugăm pentru nevoile noastre personale: sănătate, ocrotire, înţelepciune şi multe altele de care, fiecare personal ştim că avem nevoie de la Domnul. Să ne rugăm să putem duce o viaţă sfânta şi de lumină în mijlocul acestei lumi. Să ne rugăm să putem trăi în pace cu toţi oamenii, să avem în permanenţă roadele Duhului Sfânt. Să ne rugăm şi pentru vrăjmaşi. Să ne rugăm personal pentru ajutor să ne putem pregăti şi să fim gata pentru Împărăţia Cerului şi pentru întâlnirea noastră cu Domnul Isus Hristos, Marele Mântuitor.
Motive că rugăciunile să ne fie ascultate:
• Insistenţa în rugăciune încrezându-ne în bunătatea Lui Dumnezeu (Luca cap.11:5-8; Matei cap.7:7-11).
• Umilinţa în rugăciune. Pilda vameşului şi fariseului (Luca cap.18:10-14).
• Să iertăm celor ce ne-au greşit şi înainte de rugăciune să rezolvăm orice conflict ce l-am avut cu cei din jur (Matei cap.6:5).
• Rugăciunea sinceră fără prefăcătorie: cu simplitatea inimii şi din motive curate şi exprimate de o vorbire simplă (Marcu cap.13:33).
• Rugăciunea cu lacrimi şi cu inima zdrobită nu o dispreţuieşte Dumnezeu (Matei cap.5:4).
• Rugăciunea adusă în Numele Domnului Isus Hristos care mijloceşte şi primeşte rugăciunile şi prin care avem acces la Tatăl Ceresc. (Ioan cap.14:13-14).
Tot ceea ce avem şi tot ceea ce suntem trebuie să fie dăruit lui Dumnezeu. Pentru a salva oile Sale, Domnul Isus Hristos şi-a dat propria Sa viaţă şi “când se va arăta Păstorul cel Bun”, zice apostolul, “veţi căpăta cununa, care nu se poate veşteji, a slavei” (1Petru cap.5:4).
Amin!
Olga Bucaciuc, Februarie 2010, Suceava.