Dumnezeu este iubire

miercuri, 14 octombrie 2009

Moartea, în lumina cuvântului Sfintei Scripturi - Biblia
Moartea este un eveniment şi o experienţă unică, reală şi inevitabilă asupra unei persoane şi care pune capăt vieţii de pe pământ. Dumnezeu când a creat prima pereche de oameni, pe Adam şi pe Eva, le-a modelat trupul din ţărâna pământului apoi le-a dat suflare de viaţă şi, astfel, “omul” a devenit un suflet viu cu respiraţie şi mişcare (Geneza cap.2:7,21-23). La moartea unei persoane, aceste două elemente, se despart: suflarea de viaţă dată omului se întoarce la Dumnezeu iar trupul este dus în mormânt, în ţărâna pământului (este îngropat) căci de acolo a fost luat (Ps. cap.22:15 şi cap. 90:3 Ecl. cap.12:7).
Prin moarte omul încetează să mai existe ca fiinţă vie sau ca suflet, deoarece suflarea de viaţă care-i punea corpul în mişcare i-a fost luată de Dumnezeu. Omul astfel a trecut în nefiinţă, adică a murit. O dată ce omul a murit este dus la “groapă”, de unde nu mai poate face absolut nimic din ceea ce făcea înainte: nu se mai poate întoarce înapoi şi nici nu mai poate comunica cu cei vii. A devenit corp inert, fără respiraţie, fără mişcare, fără gândire , fără raţiune, fără comunicare şi simţire (Ecl. Cap. 9,5-6). Biblia ne spune că cei ce au murit au ajuns la odihnă iar moartea este ca un somn pentru ei. Sunt într-o totală inconştienţă, un somn fără simţuri şi fără vise, cu deosebirea că nu se mai pot trezi singuri. Cel ce a murit nu ştie nimic din ceea ce se întâmplă cu el şi în jurul lui (Ecl.cap.9:5-6; 1Imp.cap. 2:10; Fapte cap. 7:60). Pentru noi, oamenii de pe pământ, fenomenul morţii este o taină a lui Dumnezeu. Înţelegerea noastră despre acest lucru este limitată, atât cât ne prezintă scrierile Sfintei Evanghelii. Ceea ce nu înţelegem aparţine lui Dumnezeu – Creatorul. Biblia spune că “omul nu este stăpân nici pe suflarea lui…”
cauza morţii şi păcatul
Cauza morţii ce este destinată fiecărui om de pe faţa pământului este păcatul neascultării de porunca lui Dumnezeu a lui Adam şi Eva. Deoarece păcatul neascultării şi călcării legii lui Dumnezeu este moştenit de toţi oamenii, urmaşi ai primilor noştri părinţi, toţi suntem păcătoşi şi sortiţi morţii (Romani cap.1:18-32; cap.5:12,21). De existenţa păcatului, care a adus moartea în lumea aceasta , este vinovat Satana care a înşelat prima pereche de oameni şi vinovaţi sunt şi Adam şi Eva pentru că nu au vegheat şi au căzut în ispita vrăjmaşului. Adam şi Eva nu au crezut Cuvântul lui Dumnezeu şi au crezut pe Satana, care i-a amăgit şi a contrazis ceea ce Dumnezeu le-a spus (Geneza cap. 3:1-6).
Prima pereche de oameni a fost creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, pentru a fi sfinţi, fericiţi şi dependenţi de Dumnezeu Tatăl şi de dragostea Sa. Dumnezeu i-a creat fiinţe inteligenţe, raţionale şi cu capacitate de discernământ, de alegere şi cu capacitatea de a iubi. Apoi i-a aşezat în rai - Grădina Edenului care era frumos împodobită cu minunatele lucrări create de Dumnezeu:natura cu vegetaţie, pomi fructiferi de toate soiurile, izvoare de apă limpede şi curată. A mai creat Domnul şi toate soiurile de animale, păsări înaripate şi insecte. Toate lucrările Domnului, create cu înţelepciune şi cu dragoste şi aduse la existenţă, erau minunate, perfecte şi încântau simţurile şi privirea. Exista o adevărată linişte, armonie şi pace care dădeau numai fericire tuturor vieţuitoarelor (Geneza cap. 1 şi cap.2:1-24). Adam şi Eva, copiii lui Dumnezeu , erau fericiţi şi se bucurau de prezenţa Lui, de prezenţa îngerilor sfinţi şi de tot ce a creat Domnul cu măreţia înţelepciunii Sale, lucrări care le-au fost dăruite şi puse la dispoziţia lor. În mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Scopul şi porunca Domnului pentru această pereche de oameni, creată de El, era ca ei să lucreze grădina, să se bucure, să se iubească unul pe altul, să se înmulţească şi să umple pământul (Geneza cap. 2:8-15).
Atunci când Adam şi Eva au fost puşi la încercare şi a fost probată dragostea şi credincioşia lor faţă de Dumnezeu au căzut la test. Nu au ascultat de porunca Domnului care le-a spus să nu mănânce din pomul oprit al cunoştinţei binelui şi răului. Puteau să mănânce după plăcere din roadele oricărui pom din grădină, numai din acest pom, al cunoştinţei binelui şi răului, să nu mănânce, nici să se apropie de el ”Căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit ” (Geneza cap.2:15-17).
Satana a intrat în şarpe şi a găsit un moment prielnic de a discuta cu Eva pentru a o înşela. Îi vorbeşte Evei şi pune la îndoială cuvintele şi porunca lui Dumnezeu cu privire la interdicţia de a nu mânca din rodul pomului oprit. Vrăjmaşul, cu vorbele lui ademenitoare, o încântă pe Eva şi o convinge că ceea ce le-a spus Domnul nu ar fi adevărat. În acest moment îndoiala şi neîncrederea au pătruns în mintea ei, la fel şi dorinţa de a cunoaşte şi alte lucruri, încât au făcut-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Apoi l-a îndemnat şi pe Adam care a mâncat şi el din acel fruct interzis de Dumnezeu (Geneza cap.3:1-6). Şi astfel, aceşti doi oameni, au nesocotit porunca dată de Creatorul lor şi au ascultat şi înfăptuit ce le-a spus vrăjmaşul, căzând în cursa lui şi păcătuind.
Interesant lucru şi contrar voinţei lui Dumnezeu este faptul că, atunci când bunul Dumnezeu descoperă grozăvia păcatului înfăptuit, Adam şi Eva nu-şi asumă vinovăţia păcatului lor, căutând să-l scuze şi se învinuiesc unul pe altul şi chiar pe Dumnezeu care a creat şarpele. Ei trebuiau să aibă în minte şi să nu uite nici o clipă dragostea lui Dumnezeu care le-a dat motive pentru fericire şi că El le dorea numai binele. Pentru aceasta lui Dumnezeu i se cuvenea toată dragostea şi respectul lor mai presus de orice, încât nici cea mai mică îndoială nu avea să ajungă la mintea lor.
“Ascultarea desăvârşită şi continuă era condiţia fericirii veşnice. În această condiţie prima pereche de oameni, Adam şi Eva, aveau acces la pomul vieţii. Legea lui Dumnezeu este tot atât de sfântă ca şi Dumnezeu. Ea este o revelaţie a voinţei Sale, o transcriere a caracterului Său, expresia iubirii şi înţelepciunii divine. Fericirea primei perechi de oameni putea fi menţinută numai cu condiţia credincioşiei lor faţă de Legea Creatorului. Pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost pentru ei un mijloc de testare a ascultării şi iubirii lor faţă de Dumnezeu. ” (Ellen G. White)
Din acel moment al păcătuirii, prima pereche de oameni a fost condamnată şi sortită morţii, căci Legea lui Dumnezeu, care este sfântă şi dreaptă, cere moarte pentru păcat (Geneza cap.2:17; Ezechiel cap.18;20; Romani cap.6:23 ”Plata păcatului este moartea…”). Efectele păcatului şi al morţii trebuiau suportate începând cu primii oameni şi apoi de toată omenirea. Aşa cum Eva a fost ispitită de şarpele Satana, încât ea nu s-a mai încrezut în Dumnezeu, la fel şi generaţiile următoare au fost şi sunt ispitite să nu se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să se îndoiască de înţelepciunea Sa, îndemnându-i la neascultare şi păcătuire faţă de Dumnezeu, Creatorul. Sunt unii oameni care, fiind orbiţi de vrăjmaşul în mintea lor, nu cred nici în existenţa lui Dumnezeu care i-a creat. În ziua judecăţii oamenii vor fi condamnaţi pentru faptul că L-au respins pe Dumnezeu şi nu au crezut Cuvântul Său (Evrei cap.11:6).
Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu Adam şi Eva care, nu au fost atenţi, nu au preţuit porunca Domnului şi au dat-o la o parte ascultând de Satana şi au păcătuit, putem fi siguri că ceea ce vine în conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu este de la vrăjmaşul. Satana este vrăjmaşul lui Dumnezeu şi vrăjmaşul sufletelor noastre (Geneza cap.3:15). El, după ce a păcătuit în cer, pe când era încă înger de lumină (Lucifer) a fost aruncat de acolo împreună cu o mare parte de îngeri care, răzvrătindu-se faţă de Dumnezeu şi legea Sa, au devenit duhuri rele şi necurate sau îngeri răi. Aceste duhuri influenţează şi astăzi, ispitind şi căutând să ne facă să înfăptuim păcate şi cât mai mult rău înaintea Domnului (Ezechiel cap.28:13.17; Apoc.cap.12:9). Căci orice acţiune a noastră din viaţa zilnică şi orice neascultare de poruncile lui Dumnezeu (Exod cap.20:1-17), care nu sunt în acord cu voinţa Lui, sunt păcate. Observăm că lumea noastră este plină de nelegiuiri şi călcări ale poruncilor lui Dumnezeu. Există păcate mult mai grave decât păcatul lui Adam şi al Evei. Păcatul primilor noştri părinţi a deschis uşa pentru un potop şi pentru un adevărat dezastru de nelegiuire. Este de o importanţă vitală ca fiecare personal, în permanenţă, să fim de partea lui Dumnezeu, a binelui şi al adevărului Său. Deoarece suntem antrenaţi într-o luptă permanentă între bine şi rău, să căutăm să înfăptuim voia lui Dumnezeu şi ascultarea de toate poruncile Sale clipă de clipă şi ceas de ceas. Să fim atenţi, să nu păcătuim prin gândurile şi prin faptele noastre. Să cerem ajutor şi ocrotire prin rugăciuni aduse Domnului Hristos pentru a birui păcatul.
Deci păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu. Adam şi Eva, pentru neascultarea de porunca Domnului, ca şi generaţiile ce le-au urmat, aveau să sufere consecinţele păcatului: despărţirea de Dumnezeu şi alungarea lor din Grădina Edenului, căci, ajungând să fie păcătoşi, nu mai puteau sta în prezenţa lui Dumnezeu şi nici nu mai aveau dreptul să mănânce din pomul vieţii (Geneza cap.3:22-24). Mâncând din pomul vieţii au avut posibilitatea să trăiască veşnic în fericire dar, pentru că au păcătuit, au pierdut nemurirea şi fericirea veşnică devenind oameni muritori. Pământul fiind blestemat de Dumnezeu şi natura a fost afectată. Toate vietăţile din lumea animală, păsări şi insecte au devenit muritoare. Adam şi Eva, ca toate generaţiile de oameni ce le-au urmat, aveau să-şi ducă viaţa temporară şi existenţa de pe pământ trudind din greu. Trebuiau să sufere diferite dureri şi chinuri, iar, la sfârşit de cale, după un anumit număr de ani să primească moartea. Aceste efecte, ale păcatului lui Adam şi ale noastre tuturor,căci înaintea Domnului toţi suntem socotiţi păcătoşi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani cap. 3,23), le vedem peste tot zilnic şi în permanenţă: oboseală, suferinţă, boală şi moarte. Există lipsa de dragoste între oameni, ură, invidie şi violenţe de tot felul. Natura în mare parte este degradată. Pentru mulţi oameni, care trăiesc în sărăcie şi lipsuri, viaţa este o luptă pentru supravieţuire. În lumea noastră există multă nenorocire şi durere.
După căderea în păcat a omului şi apariţia păcatului în lume una dintre consecinţele cele mai grave ale păcatului a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi moartea veşnică a acestuia pentru totdeauna. Cu mila şi dreptatea Sa Dumnezeu nu a omorât pe oamenii păcătoşi imediat ci le-a îngăduit un timp de vieţuire pe pământ şi a făcut, împreună cu Domnul Isus Hristos şi cu Duhul Sfânt, planul de mântuire şi salvarea omenirii păcătoase de sub pedeapsa păcatului şi din robia Satanei. Pentru aceasta s-a găsit şi s-a oferit un Înlocuitor care a venit pe pământul acesta, să moară în locul întregii lumi, în locul fiecărei fiinţe umane – Domul Isus Hristos, Fiul iubit al lui Dumnezeu (Ps.cap.40:7; Ioan cap.3:16). Domnul Isus Hristos a lăsat pentru un anumit timp slava cerească şi a venit în lumea noastră, plină de păcat şi de nelegiuire, o lume care nu cunoştea pe Dumnezeu, o lume stăpânită în mare parte de Satana, unde a plătit cu viaţa Sa sfântă şi fără de păcat pentru păcatele noastre (Geneza cap.3:15; Isaia cap.53; Ioan cap.1:29, cap.3:16; Faptele Apostolilor cap.4:12).
În aceste condiţii de mântuire şi pe baza credinţei noastre în Dumnezeu şi în jertfa mântuitoare de la calvar, putem căpăta iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică. Acest dar al iertării şi mântuirii, dăruit de Dumnezeu Tatăl prin harul şi mila Sa şi datorită jertfei Domnului Isus de la Cruce, a fost pus la dispoziţia întregii lumi, a fiecărei persoane de pe faţa pământului. Fiecare putem primi mântuirea, iertarea şi făgăduinţa vieţii veşnice dincolo de moartea fizică, prin credinţă în măreaţa Jertfă de pe Cruce. Salvarea noastră veşnică o putem primi prin pocăinţă, umilinţa şi ascultarea noastră de toate poruncile şi învăţăturile lui Dumnezeu scrise în Cartea Sa cea Sfântă – Biblia (Faptele Apostolilor cap.17:30; 2Timotei cap.3:16-17). Atunci când omul, oricare ar fi el, răspunde chemării lui Dumnezeu la mântuire îşi schimbă viaţa, nu mai păcătuieşte, se pocăieşte şi intră într-o relaţie de pace şi legământ cu Dumnezeu ca o manifestare a credinţei sale. Trăind zilnic sfinţenia şi ascultarea de voia Sa cea sfântă, Domnul Isus mijloceşte pentru el înaintea Tatălui Ceresc, care îi iartă păcatele şi îi scrie numele în Cartea vieţii. Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii la El să primească mântuirea şi iertarea pentru a avea intrare în Împărăţia Sa şi în viaţa veşnică. Căci Domnul Hristos, după răstignirea şi moartea Sa a înviat şi s-a înălţat la cer, unde şade la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru iertarea celor ce doresc mântuirea şi-I acceptă chemarea (Ioan cap.12:32; Evrei cap.2:9-10, cap.3:1). Acele persoane care acceptă darul mântuirii şi se pocăiesc, încheie legământ cu Dumnezeu prin botezul în apă, ca o mărturie a credinţei lor, moment când încep o viaţă nouă după voia lui Dumnezeu, au "trecut din moarte la viaţă". Chiar dacă vor muri vor fi înviaţi şi readuşi la viaţă de Domnul Isus Hristos la a doua venire a Lui şi vor fi duşi în raiul lui Dumnezeu şi în viaţa veşnică. deci adevăraţii creştini, predaţi în slujba Domnului, au speranţă şi pentru dincolo de mormânt, unde nu vor rămâne pentru totdeauna (Romani cap.6:2,3,4,8; Efeseni cap.4:5; Galateni cap.3:27).
Cei ce nu primesc mântuirea nu cred în Dumnezeu şi în învăţăturile Bibliei şi nu vor să împlinească voia lui Dumnezeu, ci trăiesc la întâmplare în păcate, Biblia îi numeşte morţi în păcatele lor şi vor muri cu povara păcatelor neiertate de Domnul Isus Hristos. Toţi cei răi din morminte vor învia pentru judecata finală şi pentru pedeapsa veşnică.
Omenirea, în aceste timpuri se împarte în două categorii:
1. Oamenii buni care cunosc pe Dumnezeu, Cuvântul şi Adevărul Sfânt al Evangheliei. Ei cunoscând pe Dumnezeu au înţeles că fără pocăinţă, naştere din nou, fără împăcare cu Dumnezeu, fără iertare şi fără credinţa lor în jertfa mântuitoare a Domnului Isus Hristos este cu neputinţă de a ajunge în viaţa veşnică, în raiul lui Dumnezeu, după trecerea lor în mormânt. Pentru aceasta, ei, se luptă mereu să trăiască ceea ce este bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu din dragoste şi teamă sfântă pentru El. Se roagă în permanenţă cerând ajutor şi ocrotire de la Domnul. Vrăjmaşul asupra acestor suflete nu are nici o putere căci Domnul Isus Hristos este ocrotirea şi adăpostul lor (Ps.cap.91; Matei cap.7:14). Aceşti credincioşi ai Domnului formează Biserica Domnului pe pământ şi sunt “lumină şi sarea pământului”, sunt ca “cele cinci fecioare înţelepte” . Ei slujesc lui Dumnezeu cu deplină încredere şi lepădare de sine şi nimic nu-i sperie de pe calea sfântă trasată de Domnul Hristos. Biblia ne prezintă multe exemple de astfel de oameni: ucenici Domnului şi martirii ce şi-au jertfit vieţile cu bucurie şi nădejde precum credinţa lor în Dumnezeu. Aceşti creştini, cu adevărat consacraţi ascultării şi slujirii lui Dumnezeu, au răbdare şi încredere când trec prin necazuri, suferinţe şi încercări de tot felul. În astfel de momente ei se roagă lui Dumnezeu şi mai mult cerând ajutorul Său. Gândul morţii nu îi sperie ci îi pune în situaţia de a se pregăti pentru evenimentul măreţ al încheierii vieţii lor de pe acest pământ. Conform învăţăturilor Sfintei Scripturi adevăraţii credincioşi ai Domnului se luptă şi se străduiesc să facă voia lui Dumnezeu, să aibă o inimă curată plină de dragoste pentru El şi pentru semeni până la ultima suflare de viaţă. Moartea nu îi sperie pe adevăraţii creştini şi credincioşi lui Dumnezeu, căci se încred în El şi în făgăduinţele Sale scrise în Sfânta Scriptură. “Cel neprihănit şi la moarte trage nădejde” – Proverbe cap.14:32. Un astfel de om care în viaţa lui trăită pe pământ a iubit şi a slujit pe Dumnezeu, atunci când i-a venit clipa morţii, este pregătit pentru trecerea la odihnă şi pentru întâlnirea cu Domnul Isus Hristos şi are credinţa că va fi readus la viaţă din mormânt atunci când El,Domnul Isus, va învia pe toţi sfinţii şi credincioşii ce dorm în mormintele lor. Apoi toţi cei înviaţi de Domnul la întâia înviere vor fi duşi în Împărăţia lui Dumnezeu pentru veşnicie (Matei cap.25:34-40; 1Tes.cap.4:13-18; Apoc.cap.20:6). Deci pentru cei credincioşi şi pocăiţi moartea este o speranţă, un câştig căci eu au trecut şi vor trece din moarte la viaţa veşnică (1Cor.cap.15:20-24; Apoc.cap.14:12-13 şi cap. 21:3-4).
2. Categoria de persoane care în timpul vieţii nu îşi fac timp să se gândească la clipa morţii lor de parcă aceasta nu ar exista. Ei nu-şi fac timp nici pentru Dumnezeu de a-L cunoaşte pe El şi voia Sa. Mai ales când le merge bine uită de Dumnezeu, de nenorociri şi de moarte care, inevitabil pot veni peste ei şi peste familiile lor. Datorită faptului că nu au credinţă autentică în Dumnezeu şi în adevărurile Sale, aceste persoane îşi pun încrederea numai în viaţa aceasta cu toată agoniseala: avere, bani, case, maşini, succese în afaceri etc. Fiind antrenaţi şi ocupaţi cu cele pământeşti şi trecătoare uită pe Dumnezeu care i-a creat şi uită că soarta fiecăruia dintre noi este hotărâtă de El, după alegerile bune sau rele ce le-au făcut în viaţă: au trăit frumos pentru Dumnezeu, făcând ce este bine sau au trăit în mod egoist, neţinând cont de voia şi poruncile Domnului (Matei cap.6:33-34; 1Cor.cap.15:19; Matei cap.16:26). Pentru aceşti oameni care-şi trăiesc viaţa fără teamă şi respect pentru Dumnezeu, clipa morţii vine ca cea mai îngrozitoare lovitură ce-i distruge profund moral şi psihic, ajungând până la cel mai înalt grad de disperare şi multe lacrimi de durere. O dată cu moartea unei persoane dragi cei apropiaţi se simt de parcă ar fi pierdut totul. Pentru ei nimic nu mai contează şi nimic nu mai are valoare. Ar da orice, în acele momente de nenorocire, pentru a readuce la viaţă pe cel mort. Oamenii ar trebui să ştie şi să nu uite că moartea este o realitate hotărâtă de Dumnezeu la o anume dată pentru orice suflet.
După planul lui Dumnezeu, chiar dacă omul este supus morţii fizice, cel credincios are făgăduinţa învierii şi trecerea lui în raiul lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică cea fără de sfârşit. Omenirea are nevoie să cunoască aceste adevăruri minunate făgăduite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură, Biblia. Pe pământ suntem călători şi în viaţa aceasta trecătoare Bunul Dumnezeu se îngrijeşte să ne trimită cele necesare traiului, căci nimic nu ne aparţine de drept, ci toate ne sunt dăruite de Tatăl nostru ceresc. În momentul când vine clipa morţii, omul nu ia nimic cu el în mormânt ci în urma lui lasă multe lacrimi şi durere celor dragi de care se desparte.
Pentru a suporta clipa morţii cu credinţa în Dumnezeu să ne asigurăm că avem numele scris în Cartea Vieţii lui Dumnezeu. Căci atunci când va veni Domnul Isus Hristos în slava Sa numai cei sfinţi vor avea păcatele iertate şi numele lor scris în cartea vieţii. Ei vor fi înviaţi şi readuşi la viaţă pentru veşnicie (Apoc.cap.21:1-4). Oamenii cei răi, care au murit, nu vor învia la întâia înviere, ci vor rămâne în morminte până ce Domnul va hotărî şi învierea lor, dar pentru judecata faptelor lor şi pentru pedeapsa veşnică dată de Dreptul Judecător fiecărui suflet care nu s-a pocăit (Apoc.cap.20:11-15 şi cap. 21:8). O dată cu moartea acestor oameni, care L-au nesocotit pe Dumnezeu în viaţa lor trăită, nimic nu-i mai poate salva de la pedeapsa veşnică ce-i aşteaptă. Nu ajută la nimic salvarea sufletului, ceremonialurile care se fac în numele celui mort: lumânări aprinse, rugăciuni pentru iertarea lui, făcute de cei care sunt în viaţă, pomeni şi parastase . Ba mai mult acestea făcând parte din obiceiurile păgâne Dumnezeu le condamnă deoarece El, în Biblie, nu a dat asemenea porunci.
Clipa morţii şi încheierea vieţii de pe pământ poate veni pe neaşteptate la orice persoană de orice vârstă copil, tânăr sau bătrân. Pentru aceasta este strict necesar să fim pregătiţi din timp. Să fim într-o relaţie bună de pace cu Dumnezeu credincioşie şi ascultare de poruncile Sale. Prin exemplul, sfinţenia şi credinţa părinţilor şi copiii pot fi pregătiţi pentru Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică. Astfel şi ei vor fi sfinţi datorită părinţilor şi, în aceste condiţii, moartea nu mai este ca cea mai mare nenorocire (1Cor.cap.7:14). Copiii care au raţiune şi capacitate de discernământ sunt obligaţi să respecte toate cele zece porunci ale lui Dumnezeu (Exod cap.20:1-17). Porunca a cincea din decalog este specială pentru copiii care mai au părinţi în viaţă. Această poruncă spune copiilor să-şi cinstească părinţii. A cinsti părinţii înseamnă să-i iubim, să-i respectăm, să ascultăm de toate învăţăturile lor ce sunt după voia Domnului şi să le fim de ajutor atunci când este nevoie (Exod cap.20:12 şi Efeseni cap.6:1-3).
Una din preocupările esenţiale ale părinţilor temători şi credincioşi lui Dumnezeu este să aibă grijă de copiii care le-au fost dăruiţi. Ca nişte părinţi iubitori să le asigure toate cele necesare traiului începând chiar cu primul an de viaţă al copilului şi potrivit vârstei, în permanenţă, le asigură şi o educaţie sănătoasă în spiritul creştin. Aceşti copii sunt învăţaţi de mici să iubească şi să respecte pe Dumnezeu. Să asculte de toate poruncile Sale şi, în acest fel, părinţii contribuie la formarea caracterelor lor, pentru a ajunge oameni cinstiţi şi drepţi în societate şi oameni pentru Dumnezeu. Dorinţa noastră cea mai mare pentru copii este ca şi ei să ajungă mântuiţi în Împărăţia Veşnică a lui Dumnezeu. Pentru aceasta orice mamă şi orice tată trebuie să facă totul pentru siguranţa şi destinul veşnic al copilului său. Îl învaţă să înfăptuiască în viaţa zilnică tot ce este frumos, drept şi bun şi îl mai învaţă să se roage lui Dumnezeu. În toate rugăciunile lor, părinţii, mijlocesc şi se roagă pentru copiii lor. Aceştia sunt încredinţaţi lui Dumnezeu de către părinţi chiar din primele zile de viaţă (Luca cap.18:15-17).
În condiţiile când copiii calcă pe urmele părinţilor credincioşi, urmând învăţăturile Bibliei cu toată dragostea şi respectând poruncile Domnului, ei vor fi sfinţi şi Dumnezeu le va face parte de fericire în viaţa veşnică (Exod cap.20:6,12; Efeseni cap.6:3-4). Având în vedere că Dumnezeu este bun dar este şi drept, pedepseşte nelegiuirea părinţilor şi a copiilor lor care nu iubesc pe Dumnezeu (Exod cap.20:5).
Mai există şi unele persoane, care atunci când întâmpină unele momente grele, de nesuportat pentru ei, ajung să-şi pună singuri capăt zilelor – se sinucid. Şi aceasta este o capcană a vrăjmaşului, aducând acest gând în mintea unei persoane. Viaţa şi moartea aparţin numai lui Dumnezeu. Viaţa ne este dăruită de Dumnezeu şi trebuie să-i mulţumim pentru ea şi s-o trăim frumos pentru Domnul. Viaţa nu ne aparţine şi nu avem permisiunea şi autoritatea de a-i pune capăt. În porunca a şasea, din Decalog (cele zece porunci), Dumnezeu ne spune “să nu ucizi”. Indiferent cine este ucis, o altă persoană sau propria persoană, este acelaşi mare păcat. Aceste persoane care se sinucid sunt pierdute pentru veşnicie (exemplul lui Iuda, care L-a vândut pe Domnul Isus). Chiar dacă necazurile şi problemele vieţii sunt foarte mari, încât omul crede că nu mai are nici o şansă, rezolvarea nu este sinuciderea. Astfel de persoane să vină cu rugăciuni din inimă înaintea Domnului care poate să-i trimită salvarea şi ajutorul necesar. Nici un necaz nu motivează sinuciderea cuiva, iar moartea asupra unei persoane o hotărăşte numai Dumnezeu, Creatorul nostru al tuturor.
Atât cât mai avem suflare de viaţă în corpurile noastre încă ne putem salva sufletele pentru viaţa veşnică, printr-o viaţă de pocăinţă, prin studierea şi cunoaşterea adevărurilor scrise în Biblie şi prin împlinirea poruncilor. Având o viaţă nouă, predată slujirii lui Dumnezeu, făcând în permanenţă numai ce este bine şi aducând mereu şi mereu rugăciuni înaintea tronului de har a lui Dumnezeu, rugăciuni făcute cu toată inima, cu credinţă şi în Numele Domnului Isus Hristos, vom ajunge acasă la Domnul.
Având în vedere că mulţi oameni sunt dezorientaţi şi nu cunosc ceea ce-i poate salva dincolo de viaţa aceasta, este timpul ca ei să se împace cu Dumnezeu prin credinţă în Jertfa de la Calvar, încât să ajungă să fie plini de bucuria mântuirii şi de prezenţa Duhului Sfânt în inimă. În aceste condiţii, moartea fizică nu-i va îngrozi ci vor avea nădejde în făgăduinţele lui Dumnezeu.
Rugăciune:
“Părinte Ceresc şi Creatorul nostru, în Numele Domnului Isus Hristos şi al jertfei de la Calvar, îţi mulţumesc pentru harul de mântuire, pentru minunatele adevăruri ce ni le-ai dăruit şi sunt scrise pe paginile Sfintei Evanghelii şi care ne dau speranţă şi bucurie. Ştim că la revenirea Domnului Isus în slavă avem făgăduinţa învierii din morminte. Atunci noi, cei credincioşi şi sfinţi, vom fi chemaţi de Domnul Isus Hristos la viaţă şi duşi în Împărăţia Slavei Tale unde vom trăi, ne vom bucura şi vom fi fericiţi o veşnicie. Pentru toate aceste făgăduinţe îţi mulţumesc Preasfinte Tată Ceresc.
Te rog acum trezeşte toată omenirea să ia în serios cuvintele Sfintei Evanghelii unde ne dăruieşti toate învăţăturile necesare şi ajută pe orice persoană, care doreşte mântuirea în viaţa veşnică, să se pregătească după cum voieşti Tu. Iar atunci când le vei hotărî clipa plecării din viaţă, să moară cu nădejdea mântuirii şi cu nădejdea primei învieri. Te rog, Părinte Ceresc, ai milă de multele suflete care nu te cunosc, nu cunosc adevărul Bibliei, ajută-le să poată fi salvaţi pentru viaţa veşnică.
Pentru toată mila şi dragostea ce o ai pentru noi îţi mulţumesc. A ta să fie toată slava, cinstea şi închinarea în vecii vecilor, Amin.”
Septembrie 2009, Olga Bucaciuc, Suceava

miercuri, 26 august 2009

Cuvântul lui Dumnezeu – lumină pe cărarea vieţii
“Încrede-te în Domnul cu toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările” (Prov. Cap.3:5-7).
Adevăratul creştin trăieşte prin credinţa în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale, credinţa care are ca temelie cunoaşterea lui Dumnezeu din Cuvântul Sfintei Evanghelii şi din experienţa de viaţă. Această credinţă ne îndeamnă la pocăinţă şi la sfinţirea vieţii. Iubirea noastră pentru Dumnezeu trebuie să se vadă şi prin iubirea şi respectul pentru Cuvântul Sfânt al Bibliei.
Apropierea de Dumnezeu, prin relaţia ce o avem cu El, este în directă legătură cu acceptarea celor scrise în Sfânta Scriptură. Prin cunoaşterea şi înţelegerea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, din Biblie, cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul Său Isus Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin studierea Bibliei, cu rugăciune şi dorinţa sinceră de a o cunoaşte şi înţelege, ne este descoperit Planul de Mântuire, oferit de Dumnezeu neamului omenesc. Ne este descoperită dragostea lui Dumnezeu manifestată prin jertfa de la Calvar a Domnului Isus Hristos pentru noi toţi (Ioan cap.3,16). Adevărul şi poruncile lui Dumnezeu, studiate şi împlinite zilnic, sunt lumina vieţii noastre. Ne ajută la căpătarea credinţei şi la creşterea în harul lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură găsim răspunsuri şi soluţii pentru toate problemele noastre de viaţă şi mai ales cum să căpătăm mântuirea şi salvarea veşnică. Domnul Isus ne spune în Ioan cap.15 vers.5: “Eu sunt viţa iar voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de mine nu puteţi face nimic” şi vers.7 “Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”. Legătura noastră cu Domnul Isus Hristos este Cuvântul Său, poruncile şi învăţăturile Sale, primite cu credinţă în inimă şi împlinite în viaţa de zi cu zi. Astfel, cu ajutorul Duhului Sfânt pe care îl cerem în rugăciune, putem aduce roade în neprihănire, trăind şi împlinind cuvântul Domnului.
Pavel spunea ucenicului Timotei, dar ne spune şi nouă astăzi: “Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi care pot să-ţi dea înţelepciunea, care duce la mântuire, prin credinţa în Isus Hristos. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte şi să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu, să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2Tim. Cap.3:15-17). Biblia a fost şi este valabilă şi adresată tuturor generaţiilor de oameni. Prin ea ne este prezentat Dumnezeu Creatorul în dragostea şi sfinţenia Sa şi ne arată care este voia Sa sfântă. Are în centru caracterul lui Dumnezeu prin legea morală a celor zece porunci, standardul de vieţuire creştină în relaţia noastră cu El.
Un adevărat creştin a încheiat legământul cu Dumnezeu pe baza cunoaşterii cuvântului Său şi a credinţei sale. Pavel în Romani cap.1:16 spune: “Căci mie nu-mi este ruşine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului apoi a grecului”. Sfânta Scriptură este o comoară de adevăr şi lumină care, primind-o şi acceptând-o cu respect şi teamă sfântă, ne arată singurul şi cel mai sigur drum care duce la mântuire şi la legătura noastră cu Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a creat. Prin ea Dumnezeu ne vorbeşte, ne învaţă, ne mustră pentru îndreptarea vieţii. Pentru a călca pe urmele Domnului Isus Hristos este necesar să cunoaştem învăţăturile şi poruncile Sale. Domnul Isus Hristos s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl pentru ucenicii Săi astfel: “Le-am dat Cuvântul Tău... sfinţeşte-i prin Adevărul Tău. Cuvântul Tău este Adevărul” (Ioan cap.17:14,17).
Cunoscând Biblia, întipărindu-ne în minte şi în inimă adevărurile sfinte şi armonizându-ne viaţa şi caracterele după poruncile şi învăţăturile ei, căpătăm înţelepciune de la Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt. Aceasta întrece orice altă înţelepciune din această lume. David face următoarele declaraţii şi dorinţe în ce priveşte Cuvântul Domnului în Ps.119 vers.9,11,18,105: “Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Strâng Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta. Deschide-mi ochii ca să văd lucrurile minunate ale legii Tale. Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”. Aceste lucruri să le spunem şi noi. Să fim conştienţi de importanţa cuvântului scris şi să-l luăm în considerare pentru viaţa personală. Noi, ca popor al lui Dumnezeu, să ne dăm tot interesul pentru cunoaşterea Sfintei Scripturi. Aceasta nu numai pentru sfinţirea vieţii noastre personale ci şi pentru a învăţa şi pe alţii să cunoască pe Dumnezeu şi dragostea Sa. Deci este o nevoie strictă pentru lucrarea misionară cu semenii noştri. Pavel spunea lui Timotei (în 2Timcap.3:17): “Cunoscând Scripturile omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. Domnul Hristos a poruncit ucenicilor Săi să meargă şi să facă ucenici din toate neamurile botezându-i şi învăţându-i să păzească tot ce le-a poruncit Domnul prin Cuvântul Său (Matei cap.28:19-20).
Fiecare personal să studiem Biblia şi să citim din ea cu mult respect şi rugăciune căci Domnul Isus Hristos ne spune în Ioan cap.5:39 “Cercetaţi Scripturile pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Necercetând Scripturile vă rătăciţi”. Având Cuvântul Sfânt, învăţăturile şi poruncile lui Dumnezeu în minte şi în inimă, ne ajută să fim atenţi şi să nu păcătuim.
În Cuvântul Bibliei găsim mângâiere şi speranţă prin făgăduinţele lui Dumnezeu date poporului Său. Domnul Isus ne asigură că va fi cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei cap.28:20).
Întrebările pe care să ni le punem fiecare: mai suntem impresionaţi de Cuvântul Scris al lui Dumnezeu? Cum îl iubim şi îl primim? Cum îl respectăm şi îl împlinim în viaţa de fiecare zi şi fiecare clipă?
“Planul de mântuire al lui Dumnezeu asigură deplina instaurare a adevărului Său în fiecare credincios. Domnul Isus îşi cheamă poporul să lumineze lumea”. Noi suntem copii ai luminii. Dumnezeu ne-a scos din întuneric şi ne-a adus la lumină prin cunoaşterea Cuvântului Său (Efeseni cap.5:8-11).
“Răutatea de care e plină lumea noastră este urmarea faptului că Adam şi Eva au nesocotit Cuvântul lui Dumnezeu” (Geneza cap.3:1-11). S-ar părea că ne-am obişnuit cu Biblia, cu multe predici din Cuvântul Său şi nu-i mai dăm importanţa cuvenită. Nu ne lăsăm influenţaţi de mesajul Domnului şi rămânem aceiaşi în loc să creştem în sfinţenie. E posibil să tratăm cu indiferenţă şi să nu ne mai mişte cu nimic învăţăturile şi mesajele auzite de la amvoanele bisericilor, mesaje ce ar trebui să ne trezească de fiecare dată pentru a ne reface şi întări relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii noştri?! “Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la El, voi cina cu el şi el cu Mine” ne spune Domnul Isus în Apoc. Cap.3:20. Dumnezeu a vorbit şi vorbeşte în multe feluri inimilor noastre. Prin mesajele Cuvântului Său, Domnul Isus, bate la fiecare inimă a fiecărui ascultător. Important este cât de doritori, cât de atenţi şi receptivi suntem în timpul serviciilor divine din Casa Domnului, ca să-I putem auzi bătaia la uşa inimii? Cum reacţionăm şi cum ne influenţează Cuvântul Său, Îi deschidem uşa inimii noastre Domnului Isus? “Pentru sufletul credincios si umilit Casa lui Dumnezeu de pe pământ este poarta cerului” (Ellen White). Biblia, Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, aduce o viaţă roditoare pentru cel ce-şi găseşte plăcerea în legea Sa şi zi şi noapte cugetă la legea Lui. “Este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care-şi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc. Tot ce începe duce la bun sfârşit” (Ps. Cap.1:1-3).
Să ne cercetăm în lumina adevărului prezentat de Domnul Isus în pilda semănătorului din Matei cap.13:23: sămânţa Cuvântului Său să cadă în inima noastră ca într-un pământ bun pentru ca să putem aduce roade în neprihănire. “Pacea lui Hristos să stăpânească inimile noastre şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea”. Amin
10 septembrie 2005
Olga Bucaciuc, Suceava

duminică, 16 august 2009

POPORUL LUI DUMNEZEU, O MĂRTURIE
Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, Fiul Său Isus Hristos şi Duhul Sfânt pentru harul Său minunat pus la dispoziţia noastră de a fi mântuiţi şi salvaţi pentru Împărăţia Sa cea veşnică. Se cuvine ca, în Numele Domnului Isus Hristos, să aducem lui Dumnezeu tot respectul, recunoştinţa şi mulţumirile noastre şi să nu uităm că suntem biserica Sa pentru care Fiul Său şi-a dat viaţa la cruce.
Vechiul Testament ne prezintă poporul Israel, ales de Dumnezeu, ca popor al Său. Dumnezeu a dorit să facă din ei un popor sfânt şi o lumină pentru toate naţiunile pământului. I-a ocrotit, le-a purtat de grijă într-un mod deosebit şi le-a dat lumina Cuvântului şi a învăţăturilor Sale. Le-a dăruit şansa iertării păcatelor şi a mântuirii lor, prin simbolul jertfelor ce trebuia să le aducă, jertfe de animale, care L-au reprezentat pe Domnul Isus Hristos, marea şi îndestulătoarea jertfă ce avea să fie adusă pentru întreaga lume. Bunul Dumnezeu a făcut totul pentru salvarea lor şi a noastră ca parte a legământului încheiat. Poporul trebuia să asculte de toate poruncile şi orânduirile Domnului cu scumpătate şi credincioşie.
La venirea Domnului Isus Hristos pe acest pământ “a venit la ai Săi, dar ai Săi nu l-au primit dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu” (Ioan cap.1:12). În Luca cap.9:23 Domnul Isus ne spune: “Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea in fiecare zi si sa ma urmeze”. Noi suntem copiii lui Dumnezeu deoarece am răspuns chemării Sale iubitoare şi, prin credinţa noastră, am intrat într-o relaţie de legământ cu El. “Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor. Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul meu. Pentru că le voi ierta nelegiuirile şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor” Evrei cap.8:11-12.
Biserica lui Dumnezeu s-a format începând cu primii ucenici ai Domnului, la care s-au adăugat toţi acei credincioşi ce au dorit să urmeze pe Domnul de-a lungul timpurilor. Alegerea celor doisprezece ucenici, care aveau diferite ocupaţii şi diferite poziţii sociale, Domnul Isus Hristos nu a făcut-o pe baza unor merite personale, căci fiecare avea şi defecte de caracter. Însă Domnul a citit în inima fiecăruia şi a văzut la ei inimi gata să asculte şi să creadă, cu excepţia lui Iuda care a avut şansa egală ca ceilalţi, inimi care s-au supus şi s-au lăsat modelate de Domnul Isus Hristos. Domnul ştia totul despre fiecare. Ucenicii după ce l-au cunoscut pe Domnul ca pe Fiul lui Dumnezeu, au devenit nedespărţiţi de El. Au lăsat ocupaţiile lor obişnuite şi, la chemarea Domnului Isus, L-au urmat până la sfârşitul vieţii lor. Domnul Isus i-a iubit foarte mult, le-a dăruit toată afecţiunea Lui şi i-a învăţat tot ceea ce ei aveau nevoie să cunoască despre Dumnezeu Tatăl şi adevărurile Sale sfinte, necesare pentru o viaţă de consacrare, de slujire şi de comuniune cu Dumnezeu. Influenţa dragostei Domnului Isus pentru ei i-a dus la pocăinţă şi la ascultare de El. În felul acesta şi-au dovedit şi ei, la rândul lor, dragostea şi respectul pentru Marele Învăţător. Învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu din Şcoala Domnului Hristos, ucenicii, le-au primit cu credinţă şi cu bucurie. Înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul, îi împuterniceşte cu Duhul Sfânt să ducă mai departe, în lumea întreagă, mesajul Evangheliei Sale.
După moartea, învierea şi înălţarea Domnului Isus la cer, ucenicii Săi, fiind umpluţi cu Duhul Sfânt, au devenit apostoli şi martori ai Săi. Ei au depus mărturie în faţa oamenilor despre tot ce au învăţat şi au văzut la Domnul Isus Hristos şi, mai ales, despre măreaţa jertfă de la Cruce şi despre planul de mântuire oferit tuturor celor ce vor avea credinţă în Dumnezeu. Au împlinit porunca Domnului Isus de a face ucenici din toate neamurile botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhul Sfânt. Au contribuit astfel la creşterea numărului ucenicilor şi la formarea Bisericii lui Dumnezeu din lumea întreagă. Sfânta Scriptură ne prezintă mulţimea de martori ai credinţei în Dumnezeu care şi-au dat chiar şi viaţa pentru credinţă şi cauza Evangheliei (Evrei cap.11). Consacrarea lor în slujba Domnului, pentru salvarea sufletelor din întuneric, a fost mai presus decât orice alt interes personal. Pentru cauza Evangheliei mulţi creştini au suferit şi au murit cu credinţa şi nădejdea întâlnirii cu Domnul Isus şi cu făgăduinţele Sale veşnice ce le-au fost date.
Ce aşteaptă şi ce doreşte Dumnezeu de la noi, biserica Lui de astăzi? Avem aceleaşi făgăduinţe şi responsabilităţi ca şi creştinii, martori ai credinţei, ce au călătorit înaintea noastră spre Canaanul ceresc şi care au iubit pe Dumnezeu mai mult decât orice.
Iubită Biserică a lui Dumnezeu, pentru care Domnul Isus Hristos şi-a dat viaţa la Calvar, ca noi să trăim veşnic, este timpul să ne trezim fiecare din indiferenţă şi nepăsare, toţi cei care am încheiat un legământ cu Dumnezeu. Să ne cunoaştem răspunderea chemării noastre de către Domnul Isus. Care este locul şi misiunea noastră faţă de Dumnezeu şi lucrarea Sa în lumea aceasta şi pentru acest timp? Cum L-au ascultat primii creştini pe Dumnezeu şi care este ascultarea noastră? Cum şi-au respectat legământul încheiat cu Dumnezeu şi cum îl respectăm noi pe al nostru?Cum l-au reprezentat ei pe Dumnezeu în lume şi cum Îl reprezentăm noi? Care este interesul nostru pentru cei din jur care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi cât consacrăm din timpul nostru pentru salvarea lor? Câtă răbdare au avut ei în suferinţe şi nedreptăţi din partea oamenilor nelegiuiţi şi câtă răbdare avem noi? Cum stăruiau ei în rugăciune, cum se rugau pentru primirea Duhului Sfânt şi pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu şi cât ne rugăm noi?
Fiecare să ne vedem starea şi să ne întoarcem la dragostea dintâi, la adevărata credinţă şi evlavie, în ascultare de Dumnezeu, gata să se sacrifice pentru cauza Domnului Hristos şi care este calea ce ne duce la cer. În Ioan cap.15:8 Domnul Isus Hristos ne spune: “Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl meu va fi proslăvit şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei” şi în Evrei cap.12:1 “Şi noi dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte”.
Să ne ajute Dumnezeu pe toţi, care am încheiat un legământ cu El, să ajungem unde ne-am pornit în Canaanul Ceresc. Amin
8 aprilie 2006, Olga Bucaciuc, Suceava

sâmbătă, 15 august 2009

SĂ FIM GATA PENTRU ÎNTÂLNIREA CU DOMNUL ŞI PENTRU VIAŢA VEŞNICĂ
“... Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău...” Amos cap.4:4
Se cuvine să mulţumim şi să binecuvântăm pe Dumnezeu Tatăl, în Numele jertfei Domnului Isus Hristos şi a jertfei de la calvar. Să-I fim recunoscători şi să-I aducem slavă, laudă şi închinare în permanenţă şi cu toată smerenia şi umilinţa inimii noastre pentru harul de mântuire, de răscumpărare şi de iertare în care ne-a cuprins după planul şi voia Sa cea sfântă. Dumnezeu ne-a ales încă înainte de întemeierea lumii pentru a-I aparţine (Isaia cap.41:8-9; Ioan cap. 13:18 şi cap. 15:16; 1Tes. Cap.2:12-13). Dumnezeu ne-a văzut şi ne-a căutat pe fiecare de acolo unde eram în întunericul acestei lumi (1Ioan cap.4:10). A lucrat în chip minunat, ne-a ales şi s-a ocupat de noi.
Ne-a chemat la mântuire prin glasul Evangheliei Sale Sfinte şi prin puterea Duhului Sfânt ne-a luminat ochii inimii şi ai minţii, să putem pricepe şi înţelege chemarea iubitoare a Lui, chemarea la mântuire şi la iertare. Răspunzând chemării, cu credinţă, cu dorinţa de mântuire şi pentru salvare din păcat, Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, ne-a făcut să înţelegem şi să preţuim darurile cele mai măreţe al Sale: mântuirea, iertarea şi salvarea noastră pentru împărăţia Sa cea veşnică, prin jertfa şi sângele sfânt a Domnului Isus Hristos de la Calvar (Ioan cap.3:16; Efeseni cap.1:3-14). La timpul potrivit şi hotărât de Dumnezeu ne-a trezit mintea şi conştiinţa să preţuim şi să căutăm mântuirea sufletelor noastre (1Petru cap.1:1-5). Căci eram morţi în greşelile şi păcatele noastre când trăiam după mersul lumii acesteia, împlinind poftele firii pământeşti şi ducând o viaţă străină de voinţa şi poruncile lui Dumnezeu. Dar Domnul, în mila Sa, ne-a trezit să ne dăm seama de starea noastră păcătoasă şi să căutăm salvarea. În bunătatea şi prin harul Său, Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a lăsat găsit de fiecare din noi (Ieremia cap.29:11-14). Dumnezeu ne-a adus la viaţă, căci eram morţi în păcatele noastre şi inconştienţi de voia Sa în ce priveşte viaţa şi faptele de zi cu zi.
Ne-a ales cu scopul de a face din noi copii ai Săi, înfiaţi prin lucrarea Domnului Isus Hristos de răscumpărare. Pentru noi a plătit, cu preţul nespus de mare, al jertfei Sale de pe Cruce (Ioan cap.1:12; 1Ioan cap.3:1-3).
Ne-a ales să intrăm într-o relaţie de legământ şi de pace cu El, Creatorul şi Tatăl nostru ceresc, pentru a asculta de voia şi de toate poruncile Sale (Evrei cap.8:10-12; Romani cap.9:30).
Ne-a ales Dumnezeu pentru a fi sfinţi în toată purtarea noastră, prin Cuvântul Său cel Sfânt şi călcând pe urmele Domnului Isus Hristos. Căci Domnul Isus Hristos a zis. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan cap 14:16 şi cap.17:16-17). Suntem chemaţi să fim ascultători de El cu toată dragostea şi consacrarea noastră în slujba Sa.
Ne-a ales să fim o mărturie a Lui în “întunericul” acestei lumi şi să-I slujim numai Lui cu scumpătate, cu tot respectul şi cu toată lepădarea de sine (Filipeni cap.2:12-16).
Ne-a ales, după marea Lui îndurare, să avem o relaţie vie şi sfântă cu El, printr-o comuniune zilnică, prin rugăciunile noastre aduse înaintea tronului Său de milă şi de har. Acolo, Domnul Isus Hristos, mijloceşte pentru noi înaintea Tatălui Ceresc şi ne trimite iertarea, ajutorul, călăuzirea şi ocrotirea Sa ca răspuns la rugăciuni (Psalmul cap.1; Matei cap.21:22; Fapte cap.1:14; Romani cap.12:12; Filipeni cap.4:6). Suntem aleşi de Domnul pentru a fi o “lumină şi sare” pe pământul acesta ca, prin faptele noastre bune, făcute din dragoste, El să fie slăvit şi onorat (Matei cap.5:13-16).
Dumnezeu, care este dragoste, prin Duhul Său cel Sfânt, a pus dragostea Sa în inimile noastre şi Duhul Sfânt ne este dat pentru a fi luminaţi, a ne învăţa adevărul Său, ca Mângâietor, ne călăuzeşte, ne dăruieşte pace şi credinţă, ne întăreşte şi ne convinge de Cuvântul şi voia lui Dumnezeu cu privire la viaţa şi faptele noastre. În concluzie, Duhul Sfânt ne-a fost dăruit pentru a ne conduce şi stăpâni dorinţa inimii. Toate acţiunile, gândirea şi faptele noastre vor fi motivate de dragostea şi recunoştinţa noastră pentru Dumnezeu şi de dragostea şi mila pentru aproapele nostru care are nevoie de ajutor (Efeseni cap.1:3-11 şi cap.2:1-6). În prezenţa Duhului Sfânt vom respecta şi ne vom bucura de măreaţa lucrare de creaţiune a lui Dumnezeu din întreaga natură din jurul nostru chiar şi de fiinţa noastră, toate fiind create de El spre slava Sa, într-un chip minunat, măreţ şi nepătruns de înţelegerea minţii noastre (Ps. Cap.19). Şi acesta este un motiv să aducem lui Dumnezeu lauda, mulţumirea şi recunoştinţa pentru toate aceste daruri ale Sale (Geneza cap.1:1-31 şi cap.2:4-24; Prov. Cap.3:5-10).
Ne-a ales să-I recunoaştem măreţia lucrării Sale de creaţiune şi că El este marele Stăpân şi Creator. Se cuvine să-I aducem închinare, rugăciune, laude şi cântări, în permanenţă şi în mod special în ziua cea sfânta de Sabat, ziua a şaptea din săptămână, zi de odihnă, zi sfântă şi binecuvântată de Dumnezeu. În această zi a sfârşit Domnul toată lucrarea Sa de creaţiune. Ziua de Sabat (Sâmbăta), ziua a şaptea din săptămână, trebuie sărbătorită deoarece este poruncită de Dumnezeu, este ziua Domnului şi ne aminteşte de El, Creatorul nostru şi al pământului cu tot ce este pe el cât şi al întregului Univers (Geneza cap.2:1-3; Exod cap.20:8-11; Ps. Cap.24:1-2, cap.33 şi cap.50).
Ne-a ales să ne încredem în El, în făgăduinţele Sale şi să-I fim credincioşi Lui, legământului încheiat cu El. În aceste condiţii, a relaţiei noastre cu Domnul, noi suntem poporul Său cel sfânt, Biserica Sa formată de pe pământ. Pentru aceasta se impune să ne iubim unii pe alţii şi să fim uniţi în dragostea Domnului Isus Hristos. Fiecare din noi suntem mădulare ale trupului Său, Biserica, iar Domnul Isus Hristos este Capul care conduce Biserica şi pentru care şi-a dat viaţa la Golgota, ca preţ de răscumpărare. Noi nu mai suntem ai noştri ci ai celui ce ne-a creat şi ne-a răscumpărat din robia păcatului pentru veşnicie (1Cor. Cap.12:12-27; Efeseni cap.5:23; Ioan cap.13:34-35). Domnul ne îndreaptă pe căile Sale şi este scut şi adăpost pentru noi care vom avea credinţă. Dumnezeu ne binecuvântează, ne ajută şi răspunde rugăciunilor noastre dacă avem dragoste şi încredere deplină şi neclintită în El (Ps. Cap.91; Ieremia cap.17:7-8).
Ne-a ales să călcăm pe urmele Domnului Isus şi să învăţăm de la El. Domnul Isus, când era pe pământul acesta, atras la Sine pe oameni cu dragostea şi mila Sa, făcându-le numai bine celor care erau în suferinţă şi în nevoi (Luca cap.10:25-37). A săturat cu pâine pe cei flămânzi şi a vindecat pe toţi bolnavii care au venit la El (Ioan cap.6:1-15; Marcu cap.3:10-11).
Să facem ceea ce Domnul ne-a învăţat şi ceea ce El a făcut pentru oameni. Caracterul nostru sfinţit, inima, gândurile şi faptele, să reflecte caracterul Domnului Isus Hristos, să învăţăm şi să înfăptuim tot ce ne-a învăţat El. Să trăim făcând dreptate, să nu uităm orfanul, văduva, săracul şi bolnavul, să avem dragoste şi mila pentru toţi cei din jur. Să nu obosim în facerea binelui, folosind toate ocaziile care ni se ivesc, făcând bine tuturor cât ne este posibil şi după cum nevoia o cere (Matei cap.5:48, cap.7:12 şi cap.22:37-40; Efeseni cap.5:8-9; Iacov cap.1:26-27).
Domnul Dumnezeul nostru ne-a deschis o cale şi o posibilitate pe care să mergem pentru a ajunge în Împărăţia Sa cea Sfântă şi veşnică, prin credinţa în jertfă Domnului Isus de la Calvar, acolo unde El a plătit pentru păcatele noastre (1Corinteni cap.15:3). Prin legământul încheiat cu Dumnezeu, botezul în apă, primim iertarea păcatelor noastre, datorită sângelui vărsat la cruce de Domnul Isus Hristos. O dată cu angajamentul nostru de credinţă, al legământului, am început o viaţă nouă, avem naşterea din nou şi nu mai trăim după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului Sfânt. Acestea sunt roadele credinţei şi pocăinţei noastre. Să cerem ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune să nu mai păcătuim, să biruim păcatul şi obiceiurile rele şi să trăim o viaţă nouă cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Cuvântul Evangheliei să-L citim şi să-L studiem zilnic căci, prin aceasta, avem toată lumina şi învăţătura pentru o viaţă de pocăinţă, de sfinţenie şi neprihănire. O viaţă de credinţă şi de slujire lui Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul şi cu toată fiinţa noastră (Ps. Cap. 119:1-11,105; Ioan cap.5:39; Matei cap.22:37; Romani cap.1:16; 2Timotei cap.3:15-17). Trăind o viaţă curată, în ascultare de Dumnezeu şi cu rugăciune, inima noastră este un templu al Duhului Sfânt.
Proverbe cap.9 cu 8 ne spune “hainele să-ţi fie albe în orice vreme şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap”. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim îmbrăcaţi cu haina neprihănirii Domnului Isus Hristos şi cu fapte bune, iar Duhul Sfânt să nu ne lipsească (Isaia cap.61:10). El să ne conducă, să ne călăuzească în permanenţă la trăirea şi împlinirea adevărului şi a poruncilor lui Dumnezeu. Căci, numai având o curăţie a inimii, a gândurilor şi a faptelor, permitem şi onorăm pe Duhul Sfânt să ne ia în stăpânire viaţa şi fiinţa noastră. Duhul Sfânt ne este dăruit de Dumnezeu ca o pecete, ca o arvună a împărăţiei Lui şi suntem pecetluiţi pentru a-I aparţine (Efeseni cap.1:13-14; Fapte cap.10:44-48; 1Cor. Cap.6:19; Tit cap 3,5).
Suntem aleşi de Dumnezeu şi scoşi din lumea aceasta pentru a fi poporul Său care să fie deosebit de lume şi caracterizat de dragoste pentru Dumnezeu, pocăinţă autentică şi ascultare de toate poruncile Sale (Tit cap.2:14; Apoc. Cap.14:12). Dumnezeu doreşte de la poporul Său cel sfânt de astăzi, ca şi poporul Israel prezentat în Vechiul Testament, să fie o lumină pentru toate popoarele lumii. La nivel personal, fiecare credincios al Domnului, prin viaţa lui sfântă şi credincioşia sa faţă de Cuvântul Evangheliei să fie o lumină. Să fie un exemplu de trăire în neprihănire ca Domnul Isus Hristos. În felul acesta suntem reprezentanţi a lui Dumnezeu şi susţinători ai împărăţiei Sale (Exod cap.19,6; Efeseni cap.5:8-11). Una din motivaţiile fiecărui creştin adevărat, de trăire în sfinţenie şi în neprihănire, de păzire a tuturor învăţăturilor Biblice, este făgăduinţa revenirii Domnului Isus Hristos în slavă. Pentru acest măreţ eveniment, al întâlnirii cu Domnul, fiecare să avem conştiinţa trează şi un interes profund al pregătirii noastre. Ţinta supremă a călătoriei noastre pe acest pământ este întâlnirea cu Domnul. Pregătirea fiecărui credincios şi copil al lui Dumnezeu începe chiar din momentul încheierii legământului cu El. Se impune o pregătire autentică pentru fiecare personal. Prin credinţa şi relaţia noastră cu Dumnezeu zilnic să experimentăm şi să trăim pocăinţa prin ascultare şi teama sfântă de El şi păzirea tuturor poruncilor Sale (Eclesiastul cap.12:13-14; Apoc. Cap.13:11; 1Tes. Cap.5:23). Pentru aceasta este necesar să ne hrănim zilnic cu Cuvântul lui Dumnezeu, să citim din Biblie şi învăţăturile Sale să le împlinim. Adevăratul credincios, care aşteaptă pe Domnul, cugetă în permanenţă la Dumnezeu, la Legea Lui cea sfântă şi se roagă Lui pentru orice nevoie, aducând Domnului, în permanenţă, recunoştinţă şi mulţumire (Ps. Cap.1). Este tare şi statornic în credinţă şi în nădejde, în orice situaţie ar fi, chiar şi în momentele de încercare şi de suferinţă. Pe un astfel de creştin nu-l sperie nimic: nici suferinţa, nici necazurile, nici durerea şi nici chiar moartea, deoarece încrederea lui în Dumnezeu şi prezenţa Duhului Sfânt din inimă îi dă putere, răbdare, înţelepciune, dragoste, curaj şi îndrăzneală. Trebuie să fim gata pregătiţi pentru Dumnezeu în orice clipă a vieţii noastre din următoarele motive:
1. Cât mai avem viaţă şi mişcare în corpul acesta, încă mai putem să ne îndreptăm.
2. Dumnezeu s-a folosit, la aducerea la împlinire a multor lucrări ale Sale, de slujitorii Săi consacraţi şi pregătiţi pentru slujire. Trebuie să fim gata şi să răspundem lui Dumnezeu atunci când suntem chemaţi şi trimişi în lucrarea Sa: să ajutăm pe cei săraci cu diferite nevoi materiale si spirituale, pe cei bolnavi în trup şi în suflet, pe orfani şi pe văduve.
3. Să fim pregătiţi să ducem mesajul Evangheliei la cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi nu cunosc dragostea şi mântuirea Sa (Matei cap.28:19-20; Faptele Apostolilor).
4. Să fim pregătiţi pentru a trece prin cuptorul încercării credinţei noastre (Evrei cap.11:13-16; Matei cap.18:25,39; Luca cap.21:13-19). Să ajungem la acea stare când, desprinşi cu totul de lucrurile pământeşti, inima şi voinţa să nu ne fie lipite de nimic din ce este trecător în această viaţă, ca atunci când va veni vremea să ne putem despărţi de ele.
5. Este posibil să întâmpinăm eşecuri la dorinţele noastre, datorită nedreptăţilor şi care să ne afecteze viaţa aceasta: agoniseala celor necesare traiului, slujbele la locurile de muncă, să ne pierdem locuinţa şi ceea ce am crezut că ne aparţine, să avem parte de planuri eşuate în ce priveşte organizarea vieţii de familie şi a muncii, dorinţe neîmplinite şi care credem că sunt necesare şi bune, toate acestea să le putem suporta şi să nu ne afecteze în nici un fel credinţa şi dragostea noastră pentru Dumnezeu (Ioan cap.12:25-26; Matei cap.10:39).
6. Deoarece nu ştim planul lui Dumnezeu cu fiecare personal şi având în vedere că nu suntem stăpâni nici pe suflarea noastră de viaţă, să-L rugăm să ne ajute la pregătire şi să fim gata pentru orice situaţie o vieţii.
7. Să ne dea acea putere prin care să putem suporta, să putem trece cu bine şi biruitori prin orice fel de încercare îngăduită de Dumnezeu. A fi biruitori înseamnă a iubi pe Dumnezeu la fel şi să răbdăm cu bucurie orice suferinţă (Ecl. Cap.7,14; Romani cap.12,12). Avem exemplul mărturiei creştinilor martiri, care şi-au dat viaţa, cu bucurie şi credinţă, pentru Domnul Hristos.
8. Să fim pregătiţi în orice clipă să părăsim pământul acesta atunci când Dumnezeu hotărăşte să ne treacă în ţărână, la odihnă, până în clipa învierii sfinţilor.
Pentru toate acestea este nevoie ca toţi, cei care dorim sincer şi din toată inima mântuirea în Împărăţia Domnului şi întâlnirea cu El când va veni în slavă, să avem luate următoarele măsuri în ce priveşte siguranţa că suntem acceptaţi de El:
1. Să fim siguri că numele ne-a rămas scris în Cartea Vieţii şi că Dumnezeu ne cunoaşte pe nume (Maleahi cap.3:16-17; Matei cap.5:2-16, cap.7:14 şi cap.25:4,10,34-40; Galateni cap.5:22-25).
2. Să avem “haina de nuntă”, haina neprihănirii Domnului Isus Hristos atribuită nouă (Isaia cap.61:10; Matei cap.22:11-14; Apoc. Cap.7:13,14). Aceasta presupune să avem păcatele iertate, o viaţă de pocăinţă şi sfinţenie, clipă de clipă şi ceas de ceas împreună cu rugăciuni.
3. Să fim umpluţi cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care să ne fie lumină şi călăuză până la ultima suflare de viaţă. Numai stăpâniţi de Duhul Sfânt şi plini de roadele Sale să fim siguri că am slujit lui Dumnezeu cu toată lepădarea de sine.
4. Atunci vom fi gata când vom spune, cum a spus apostolul Pavel: “acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; mi-am sfârşit alergarea, mă aşteaptă cununa...”. Pavel, un exemplu de trăire şi de slujire lui Dumnezeu, cu toată lepădarea de sine şi-a pus viaţa în slujba Domnului, răspândind Cuvântul Evangheliei în lume. Nimic nu l-a oprit de pe calea Domnului după chemarea făcută lui de Dumnezeu. Nici necazurile şi împotrivirile, nici suferinţele, nici prigonirile şi bătăile, nici închisoarea şi lanţurile, nici foamea şi chiar frica de moarte nu l-au oprit pe acest slujitor al Domnului de la lucrarea la care a fost chemat.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu şi pe noi, fiecare creştin, să ajungem să spunem şi noi: fie că trăim, trăim pentru Domnul şi dacă murim suntem ai Domnului, căci vom muri cu nădejdea primei învieri şi a întâlnirii cu Domnul Isus atunci când va avea loc revenirea Sa în slavă. Atunci Domnul va învia pe toţi cei sfinţi şi-i va readuce la viaţă din mormintele lor (1Tes. Cap.4:13,14; Filipeni cap.3:8; 2Cor. Cap.7:7-11; 2Timotei cap.4:8; Iacov cap.1:12; Apoc. Cap.4:4).
“Căci Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.” Tit cap.2:11-13.
RUGĂCIUNE
“Bunul nostru Dumnezeu, Tată Ceresc şi Creatorul nostru, în numele Domnului Isus Hristos, Fiul Tău cel Preaiubit, îţi mulţumesc pentru harul şi mântuirea oferite în dar prin meritele Domnului Isus Hristos de la Calvar. Te rog dăruieşte-ne tot ajutorul necesar, iertarea păcatelor noastre şi călăuzirea Ta, dă-ne putere de la Duhul Sfânt pentru a putea fi gata pregătiţi în orice moment al vieţii noastre pentru întâlnirea cu Tine. Pentru toate îţi mulţumesc. Ţie, Părinte Ceresc, ţi se cuvine toată slava, gloria, cinstea şi închinarea în veci de veci, iar noi ne supunem şi ne umilim înaintea Sfinţeniei Tale. AMIN”
IULIE 2009 OLGA BUCACIUC, SUCEAVA

joi, 13 august 2009

TOATE POPOARELE CHEMATE
“Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemaţi-L câtă vreme este aproape...” (Isaia cap. 55:1-13).
Adevărata credinţă care duce la mântuire şi la viaţă veşnică este acea credinţă bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe ascultarea de toate poruncile şi învăţăturile lui Dumnezeu scrise în Sfânta Evanghelie şi pe credinţa în jertfa mântuitoare a Domnului Isus Hristos care a venit pe pământ şi s-a jertfit pentru întreaga lume (Ioan cap.3:16; cap. 5:39; 2 Timotei cap.3:15-17; Evrei cap.11:1-3). Acum, în aceste vremuri de pe urmă cât mai este timp de har şi de îndurare, când Dumnezeu prin Cuvântul Său cel Sfânt cheamă pe orice om de pe faţa pământului să ne dea iertarea, mântuirea şi făgăduinţa vieţii veşnice, trebuie să-L credem pe Dumnezeu şi să avem credinţă în făgăduinţele Sale pline de milă şi de credincioşie. Fiecare ne putem da seama de dovezile pline de putere, de dragostea şi mila lui Dumnezeu faţă de poporul Său şi faţă de toată omenirea. Mărturie ne sunt cele scrise în Sfânta Carte – Biblia cât şi ceea ce văd ochii noştri – creaţiunea lui Dumnezeu din întreaga natură (Isaia cap.45:12; Ps. Cap.33:4-22). Jertfa Domnului Isus Hristos, Fiul iubit al lui Dumnezeu Tatăl Ceresc care a plătit răscumpărarea noastră din păcat şi de sub puterea Satanei este dovada esenţială a milei şi iubirii lui Dumnezeu pentru omenirea de pe pământul acesta căzută în păcat. Dumnezeu doreşte să ne salveze pe fiecare din robia păcatului şi de sub puterea Satanei, vrăjmaşul sufletelor noastre, oferindu-ne iertarea de păcate, mântuirea şi viaţa veşnică prin Isus Hristos, Fiul Său şi Mântuitorul nostru.
Pentru a beneficia de făgăduinţa iertării şi mântuirii la care suntem chemaţi trebuie să-I răspundem lui Dumnezeu să venim înaintea Lui cu rugăciuni (Ioan cap.3:1-6). Să începem o viaţă nouă, să fim oameni noi angajaţi prin legământ şi să trăim după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Să fim oameni sfinţi care să trăiască într-o relaţie de pace cu Dumnezeu, comuniune şi rugăciune permanentă şi ascultare de toate poruncile Sale. Nu există motive îndreptăţite prin care să-L respingem pe Dumnezeu, Creatorul nostru. Şi dacă Dumnezeu este respins şi ignorat cu bună ştiinţă de cei mai mulţi, aceasta va aduce cu sine în final judecata şi pedeapsa lui Dumnezeu care, este şi un Dumnezeu drept, răsplătind pe fiecare după faptele lui (Ps. Cap.33:13-15; Rom. cap.2:5-10; Ps. Cap.62:10). Căci orice păcat şi orice neascultare de Domnul nu au nici o scuză şi nici o justificare îndreptăţită. Dumnezeu, Creatorul nostru care este Sfânt şi veşnic, ne cheamă prin glasul Evangheliei Sale şi prin toate dovezile de dragoste să venim la El (Marcu cap.1:15; Romani cap.2:4).
Vechiul testament ne prezintă ca popor favorizat al lui Dumnezeu pe poporul Israel, căruia Dumnezeu s-a făcut cunoscut într-un mod miraculos prin: eliberarea lor din robia egipteană, călăuzirea lor prin pustiu, minunile şi ocrotirea dăruite lor de Domnul şi apoi ţara Canaanului, ţară binecuvântată şi unde Dumnezeu a dorit ca poporul Său să o stăpânească şi să o locuiască. A dat poporului Său legi, porunci şi multe rânduieli care trebuia, prin credinţă, să le respecte cu stricteţe şi să trăiască prin ele pentru a trăi bine şi a avea fericire (Exod cap.20:1-17; Deut. Cap.6:1-9; cap 7:6-8). Poporul Israel de atunci, dar este valabil şi pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre (Israelul spiritual), trebuie să fie un popor sfânt şi deosebit faţă de toate popoarele lumii. Prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin legământul încheiat cu El, viaţa personală a fiecărui suflet să fie în ascultare şi în armonie cu voia şi poruncile Domnului, date lor prin Moise şi prin Domnul Isus Hristos (Deut. Cap.31; Evrei cap.8:10-13). Trebuiau să fie sfinţi şi credincioşi în relaţia cu Dumnezeu Tatăl. Să fie o lumină pentru toate popoarele lumii ca prin aceasta Dumnezeu să poată fi cunoscut de toate naţiunile pământului. Poporul Israel cât timp a fost ascultător de Dumnezeu a avut parte de ocrotirea şi de purtarea de grijă deosebită a Domnului. Deoarece jertfa de la calvar a Fiului lui Dumnezeu a fost adusă pentru toată omenirea, El doreşte să fie cunoscut de toate popoarele lumii (Matei cap.24:14). Manifestările de dragoste şi binecuvântările Sale sunt revărsate zilnic şi în permanentă peste toţi oamenii, buni şi răi. Trimite lumină, căldură, aer, apă, roade ale pământului, hrană pentru toate vieţuitoarele şi toate cele necesare vieţii de zi cu zi (Ps. Cap.145; Matei cap.5:45). Important este ca omul, oricare ar fi el, să ia seama la prezenţa lui Dumnezeu şi la bunătatea Lui faţă de noi păcătoşii. Căci Dumnezeu se îndură de noi nu după meritele noastre ci după mila şi bunăvoinţa Lui pentru ca noi să fim fericiţi şi să trăim bine în linişte şi în pace nu numai aici în călătoria vieţii noastre de pe pământ şi mai ales în viaţa veşnică.
Dumnezeu a chemat şi mai cheamă omenirea din toate generaţiile din orice loc şi din orice neam la împăcare cu El. La închinarea care trebuie să i se aducă numai Lui, Dumnezeu, Creatorul Atotputernic şi sfânt, în Numele Domnului Isus Hristos (Apoc. Cap.14:6-7). Cheamă pe oameni la o relaţie de legământ cu El aşa cum a încheiat cu poporul Său de altă dată şi cum prevede noul legământ prin Domnul Isus Hristos (Ps.50:1-6; Ioan cap.3:5; Marcu cap.16:16; Romani cap.6:3,4,8). Dumnezeu vede şi cunoaşte starea fiecărei naţiuni, a fiecărui popor şi a fiecărei persoane de pe faţa pământului. Nimic nu este ascuns de Dumnezeu care vede viaţa şi faptele fiecărei persoane: fapte bune sau fapte rele; fapte în ascultare de poruncile Sale sau fapte care calcă şi nu respectă poruncile şi voia lui Dumnezeu. Până şi gândurile fiecăruia sunt cunoscute de Dumnezeul nostru (Ps.33:13-22; Ps.87:6; Ieremia cap 32:18-19; Fapte cap.17:24,26,31).
Sunt mulţi oameni pretutindeni pe pământ care nu cunosc pe Dumnezeu în conştiinţa lor. Viaţa şi faptele lor sunt în mare parte străine de voinţa Domnului care i-a creat. Unii au o credinţă a lor, care nu este bazată pe cele scrise în Sfânta Scriptură şi nici pe jertfa mântuitoare a Domnului Isus Hristos de la calvar. Aceste persoane şi-au stabilit singuri diferite reguli de credinţă după cum le-a trecut prin minte, făcând multe lucruri şi sacrificii de timp şi bani fără a fi în acord cu ce vrea Dumnezeu şi cu ce scrie Biblia (Prov. Cap.30:11-14,17). Aceasta se întâmplă deoarece oamenii nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia şi ceea ce El ne porunceşte fiecăruia. Aceste persoane caută pe Dumnezeu în alte locuri, prin alte modalităţi şi pe alte căi decât cele scrise în Biblie ca învăţături pentru viaţă (Isaia cap.5:20-21). Îngrozitor este faptul că mulţimi de oameni au nădejdi ale credinţei lor înşelătoare care nu-i duc la viaţă ci în mod sigur la judecata finală şi la moarte. Proverbe cap 15:3-8 ne spune: “Căci ochii Domnului sunt în orice loc” şi văd faptele şi închinarea fiecărei persoane. “Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului...” (Ieremia cap.7:4-11). Căci, după evanghelia Să şi după legea Sa propovăduită lumii de Domnul Isus Hristos şi de apostoli, Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate (Matei cap 7:13-29).
După cum acesta Carte Sfântă este la îndemâna tuturor, oamenii au preţuit-o sau nu, după cum au respectat şi au împlinit poruncile Domnului scrise în ea sau după cum au respins-o şi şi-au făcut singuri reguli ale credinţei lor, se constată două categorii de oameni:
1. Oameni temători de Dumnezeu, ascultători şi împlinitori ai poruncilor Sale, prin credinţă lor.
2. Oameni care sunt străini de voia şi poruncile Domnului scrise în Sfânta Scriptură. Mulţi din aceştia chiar dacă sunt invitaţi să cunoască Biblia pentru a cunoaşte calea şi adevărata credinţă care duce la mântuire, ei resping chemarea şi se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu (Isaia cap.55:1-5; cap.66:4,6,15-18). Aceştia au “ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud” (Romani cap.2:16; 2 Corinteni cap.4:3-4).
Bunul Tată ceresc cu mila Sa vede dorinţa şi căutarea sinceră a unora dintre oameni. Domnul îi cheamă la El să se hrănească cu “bucatele” Sale aducătoare de viaţă şi de cunoaştere. Cei însetaţi să vină să bea din izvorul curat al vieţii. Cuvintele şi învăţăturile Bibliei sunt adevărata hrană, “pâinea trimisă din cer” şi o adevărată băutură pentru sănătatea şi viaţa sufletului (Isaia cap.55:1; Ioan cap.4:10-14; cap.6:10-14,26,27). Harul mântuirii noastre ne este dăruit de Dumnezeu prin marele merit al jertfei Domnului Isus Hristos de la calvar. Ni se oferă chemarea şi intrarea în acest legământ al harului lui Dumnezeu (Isaia cap.55:8-13). Nu trebuie decât ca omul păcătos, oricare ar fi el, să vină la Dumnezeu care iartă păcatele, căci Domnul “nu oboseşte iertând” dar, cu condiţia ca omul să se teamă de Dumnezeu, să ia hotărâre potrivită şi fermă prin credinţă şi cu rugăciune. Hotărâre de a asculta de Dumnezeu, de poruncile Sale şi de toate învăţăturile scrise în Cartea Sa Sfântă, Biblia. Pentru aceasta omenirea este îndemnată să cunoască cele scrise în Biblie şi mântuirea oferită numai prin Isus Hristos (Isaia cap.1:16-20; cap.55:6-7; Ioan cap.1:1-14 şi cap.14:6). Dumnezeu cheamă pe toţi cei ce-L caută şi sunt însetaţi după adevăr şi mântuire. Domnul, în mila şi bunătatea Sa cea mare, se lasă găsit de orice suflet dornic de mântuire şi de iertare (Ieremia cap.29:11-14; Prov. Cap.16:9). Mulţi oameni rătăcesc departe de Dumnezeu pe alte căi străine. Nu au o relaţie de credincioşie cu Dumnezeu, bazată pe ascultare de poruncile Lui. Viaţa multora este la voia întâmplării, călcând conştient şi inconştient poruncile Domnului. Nu au teamă sfântă de Dumnezeu la săvârşirea multor păcate în gânduri, în vorbe şi în fapte şi nu le este asigurată iertarea păcatelor săvârşite deoarece nu fac rugăciuni sincere cu pocăinţă înaintea lui Dumnezeu în numele Domnului Isus Hristos (Ieremia cap.5:23-30). Aceste persoane nu sunt sigure de mântuire şi nici pe ocrotirea lui Dumnezeu dar nici nu-şi dau interes pentru aceasta, interes de a căuta cu disperare pe Dumnezeu. Cei mai mulţi stau într-o linişte nepăsătoare, fiind împăcaţi cu starea lor de acum, fără să se gândească la ziua nenorocirii şi că totul se poate schimba pentru soarta lor viitoare. Această categorie de oameni, ce nu-L recunosc pe Dumnezeu şi nu doresc să depindă de El, sunt numiţi de Biblie “cei răi”. Acestora Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile şi îngăduie nenorociri peste ei (Ps. Cap.34:16,21). Exemplul generaţiei lui Noe şi al lui Lot, cei din Sodoma şi Gomora. Oamenii nelegiuiţi şi răi nu au luat în serios chemarea la pocăinţă, îndreptarea vieţii lor de la rău la ce este bine şi la ascultare de Dumnezeu. Fiecare persoană, toţi, de la mic la mare, făceau ce voiau fără nici o teamă de Dumnezeu, Creatorul. În Noul Testament, Domnul Isus Hristos, prezintă ca un semn al sfârşitului starea naţiunilor din zilele noastre, ca şi cei dinainte de potop (Geneza cap.6; Matei cap. 24:37; Luca cap.17:26-29).
Cei mai mulţi din generaţia noastră sunt idolatri prin închinarea şi manifestarea credinţei lor. Respectă tradiţii şi porunci omeneşti provenite dintr-o credinţă secularizată, moştenită de la părinţii lor şi de care nu doresc să se despartă. Unii sunt conştienţi că această atitudine de respingere a adevărului lui Dumnezeu şi al adevăratei credinţe, îi ţine departe de Dumnezeu şi de mântuire. Gravă este situaţia pentru unii oameni când în mintea, în vorbele şi susţinerea lor există idea că binecuvântările şi ocrotirea ce le dă Dumnezeu, bunăstarea de care se bucură mai mult decât alţii, întunecaţi la minte de Satana, pun aceste daruri şi binecuvântări pe seama religiozităţii lor false, pe seama “sfinţilor” la care se închină şi pe care îi consideră “protectori” şi pe seama lăcaşurilor de cult pline de idoli, de icoane “făcătoare de minuni” şi a zilelor de sărbătoare cu nume de sfinţi ce le respectă cu stricteţe. Deci binecuvântările primite şi prosperitatea vieţii multora, date de Dumnezeu, le atribuie idolilor lor şi nu lui Dumnezeu Creatorul DĂTĂTORUL, IZVORUL şi SUSŢINĂTORUL DE VIAŢĂ. Numai lui Dumnezeu şi numai Lui i se cuvine: toată lauda, tot meritul, toată cinstea, slava şi închinarea noastră pentru tot ce avem, binele, fericirea şi ocrotirea zilnică primite din mâna Părintelui Ceresc. Căci noi ca fiinţe de pe pământ, cu viaţă, sănătate şi mişcare existam numai prin puterea creatoare, susţinătoare şi prin mila lui Dumnezeu, a Domnului Isus Hristos şi a Duhului Sfânt (Isaia cap.2:8-22 şi cap.40:17-31). Să ne amintim de soarta multora din poporul Israel de altă dată care au păcătuit în multe feluri, călcând poruncile lui Dumnezeu, s-au amestecat cu popoarele păgâne şi s-au dat la idolatrie, înlocuind închinarea ce trebuia să o aducă numai lui Dumnezeu, Tatăl Ceresc şi s-au închinat la tot felul de idoli aducându-le chiar şi jertfe. Care a fost soarta poporului Israel?. Pentru că au călcat legământul şi nu au respectat poruncile lui Dumnezeu cu toată inima lor Dumnezeu i-a lepădat, i-a blestemat şi au suportat consecinţele neascultării lor (Ieremia cap.6:27-30). Au avut parte de-a lungul istoriei de nenorociri şi distrugeri, fiind salvată doar o mică rămăşiţă din poporul Israel (Isaia cap.1:2-9,28). Şi astăzi Dumnezeu îngăduie multe nenorociri şi distrugeri pe pământ, calamităţi naturale, cutremure, inundaţii, accidente în aer şi pe uscat când au loc pierderi materiale, financiare şi multe vieţi. Acestea sunt îngăduite ca pedepse pentru nelegiuirile unora şi ca lecţii de pocăinţă pentru cei rămaşi în viaţă. Lecţii de trezire şi de îndreptare către Dumnezeu. Lumea de azi trebuie să fie trezită în conştiinţa ei, să vină la Dumnezeu cu credinţă şi să-I aducă închinarea care I se cuvine numai Lui (Isaia cap.55:6-7).
Se constată că mulţi îşi trăiesc viaţa înfăptuind multe şi diferite păcate şi fapte care nu plac lui Dumnezeu. Aceştia nici nu-şi dau seama de viaţa şi starea lor faţă de voinţa Domnului. Au mintea întunecată, fără vreo mustrare de conştiinţă la înfăptuirea răului unii faţă de alţii. Oamenii îşi spun minciuni unii altora, se înşeală unii pe alţii, se dispreţuiesc şi se urăsc unii pe alţii înfăptuind chiar şi crime. Se îmbuibă şi sunt beţivi. Chinuiesc şi ucid fără milă fiinţe umane, animale şi alte vietăţi create de Dumnezeu. Nu respectă natura creată de Dumnezeu ci mai degrabă o distrug. Şi la toate aceste fapte ale vieţii lor se consideră “creştini” şi aduc închinare şi fapte pentru răscumpărarea sufletelor şi pentru iertarea păcatelor lor chiar şi pentru cei au murit, într-un mod total greşit şi pe care Dumnezeu, toate aceste practici ale credinţei lor le urăşte şi le condamnă. Astfel de rugăciuni nu sunt primite de Dumnezeu căci păcatele pun un zid de despărţire între ei şi Dumnezeu (Isaia cap.59:1-4; Romani cap.2:18-24). Puţini sunt cei care caută cu adevărat pe Dumnezeu şi doresc să-I slujească şi mulţi sunt cei care acum, când este timpul favorabil de har şi de mântuire, stau nepăsători şi resping chemarea iubitoare a Domnului (Matei cap.7:13-14). Ca şi atunci când a avut loc potopul de pe timpul lui Noe, când toată acea omenire a murit înecată de apele trimise de Dumnezeu pentru răzvrătirea şi răutatea lor. Această generaţie de oameni de pe pământ au ales şi au găsit plăcere să trăiască în păcate şi în tot felul de nelegiuiri, desconsiderând pe Dumnezeu şi darul mântuirii Sale. Răbdarea lui Dumnezeu are o limită cu lumea păcătoasă cu toate că El nu doreşte moartea păcătosului ci pocăinţă pentru salvarea lui (2 Petru cap.3:9,15). Uşa harului se va închide şi, în dreptatea Lui va judeca şi va pedepsi toate păcatele fiecărei persoane: mic şi mare, tânăr şi bătrân (Geneza cap.6; Luca cap.17:26-30). Şi astăzi cei mai mulţi oameni, bărbaţi şi femei, care pretind că sunt creştini religioşi au o credinţă moştenită, faptele lor zilnice şi închinarea lor nu sunt aşa cum porunceşte Dumnezeu şi cum trebuie să I se slujească. Căci adevărata închinare ce trebuie adusă înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunile noastre trebuie să fie făcute de fiecare persoană cu: pocăinţă cu tot respectul, cu recunoaşterea păcatelor înaintea Domnului cu umilinţă şi cu smerenia inimii, cerând iertare pentru păcatele înfăptuite. În această lume, închinarea şi serviciile de închinare, sunt aduse înaintea diferitelor chipuri de sfinţi şi în lăcaşuri de cult împodobite cu icoane şi cu alte obiecte de cult specifice lor. Acest fel de închinare, la chipuri şi icoane, calcă porunca a doua din Decalog – cele zece porunci (Exod cap.20:3-6; Ps cap.97:7). Sărbătoresc diferite zile din an închinate numelor de sfinţi. Fac tot felul de canonuri pentru iertarea păcatelor, considerând că preotul lor spiritual le poate decide soarta (Isaia cap.56:10-12). Deci au mai mare consideraţie şi încredere în mijlocirea unui om decât în Marele nostru Mântuitor şi Mijlocitor Isus Hristos (1Timotei cap.2:5-6). În rătăcirea lor ţin anumite perioade de timp şi zile de post premergătoare unor sărbători mai importante ale sfinţilor inclusiv pentru sărbătoarea naşterii şi învierii Domnului Isus. Toate acestea şi multe alte practici pe care “creştinii” acestei lumi le respectă nu sunt prevăzute şi nu sunt poruncite de Sfânta Evanghelie. Sunt datini şi porunci omeneşti, străine de adevărul şi de voinţa lui Dumnezeu. Un om al lui Dumnezeu a fost inspirat să constate un adevăr foarte trist: în aceste timpuri majoritatea omenirii se închină la orice altceva şi numai lui Dumnezeu nu. Cred în multe alte lucruri, zile şi sfinţi, dar în Dumnezeu nu cred. Este îngrozitor pentru toţi aceşti oameni, care au dat la o din viaţa şi din credinţa lor pe Dumnezeu şi adevărul Biblic. Ei şi-au făcut o credinţă a lor proprie călcând şi ne respectând cele zece porunci ale lui Dumnezeu (Exod cap.20:1-17). În această lege morală, scrisă şi dată de Dumnezeu oamenilor, ca să trăiască prin ele, respectându-le cu stricteţe, Dumnezeu, în porunca a patra impune ca noi, oamenii de pe pământ, să lucrăm şase zile din săptămână iar ziua a şaptea, Sâmbăta, este singura zi de închinare, de sărbătoare şi de odihnă când omul, oricare ar fi el, să nu lucreze. Odihna este dăruită de Dumnezeu în această zi, atât pentru oameni cât şi pentru animale. Ziua a şaptea din fiecare săptămână este ziua Domnului pe care El a binecuvântat-o şi a sfinţit-o şi care trebuie respectată în cinstea Lui (Geneza cap.2:3; Exod cap.20:8-11; Isaia cap.56:1-8 şi cap.58:13-14). Se constată că mulţi oameni, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni nu respectă şi nu împlinesc cele zece porunci date de Dumnezeu, porunci care sunt veşnice. Ba mai mult s-au încumetat fără teamă de Dumnezeu, reprezentanţi religioşi ai oamenilor, să schimbe ziua de închinare a Domnului, ziua de Sabat şi a şaptea zi din săptămână cu ziua întâi – ziua de Duminică. Aceasta este o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu este veşnică şi nimeni nu are permisiunea să o schimbe. Cei ce au schimbat ziua de închinare, de sărbătoare şi de odihnă a Domnului cu altă zi, cât şi oamenii care nu respectă ziua sfântă de Sabat rânduită de Dumnezeu, vor suporta pedeapsa lui Dumnezeu ca şi pentru alte călcări ale legii Sale sfinte (Exodul cap.20:8-11; Isaia cap.56:4-7 şi cap.66:15-17,22-24; Daniel cap.7:25; Maleahi cap.3:16-18 şi cap.4:1-3; Apoc. Cap.22:18-19). Majoritatea oamenilor fac tot felul de fapte rele: înşeală pe alţii, urăsc, spun minciuni, trăiesc fără ruşine în desfrânare, multe femei se fac vinovate înaintea lui Dumnezeu de avorturi, ucigându-şi copiii, mulţi sunt lacomi de avere şi se ocupă şi îşi pun încrederea pentru succesul lor în vrăjitorii, fac multe rele în ascuns pe care Dumnezeu le cunoaşte, le condamnă şi în ziua cea mare a judecăţii, faptele fiecărei persoane, vor fi date pe faţă şi Dreptul Judecător le va da pedeapsa cuvenită (Isaia cap.2:17-22 şi cap.57:13-14; Fapte cap.17:31; Apoc. Cap.20:12-15 şi cap.21.8). Îngrozitor este faptul că şi copiii multor familii, neavând o educaţie corectă şi religioasă, calcă pe urmele părinţilor. Satana se foloseşte de minţile lor şi îi îndeamnă să facă tot felul de lucruri rele, ne respectând poruncile lui Dumnezeu, inclusiv porunca a cincea din Decalog (Exod cap.20:5,12; Prov. Cap.19:26; 2Timotei cap.3:1-5).
Dumnezeu a creat prima pereche de oameni după chipul şi asemănarea Sa. După căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, păcatul a intrat în lume, stăpânind asupra tuturor oamenilor şi i-a despărţit de Dumnezeu. Cei care păcătuiesc cu ştiinţă sau fără ştiinţă nu ascultă de voia lui Dumnezeu şi înfăptuiesc lucruri pe care El le condamnă şi le urăşte, sunt robi ai păcatului şi ai Satanei. Căci el este iniţiatorul şi vrăjmaşul sufletelor noastre (Romani cap.6:16-18; Tit cap.3:3; 1Ioan cap.3:9-10). Dumnezeu, prin Fiul Sau Domnul Isus Hristos şi prin iertarea Sa, doreşte să refacă sfinţenia caracterelor noastre, să devenim copii ai Săi şi robi ai neprihănirii. Îndemnul Domnului Isus Hristos pentru noi este să fim sfinţi în toată purtarea noastră (Ioan cap.17:17; Evrei cap.3:12; 1Tes. Cap.4:3,7). Ni se oferă toate posibilităţile de a ne împăca cu Dumnezeu prin hotărârea, alegerea noastră, prin credinţa în adevărurile şi făgăduinţele Sale, scrise în Sfânta Evanghelie. Partea fiecărei persoane este să răspundă lui Dumnezeu, care cheamă omenirea, toate popoarele de pe pământ să vină la El, să-şi îndrepte viaţa personală, pentru a fi salvaţi de marea zi a judecăţii Sale. Să ne schimbăm faptele din viaţa de zi cu zi, să-L recunoaştem pe Dumnezeu, să ascultăm de El, să-L iubim şi să-L respectăm cu toată inima şi cu toată fiinţa noastră. Toate capacităţile noastre fizice, mintale şi intelectuale, dăruite de Dumnezeu, să le punem în slujba ascultării de El. Să fim atenţi cu noi înşine să nu mai păcătuim în gânduri, în vorbe şi în fapte şi să facem ce este plăcut, drept şi bine înaintea lui Dumnezeu. În aceste condiţii de pocăinţă a noastră, Dumnezeu ne-a făgăduit iertarea păcatelor din trecut, ne trimite binecuvântările, ajutorul şi călăuzirea Duhului Său cel Sfânt, iar, la sfârşit de cale, viaţa veşnică în raiul Său (Isaia cap.57:14-21; Matei cap.6:31-34; Ioan cap.14:1-3; Apoc. Cap.21:3-4 şi cap.22:7,12-15).
Rugăciune
"Părinte Ceresc, Domnul şi Dumnezeul nostru cel Sfânt şi veşnic, care ne-ai creat, in Numele Domnului Isus Hristos, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru, Te rog să ne ierţi păcatele, să ne curăţeşti cu Sângele Sfânt al jertfei de la calvar şi ajută-ne să trăim o viaţă nouă după voia Ta cea sfântă, împlinind toate poruncile Tale, ce ni le-ai lăsat scrise în Sfânta Evanghelie. Dorim să ne faci vrednici pentru împărăţia Ta. Pentru această, te rog, scrie-ne numele în Cartea Vieţii. Învaţă-ne cum să ne rugăm Ţie, căci numai Tu, Bunul nostru Dumnezeu, eşti vrednic de închinare împreună cu Domnul Isus Hristos, Fiul Tău şi cu Duhul Sfânt. Te rog ajută pe orice persoană care doreşte să te cunoască şi să-ţi slujească aşa cum este voia Ta, să-ţi aducă rugăciune şi închinare într-un mod plăcut şi acceptat de Tine şi după cum ai lăsat scris în Sfânta Evanghelie. Doamne, Dumnezeul meu, ai milă de multele suflete care nu Te cunosc şi lasă-Te găsit de orice suflet care “bâjbâie prin întuneric”, căutând Calea care duce la Mântuire. Căci Domnul Isus Hristos este “Calea, Adevărul şi Viaţa” şi numai prin El avem intrare în Împărăţia Cerului. Trezeşte conştiinţa şi luminează mintea multor suflete să vină la Tine prin credinţa lor, pentru a fi salvaţi în Împărăţia Ta cea veşnică. Pentru toată dragostea Ta îţi mulţumesc în numele Domnului Isus Hristos. A Ta să fie slava, cinstea, lauda, mărirea şi închinarea de acum şi în vecii vecilor. AMIN"
iulie 2009, Olga Bucaciuc, Suceava

duminică, 31 mai 2009

Grija pentru mântuire şi Împărăţia Cerurilor
Matei cap.6:31-34
“Nu vă îngrijoraţi dar zicând:”Ce vom mânca?” sau “Ce vom bea?” sau “Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.”
Dacă ne conformăm acestor învăţături ale Domnului Hristos şi ajungem să le punem în aplicare, dând întâietate lui Dumnezeu în ocupaţiile noastre zilnice prin gânduri îndreptate permanent spre El şi la legea Sa (Psalmul 1), rugăciune, gânduri curate, fapte bune, făcând bine aproapelui nostru, lucrând pentru Domnul în vestirea Evangheliei, nelipsind de la programele de închinare din Casa Lui şi făcând tot ce este plăcut Lui, neluând parte la lucrurile întunericului acestei lumi şi împlinind toate poruncile lui Dumnezeu, în felul acesta nu-L uităm pe Dumnezeu. Dovedim că-L iubim şi dorim să-I slujim cu toată lepădarea de sine. Dumnezeu şi preocuparea noastră de a-I sluji şi a avea o relaţie vie cu el, trebuie să fie pe primul loc în viaţa noastră zilnică. În felul acesta dovedim că avem teamă, credinţă şi respect pentru Dumnezeu şi pentru cuvântul Său cel Sfânt şi dorim mântuirea şi întâlnirea cu Domnul Isus Hristos în Împărăţia Sa. Grijile, necazurile şi problemele vieţii le aducem înaintea Domnului prin rugăciuni făcute cu credinţă şi cu încrederea că El ne va trimite ajutorul necesar (Matei cap 13:23).
Unii oameni, îngrijorându-se prea mult pentru agoniseala celor pământeşti, chiar dacă au cele necesare pentru traiul zilnic, nu mai au timp de a cugeta la Dumnezeu şi de a-L sluji cum I se cuvine. Viaţa acestora este nefericită, apăsată de grija celor pământeşti şi nu simt prezenţa lui Dumnezeu care le aduce pace şi linişte în suflet. Sunt ca cei din pilda semănătorului din Matei cap.13:22 “Sămânţa căzută între spini, este cel ce aude Cuvântul, dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt şi ajunge neroditor.” Suntem îndemnaţi de Domnul să ne adunăm bogăţii şi comori în ceruri în Împărăţia lui Dumnezeu. Acestea sunt toate faptele bune de slujire lui Dumnezeu. Orice sacrificiu al nostru făcut pentru lucrarea Domnului şi credincioşia noastră faţă de legământul încheiat cu El. Acolo în ceruri sunt înregistrate faptele noastre pe care Dumnezeu nu le uită. Trebuie să fim conştienţi că noi aici pe pământ, în viaţa aceasta dăruită de Dumnezeu Tatăl fiecăruia, suntem călători. Toate bunurile pământeşti de care ne folosim zilnic, pentru a ne menţine viaţa şi sănătatea ne sunt dăruite de Dumnezeu Creatorul.
Pentru aceasta se cuvine să-I mulţumim cu recunoştinţă în permanenţă. Domnul ştie ceea ce noi avem nevoie şi, ca drept recunoştinţă pentru tot ce ne dă Dumnezeu, pentru darul mântuirii şi făgăduinţa vieţii veşnice pentru tot ajutorul şi călăuzirea, să ne dăm tot interesul şi să-L slujim cu scumpătate în ascultare de toate poruncile Sale, pentru a fi oricând gata să întâlnim pe Domnul Isus Hristos (Luca cap.12:15; Ioan cap.6:27).
Să ne ajute Domnul să ne punem toată încrederea în El.

“Cu inima şi gura mea eu cânt lui Dumnezeu
Mărire, cinste, laudă, ca să-L slăvesc mereu.
Noi ştim că eşti fântâna şi izvorul harului
Din ea ne curge în orice zi un dar din darul Lui.

Ce suntem noi că stăpânim atâtea pe pământ
Nu-s toate daruri ce primim din partea Celui Sfânt?
Tu ne hrăneşti din an în an, în grija Ta suntem,
Şi chiar când nu am nici un ban, cu Domnul nu mă tem.

Ne pedepseşte ca Păstor cu milă, când greşim
Şi apoi ne iartă-ndurător, când noi ne pocăim.
Din inimă eu cânt voios Mântuitorului
Şi mă silesc a fi zelos în lucrul Domnului.

El niciodată n-a greşit în tot ce a făcut
Şi toate au un bun sfârşit, când El le-a început.
Lucreze Domnul şi cu noi, nu-L vom împiedica
Odihnă vom avea apoi cum nu ne-om aştepta.” (Versuri ale unei cântări – autor anonim)
Amin

Domnul Isus Hristos ne vorbeşte. Fericirile de pe munte
Matei cap.5,1-16:
"Când a văzut Isus noroadele, s-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:
Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor!
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!
Ferice va fi de voi, când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii care au fost înainte de voi. Ucenicii sunt sarea pământului şi lumina lumii. Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri."
Domnul Isus Hristos şi cu această ocazie vorbeşte mulţimii de oameni, ce s-au adunat în jurul Său. S-a urcat pe coasta muntelui pentru a putea fi văzut şi auzit de toţi. A început să le vorbească şi să-i înveţe potrivit cu starea lor sufletească, nefericită şi cu nevoia lor spirituală. Domnul cunoaşte starea inimii fiecăruia şi nevoia lui de Dumnezeu, de adevărata fericire în relaţia cu Dumnezeu şi nevoia lor de intrare în Împărăţia cerurilor. Domnul Isus Hristos a venit în lume să lumineze minţile oamenilor pentru a-i îndrepta pe calea lui Dumnezeu, la o relaţie cu El şi la o relaţie bună şi un comportament frumos în societate. Prezintă tuturor celor ce-L ascultau, dar şi nouă, generaţia de astăzi, condiţiile intrării în împărăţia cerurilor şi posibilitatea ca omul, oricare ar fi el, să poată ajunge la adevărata fericire şi răsplătire dăruite de Dumnezeu. Domnul Hristos prezintă aceste calităţi ale caracterului şi ale comportamentului unui adevărat creştin, aşa cum îl vrea Dumnezeu: sfânt şi neprihănit. Având aceste calităţi, creştinii vor avea intrare sigură în împărăţia cerurilor şi a slavei lui Dumnezeu unde vor fi fericiţi şi se vor bucura o veşnicie.
1. A fi sărac în duh este atunci când creştinul e smerit şi umilit în inima lui faţă de Dumnezeu. Se simte mic şi neputincios şi simte mereu nevoia de Dumnezeu şi nevoia de a face voia Lui. Nu este mulţumit cu starea lui spirituală şi doreşte o creştere tot mai mare. Prin gândire vorbire şi fapte îl recunoaşte pe Dumnezeu mai presus de orice şi că el, dacă poate fi ceva sau face ceva bun, este numai prin harul lui Dumnezeu, atribuind Lui toate meritele şi laudele. Se recunoaşte neputincios fără Dumnezeu şi fără prezenţa Sa. În relaţia cu semenii îi vede pe aceştia mai presus de el însuşi şi este caracterizat de o inimă lipsită de egoism şi mândrie (Luca cap.18,13-14). În inima lui smerită locuieşte Duhul Sfânt, deoarece eul şi firea lui pământească sunt răstignite. Pentru un astfel de credincios Domnul Hristos şi Duhul Său cel Sfânt sunt totul. Este asemenea Domnului Isus Hristos, de care se lasă condus pe căile Sale Sfinte (Mica cap.6,8). Nu gândeşte rău şi nu are gânduri de dispreţ faţă de aproapele său (proverbe cap.14,21). Are încredere în Dumnezeu şi răbdare în orice moment greu al vieţii de: suferinţă, lipsuri, nedreptate (Filipeni cap.4,12-13). Pentru un astfel de creştin smerenia lui presupune supunere lui Dumnezeu din dragoste şi teamă sfântă (1Petru cap.5,5-6). Ioan Botezătorul, solul lui Dumnezeu, trimis să pregătească calea pentru Domnul Isus Hristos, îl vede şi-L recunoaşte ca Fiul lui Dumnezeu "Mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii. El să crească iar eu să mă micşorez. Nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei" (Ioan cap.1,27.34).
2. Creştinul adevărat ajunge în unele situaţii când plânge înaintea lui Dumnezeu. Acesta este un privilegiu pentru el, căci prin plâns şi vărsarea lacrimilor îşi uşurează sufletul şi-a descărcat durerea şi se simte mai bine. Sfânta Scriptură ne prezintă exemple de persoane care în diferite ocazii au plâns. Dumnezeu vede starea lăuntrică a noastră şi ne cunoaşte simţămintele şi starea apăsată de durere în momentele când plângem. Bunul nostru Dumnezeu are milă de orice suflet care este îndreptăţit să plângă dintr-o inimă sinceră. Aceste lacrimi, ca un strigăt de ajutor, ajunse la Dumnezeu, sunt apreciate şi El trimite mângâiere. Dar mângâierea cea mai mare dată de Dumnezeu celor care plâng este făgăduită în Împărăţia cerului, acolo unde vom ajunge şi ni se va şterge orice lacrimă din ochii noştri, căci nu vor fi motive de durere, ci numai bucurie şi fericire veşnică (Apoc. Cap.21,4). În călătoria vieţii noastre aici pe pământ sunt motive care ne fac să plângem de multe ori. Dumnezeu aude şi vede plânsul disperat după ajutor şi răspunde celui îndurerat şi neajutorat (Geneza cap.21,15-21). Răspunde cu mângâierile Sale şi ne dă putere la moartea persoanelor dragi nouă (2Samuel cap.1,12; Ieremia cap.31,15-16; Luca cap.7,13-16; Ioan cap. 20,11-18; 1Tesaloniceni cap.4,14). Neemia a plâns şi s-a rugat pentru cetatea Ierusalim care, după robia babiloniană, a fost distrusă. Dumnezeu răspunde dorinţei şi lacrimilor lui, ajutând la reclădirea cetăţii şi a templului (Neemia cap.1,4-11). Adevăratul creştin vine înaintea Domnului cu rugăciuni şi lacrimi pentru păcatele înfăptuite. Le recunoaşte înaintea lui Dumnezeu şi cere iertare cu pocăinţă (Plângerile lui Ieremia cap.3,39; Psalmul cap.32 şi cap.51). Să simţim cu cei în necaz şi suferinţă. Să plângem pentru ei şi cu ei (Romani cap.12,15). Cel mai important exemplu pentru noi este Domnul Isus Hristos care adesea venea singur înaintea lui Dumnezeu Tatăl pentru a înălţa rugăciuni “cu strigăte mari şi cu lacrimi”, rugăciuni prin care cerea putere de la Dumnezeu pentru lucrarea de mântuire şi rugăciuni de mijlocire pentru noi cei răscumpăraţi. Plânge de durere pentru cetatea Ierusalim care avea să fie distrusă datorită răzvrătirii lor (Marcu cap.14,34-36; Luca cap. 22,39-46; Ioan cap.17; Evrei cap.5,7). Domnul Isus Hristos ca om venit pe pământ s-a dat pe Sine ca cel mai desăvârşit exemplu pentru noi de rugăciune cu lacrimi, smerenie, evlavie şi dependenţă de Dumnezeu Tatăl.
3. Blândeţea ca roadă a Duhului Sfânt ce trebuie să o aibă creştinul acceptat de Dumnezeu. Blândeţea se vede din atitudine şi vorbire în relaţiile cu semenii (Galateni cap. 5,23; Matei cap.21,5). Un comportament cu o vorbire blândă va duce totdeauna la pace. Blândeţea să o avem faţă de orice persoană şi să fie cunoscută de toţi cei din jur: exemplul lui Moise (Numeri cap.12,3-13; Filipeni cap.4,5). În vorbirea noastră cu oamenii, în cazul unor conflicte sau neînţelegeri, să căutăm să îndreptăm şi să lămurim lucrurile cu blândeţe şi dragoste (2 Timotei cap.2,24-25; Tit cap.3,2). Cu vorbirea blândă şi calmă să nu jignim pe nimeni din semenii noştri. Avem un caracter puternic când nu ne aprindem de mânie şi nu dăm drumul nervilor în momente de încercare, nedreptate, pagube sau când suntem jigniţi şi insultaţi de alte persoane. Blândeţea caracterului ne ajută să nu răspundem la fel. Prin ţinerea sub control al simţămintelor ne menţinem calmul şi blândeţea. Mintea noastră are timp să gândească şi să judece normal. La mânie şi iuţime foarte uşor putem da drumul la cuvinte pripite şi uşor putem păcătui şi întrista pe Duhul Sfânt (Efeseni cap.4,30-32).
4. Motiv de fericire pentru adevăratul creştin este foamea şi setea după neprihănire. În întâmpinarea acestor dorinţe, Domnul, dă promisiunea că acel credincios va fi săturat. Atunci când Dumnezeu ne va desăvârşi şi vom ajunge la acea stare a plinătăţii şi la asemănarea cu Domnul Isus Hristos (1Ioan cap.3,2-3). Creştinul în permanenţă doreşte să facă totul, orice sacrificiu pentru a împlini poruncile şi a trăi după voia lui Dumnezeu. Doreşte să aibă credinţă şi un caracter sfinţit. Este conştient de ceea ce înseamnă naşterea din nou şi legământul încheiat cu Dumnezeu. Se luptă pentru a trăi o viaţa nouă cu Dumnezeu şi pentru slava Lui. Nu oboseşte în facerea binelui (Ioan cap.6,35; Efeseni cap.3,19 şi cap.4,13). Foloseşte toate ocaziile de a sluji lui Dumnezeu cu toată puterea fiinţei lui. Se roagă mult zilnic şi se străduieşte să cunoască voia lui Dumnezeu, studiind zilnic Biblia (Ioan cap.5, 39). Doreşte în permanenţă ca, prin faptele sale, să calce pe urmele Domnului Isus Hristos. Păzeşte toate poruncile lui Dumnezeu din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semeni (Ioan cap.14,15). Caută cu orice ocazie să facă fapte bune şi să fie o lumină pentru oamenii din jur. Plânge şi se roagă zilnic să primească ajutor de la Dumnezeu şi călăuzirea Duhului Sfânt. Se luptă şi veghează asupra comportamentului său, pentru a nu păcătui şi pentru a avea în permanenţă roadele Duhului Sfânt (Galateni cap.5,22-24).
5. Să fim milostivi. În primul rând pentru noi Dumnezeu a avut şi are milă căci a dat un preţ atât de mare pentru viaţa noastră jertfa Fiului Său de la cruce. Pentru a ajunge în împărăţia cerului şi pentru a moşteni noul pământ, viaţa să ne fie caracterizată şi de fapte de milă. Căci după cum Dumnezeu a avut şi are milă de noi, fiinţe de pe pământ şi noi să ajutăm cu vorbe şi fapte de milă pe cei sărmani, amărâţi şi nenorociţi (Luca cap.10,25-37). “Cel ce îngrijeşte de cel sărac şi are milă de el, în ziua nenorocirii va primi şi el ajutor de la Domnul” Psalmul 41,1-3. Dacă iertăm oamenilor greşelile lor faţă de noi şi Tatăl ceresc ni le iartă pe ale noastre. Dumnezeu vede cum tratăm şi cum avem milă pentru aproapele nostru şi va avea şi El milă de noi. Să tratăm cu milă animalele şi vieţuitoare create de Dumnezeu, o caracteristică a celui neprihănit (Proverbe cap.12,10; Psalmul 145,14-16). În toate ocaziile când dăm ajutor celui nenorocit şi în nevoie, aceste fapte sunt în înregistrate în ceruri înaintea lui Dumnezeu şi, la timpul potrivit, Domnul ne răsplăteşte cu binecuvântările şi cu ajutorul Său (2 Timotei cap.1,16-18). În orice moment şi situaţie ne-am afla în sfera noastră de vieţuire, suntem îndemnaţi de cuvântul lui Dumnezeu, să nu stăm nepăsători la suferinţele şi necazurile celor de lângă noi. Ca nişte buni creştini să ajutăm cu tot ce putem: încurajări, vorbe bune şi cu rugăciuni aduse lui Dumnezeu pentru acele persoane amărâte. Să simţim cu durerea aproapelui nostru şi să iubim cu fapta şi adevărul (Matei cap.22,37-40; cap. 25,34-40; Iacov cap.2,14-18).
6. O altă calitate pentru creştin, moştenitor al împărăţiei lui Dumnezeu este a avea o inimă curată. Când ne menţinem şi avem inima curată, Domnul Hristos ne dă măreaţa făgăduinţă a întâlnirii cu Dumnezeu ce va fi o realitate. Păcatul poate lua naştere în gânduri şi în inimă. Nici un fel de gând necurat nu trebuie să existe în inima noastră de creştini şi ucenici ai Domnului. O inimă curată cu gânduri bune, plăcute lui Dumnezeu (căci El vede şi cunoaşte ce este în inima omului) face loc Duhului Sfânt. Căci Duhul Sfânt nu poate locui într-o inimă care nu este curăţită şi golită de tot ce este rău: ură, clevetire, bârfă, egoism, mândrie etc. (Galateni cap.5,19-21). Când Duhul Sfânt locuieşte în inimă ne ajută, ne stăpâneşte şi călăuzeşte gândurile şi simţurile. Ne luminează mintea pentru înţelegerea Cuvântului şi a voinţei lui Dumnezeu pentru viaţa noastră (Psalmul cap.51,10). Dumnezeu preţuieşte o inimă curată care se lasă călăuzită de Duhul Său cel Sfânt. În astfel de situaţie viaţa şi faptele ne sunt în armonie cu poruncile lui Dumnezeu (Evrei cap.8,10). Un creştin cu inima curată este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi viaţa lui Îl onorează pe Dumnezeu. Va fi gata oricând a sluji lui Dumnezeu şi a face lucrarea Lui din dragoste şi respect pentru Domnul. Creştinul cu o inimă curată este cinstit şi drept în relaţia cu semenii săi. Nu caută în primul rând folosul său ci al altora. Va lucra tot timpul cu sinceritate şi curăţie de inimă câştigând astfel încredea lui Dumnezeu şi al oamenilor care-l cunosc. Comportamentul lui sfânt şi drept arată curăţia inimii sale. Creştinul cu inima curată este iubitor de Dumnezeu şi iubitor de oameni şi de tot ce El a creat. Nu va minţi şi nu va gândi rău despre aproapele său. Nu este făţarnic, nu bârfeşte şi nu cleveteşte pe ascuns. Ceea ce are în inimă arată în vorbe şi în fapte (Psalmul cap.66,18). Inima curată cu gânduri şi simţăminte plăcute lui Dumnezeu este templul Duhului Sfânt. Aşa avem o legătură vie cu Dumnezeu, ce se arată prin dragoste de cuvântul Său şi ascultare de El (Ieremia cap.17,10; Filipeni cap.4,7; 1Petru cap.3,4).
7. O altă calitate pentru a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru a fi chemaţi fii şi fiice ale Sale este de a fi întotdeauna şi în orice împrejurare împăciuitori. Trebuie să fim oameni ai păcii şi a împăcării în relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii noştri (Psalmul cap.34,12-14; Romani cap.12,17-21). Pacea din inimile noastre este o roadă a Duhului Sfânt. Domnul Isus Hristos ne-a adus pacea în inimă, o încredere deplină în făgăduinţele Sale. El ne-a împăcat cu Dumnezeu Tatăl, căci prin El suntem iertaţi şi primiţi de Dumnezeu (Ioan cap.14,27; Romani cap.5,1; Efeseni cap.2,14). Ni s-a dat dreptul de a fi copii ai Săi răspunzând chemării iubitoare la pocăinţă şi la ascultare de poruncile lui Dumnezeu (Ioan cap.1,11-13). Oameni ai lumii care nu recunosc şi nu primesc pe Domnul Hristos în inima şi în viaţa lor, sunt dispuşi să fie în vrăjmăşie unii cu alţii. Dar cei ce L-au primit pe Domnul sunt plini de pace şi de bucurie în inima lor şi acestea se răsfrâng asupra celor din jur (Psalmul 119,165). Un copil al Domnului va fi un om al păcii în orice situaţie: nu se amestecă în treburile altora, care pe el nu-l privesc; iartă celui ce i-a greşit şi la rândul său îşi recunoaşte greşelile, dacă este cazul. Pentru a păstra pacea suportă nedreptăţile şi paguba (Matei cap.5,39-42; Marcu cap.9,50). Căci Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace şi bună înţelegere unii cu alţii (1 Corinteni cap.7,15). Cei care sunt ai lui Hristos vor avea pace şi dragoste în inimile lor. Să ne silim ca oricând să fim găsiţi de Domnul fără prihană, fără vină şi în pace, împăcaţi cu Dumnezeu şi împăcaţi cu cei din jur (2 Petru cap.3,14). În felul acesta vom fi numiţi fiii lui Dumnezeu.
8. Domnul ne fericeşte şi ne dă speranţă când suntem prigoniţi din pricina neprihănirii. Creştinul adevărat se luptă, renunţă şi sacrifică favorurile trecătoare pentru o viaţa curată şi neprihănită. Pentru el este prioritar să facă voia lui Dumnezeu şi să-L onoreze (Fapte cap.8,1.35-37). Nu trebuie să renunţăm la viaţa de sfinţenie şi de neprihănire chiar dacă întâlnim împotriviri şi batjocuri. Să nu ne fie ruşine că suntem slujitori şi împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, căci răsplata ne va fi mare în ceruri (Fapte cap.20,19; Marcu cap.8,35-38). Să luăm toată armătura Duhului Sfânt şi, prin multă răbdare şi credinţă, să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni şi Domnul ne va da biruinţa. În momente de asuprire şi ameninţare să cerem putere de la Dumnezeu pentru răbdare şi să putem iubi pe cei ce ne urăsc, să ne rugăm pentru ei şi să nu le răsplătim cu rău ci cu vorbe şi fapte de dragoste. Avem ca pildă pe Domnul Hristos care, în momente de chin şi durere, s-a rugat pentru iertarea vrăşmaşilor Săi. Căci prin răbdarea şi dragostea noastră faţă de cei ce ne urăsc şi ne prigonesc îi putem câştiga pentru mântuire şi pentru Hristos, căci cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit (Matei cap.10,22; Romani cap.12,14). Prigonitori sunt cei care iubesc păcatul, nu cunosc pe Dumnezeu şi nu doresc să-şi schimbe viaţa păcătoasă. Se constată conflictul dintre Domnul Hristos şi Satana, dintre cei ce sunt ai lui Hristos şi cei ce sunt ai Satanei. Aşa cum Domnul Isus Hristos nu a fost primit de toţi ci a fost respins şi dat la moarte şi urmaşii Lui vor fi prigoniţi. Dar noi, cei care am încheiat legământul cu Dumnezeu, trebuie să mergem pe urmele Lui. Suferind pentru cauza Domnului Isus, să ne bucurăm că răsplata ne va fi mare în ceruri (1Corinteni cap.2,9; 2Corinteni cap.12,10-11). Prin suferinţe credinţa şi răbdarea ne sunt puse la încercare. Acestea sunt armele noastre ale celor credincioşi şi persecutaţi: a suferi cu răbdare şi cu încredere în Acela care vede totul (Apoc. Cap.3,10). Sunt cazuri când credincioşi ai Domnului sunt prigoniţi şi persecutaţi chiar de cei din familiile lor. Aici se poate vedea dragostea pentru Dumnezeu şi neprihănire mai presus decât ameninţările celor care nu înţeleg şi nu cunosc adevărul şi chemarea lui Dumnezeu (1 Petru cap.3,12-15).
9. Un alt motiv de fericire pentru credincioşii Domnului este atunci când sunt prigoniţi pentru Numele Lui. Când facem lucrarea misionară a Domnului Hristos, de răspândire a Cuvântului Său, celor din “Întuneric”, este posibil să întâlnim împotrivire din partea oamenilor ce nu cunosc pe Dumnezeu. Avem exemple în Sfânta Scriptură când cei trimişi de Dumnezeu să vestească lumii mesajul şi chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă, au fost respinşi, prigoniţi, bătuţi şi chiar daţi la moarte. Ioan Botezătorul, apostolul Pavel, ucenici ai Domnului şi mulţi alţii care au plătit chiar cu viaţa şi moarte de martir, pentru cauza lui Dumnezeu. Au iubit pe Dumnezeu mai mult chiar decât interesele personale şi chiar mai mult decât viaţa lor. Sacrificiul personal l-au adus cu bucurie pentru Domnul căci priveau dincolo de suferinţele pământeşti la fericirea din veşnicie (Evrei cap. 11,13-16). Pe ucenicii Domnului nu i-a oprit ceea ce avea să li se întâmple şi, după porunca Domnului Isus dată lor, au dus mesajul Evangheliei şi al mântuirii în lumea întreaga (Matei cap.28,18-20). Acelaşi mandat îl au şi credincioşii ce compun biserica lui Dumnezeu din zilele noastre, de a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l spune celor din jurul nostru care nu-l cunosc. Căci Evanghelia aceasta trebuie vestită în toată lumea. Fiecare om de pe faţă pământului trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaşte pe Dumnezeu şi mântuirea Sa (Matei cap.24,14). Această lucrare s-a făcut şi se va face de către credincioşii Domnului Hristos care doresc să se consacre în slujba Lui. Ei întâlnesc în această lucrare împotrivire şi prigonire din partea vrăjmaşilor Domnului. Dumnezeu ne încurajează să mergem înainte în lucrarea Lui, căci la sfârşit răsplata ne va fi mare in ceruri (2Corinteni cap. 4,5-11). Sunt făgăduite răsplătirile Domnului pentru creştinii si ucenicii Săi din toate generaţiile şi până la revenirea Domnului Hristos în slavă. Acei din toate timpurile, trecute si viitoare ce L-au slujit cu scumpătate, cu toată dăruirea şi cu toată lepădarea de sine.
În viaţa acesta au fost săraci în duh, smeriţi cu inima, plâng înaintea lui Dumnezeu, sunt blânzi, sunt flămânzi şi însetaţi după neprihănire, sunt milostivi, au inima curată, sunt împăciuitori, gata oricând să ierte şi să se umilească, pentru a face pace, sunt prigoniţi din pricina neprihănirii, căci au ieşit din lume, sunt prigoniţi pentru Numele Domnului Hristos. Acestor adevăraţi credincioşi ascultători şi iubitori de Dumnezeu, ce au aceste trăsături sfinte de caracter şi care sunt poporul lui Dumnezeu şi Biserica Sa formată aici pe pământ, Domnul Isus Hristos le spune că sunt “sarea pământului şi lumina lumii”. Sunt ca o cetate aşezată pe munte, văzută de toţi. Viaţa şi faptele lor sunt deosebite şi onorează pe Dumnezeu căruia îi aparţin prin creaţiune şi răscumpărare. Ei vor avea intrare sigură în Împărăţia cerurilor, unde se vor bucura şi vor fi fericiţi o veşnicie împreună cu Dumnezeu Tatăl, Domnul Isus Hristos, Duhul Sfânt şi îngerii sfinţi.
“Părinte Ceresc te rugăm, în Numele Domnului Isus Hristos, dă-ne putere şi ajută-ne să luptăm lupta cea bună a credinţei, să biruim păcatul, să Te slujim cu toată dăruirea (trup, duh şi suflet) şi să avem toate aceste calităţi, pentru a avea parte de fericire în Împărăţia Slavei Tale o veşnicie. Te mai rugăm ai milă de noi cei care ne-am pornit spre Împărăţia Ta. Pentru toate îţi mulţumim, Amin”