A doua revenire a Domnului Isus Hristos
“Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc. Cap.22:12).
Cea de a doua venire a Domnului Isus Hristos este binecuvântata nădejde a bisericii, marele apogeu al Evangheliei. Venirea Mântuitorului va fi literală, personală, vizibilă şi mondială. Când El va reveni, morţii neprihăniţi vor fi înviaţi şi, împreună cu neprihăniţii cei vii vor fi glorificaţi şi luaţi la cer, dar cei nelegiuiţi vor muri. Împlinirea aproape completă a majorităţii profeţiilor, împreună cu condiţiile existente în prezent în lume, arată faptul că venirea Domnului Hristos este iminentă. Timpul acestui eveniment n-a fost descoperit de aceea suntem îndemnaţi să fim gata în orice vreme.
Într-o zi El va veni, dar chiar şi pentru sfinţi venirea Lui va fi o surpriză copleşitoare. La “miezul nopţii”, cel mai întunecat ceas al istoriei pământului, Dumnezeu îşi va manifesta puterea de a elibera pe poporul Său. “Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas tare care zicea: “S-a isprăvit!” şi au urmat fulgere, glasuri tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare” (Apoc. Cap.16:17-18). Munţii se clătină, stânci sunt aruncate pretutindeni şi întreg pământul se clătină asemenea valurilor oceanului. Suprafaţa lui se crapă şi “cetăţile neamurilor s-au prăbuşit... Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit” (Apoc. Cap.16:19-20). “Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor” (Apoc. Cap.6:14).
În ciuda haosului ce coboară asupra lumii fizice, poporul lui Dumnezeu prinde curaj văzând “semnul Fiului Omului” (Matei cap.24:30). În timp ce El coboară, venind pe norii cerului, fiecare ochi vede pe Prinţul Vieţii. De data acesta, El vine nu ca un om al durerilor, ci ca un biruitor şi un cuceritor să-şi ia ceea ce este al Lui (Ioan cap.14:1-3). În locul coroanei de spini, El poartă o coroană de slavă, iar pe haina şi pe coapsă are scris numele acesta “Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor” (Apoc. Cap.19:12.16).
La venirea Sa, o mare disperare pune stăpânire pe aceia care au refuzat să-L recunoască pe Isus ca Domn şi Mântuitor şi au respins în viaţa lor cerinţele Legii Sale (cele 10 porunci). Nimic nu face pe cei ce au respins harul Său aşa de conştienţi de vinovăţia lor ca acea voce care a chemat atât de stăruitor: “Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Ezechiel cap.33:11). “Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştirilor, cei bogaţi şi cei puternici toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: “Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului: căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare? “(Apoc. Cap.6:15-17).
Dar bucuria acelora care L-au aşteptat atât de mult lasă în umbră disperarea celor nelegiuiţi. Venirea Răscumpărătorului constituie apogeul glorios al istoriei poporului lui Dumnezeu: este momentul eliberării lor. Cu emoţionantă ardoare ei izbucnesc:” Iată Acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul în care ne încredeam, acum să ne veselim şi să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia cap.25:9). Pe măsură ce Domnul Isus se apropie, El cheamă pe sfinţii adormiţi din morminte şi trimite pe îngerii Săi”... să adune pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei cap.24:31). De jur împrejurul lumii, neprihăniţii cei morţi aud vocea Să şi ies din mormintele lor. Ce moment plin de bucurie! Apoi neprihăniţii cei vii sunt schimbaţi, “într-o clipeală din ochi” (1Cor. Cap.15:52). Glorificaţi şi dându-li-se nemurirea, împreună cu sfinţii înviaţi, ei sunt ridicaţi pentru a se întâlni cu Domnul în văzduh şi pentru a rămâne pentru totdeauna cu El (1Tes. Cap.4:16-17).
Certitudinea revenirii lui Hristos
Apostolii şi primii creştini au considerat revenirea Domnului Hristos ca fiind “fericita nădejde” (Tit cap.2:13; Evrei cap.9:28). Ei aşteptau ca toate profeţiile şi făgăduinţele Sfintelor Scripturi să se împlinească la a doua venire (2Petru cap. 3:13; Isaia cap.65:17) căci ea este ţinta peregrinării creştine. Toţi aceia care Îl iubesc pe Domnul Hristos privesc cu dor şi nerăbdare înainte spre ziua când vor putea să se împărtăşească faţă către faţă de comuniunea cu El ca şi cu Tatăl, cu Duhul Sfânt şi cu îngerii Săi.
Certitudinea celei de a doua veniri este întemeiată pe exactitate vrednică de încredere a Scripturii. Chiar înainte de moartea Sa, Domnul Isus, a spus ucenicilor Săi că El se va întoarce la Tatăl Său ca să le pregătească un loc. Dar El le-a făgăduit “Mă voi întoarce” (Ioan cap.14:3). După cum prima venire a Domnului Hristos a fost profetizată, tot astfel este profetizată şi a doua venire a Sa în întreaga Scriptură. Chiar înainte de potop, Dumnezeu a spus lui Enoh că venirea în slavă a Domnului Hristos va pune capăt păcatului. El a profetizat “Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Isaia cap.14:15).
Cu o mie de ani înainte de Hristos, psalmistul vorbea despre venirea Domnului ca să strângă pe poporul Său spunând: “Dumnezeul nostru... vine şi nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor şi împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său: Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă” (Ps. Cap.50:3-5).
Ucenicii Domnului Hristos s-au bucurat de făgăduinţele revenirii Sale. În mijlocul tuturor dificultăţilor pe care le-au întâmpinat, încrederea pe care această făgăduinţă le-a adus-o a făcut ca niciodată să nu înceteze să renască curajul şi tăria lor. Învăţătorul lor se va întoarce ca să-i ia cu El în casa Tatălui Său.
A doua venire este legată de prima venire a Domnului Hristos. Dacă Domnul Hristos n-ar fi venit prima dată şi n-ar fi câştigat o biruinţă decisivă asupra păcatului şi asupra lui Satana (Col. cap.2:15) atunci n-am avea nici un motiv să credem că El va veni în cele din urmă să pună capăt stăpânirii acestei lumi de către Satana şi s-o readucă la desăvârşirea ei de la început. Dar, deoarece noi avem dovada că “El s-a arătat... ca să şteargă păcatul prin jertfa Să” avem şi motiv să credem că El “se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L caută” (Evrei cap.9:26 şi 28).
Lucrarea Domnului Hristos în cer
Descoperirea lui Isus Hristos, dată lui Ioan, arată clar faptul că Sanctuarul ceresc este centrul planului de mântuire (Apoc. Cap.1:12-13; cap.3:12; cap.4:1-5; cap.5:8; cap.7:15; cap.8:3; cap.11:1; cap.19:14; cap.15:5,6 şi 8; cap.16:1,17). Profeţiile care arătau că El a început lucrarea Sa finală în favoarea păcătoşilor au adăugat un plus la certitudinea că în curând El va veni să ia acasă pe poporul Său. Încrederea că Hristos este angajat în mod activ ca să aducă la finalizare răscumpărarea realizată deja la cruce a adus o mare încurajare creştinilor care aşteaptă revenirea Sa.
Modul revenirii lui Hristos
Când Domnul Hristos a vorbit despre semnele ce vor arăta că revenirea Sa este aproape, El şi-a arătat şi preocuparea ca poporul Său să nu fie înşelat de false pretenţii. El a avertizat că mai înainte de a doua venire “se vor scula Hristoşi mincinoşi prooroci mincinoşi, vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi”. El a spus” Dacă cineva va spune:” Iată Hristosul este aici sau acolo” să nu-l credeţi” (Matei cap.24:23,24). Cel prevenit de primejdie este pregătit să se apere. Pentru a face în stare pe credincioşi să facă deosebire între un eveniment adevărat, real şi o venire falsă mai multe pasaje Biblice prezintă detalii ale modului în care va veni Hristos.
• O revenire literală şi personală. Când Domnul Isus s-a înălţat într-un nor, doi îngeri s-au adresat ucenicilor care încă mai priveau uimiţi după ce Domnul lor s-a înălţat la cer: “Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care s-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte Ap. Cap.1:11). Cu alte cuvinte, ei le-au spus că acelaşi Domn, care tocmai îi părăsise – o Fiinţă personală în carne şi oase şi nu un duh (Luca cap. 24:36-43) – va reveni pe pământ. Iar a doua Sa venire va fi tot aşa de literală şi personală cum a fost şi plecarea Sa.
• O reîntâlnire vizibilă. Venirea Domnului Hristos nu va fi o experienţă lăuntrică, invizibilă ci o întâlnire reală, cu o persoană vizibilă. Ca să nu lase loc de îndoială cu privire la vizibilă Sa revenire, Isus a avertizat pe ucenicii Săi împotriva faptului de a fi înşelaţi de o revenire secretă, comparând revenirea Lui cu strălucirea fulgerului (Matei cap.24:27). Scriptura declară în mod clar că cei neprihăniţi şi cei răi vor fi, în acelaşi timp, martori ai venirii Sale. Ioan a scris: “Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea şi cei ce L-au străpuns” (Apoc. Cap.1:7), iar Domnul Isus Hristos descrie răspunsul celor nelegiuiţi: “Toate naţiunile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă mare” (Matei cap.24:30).
• O revenire auzită de toţi. Venirea Domnului va fi făcută cunoscut atât prin sunet cât şi prin vedere: “Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer” (1Tes. Cap.4:16) “Trâmbiţa răsunătoare” (Matei cap.24:31) va însoţi strângerea poporului Său. În aceasta nu este nici un secret.
• O reîntoarcere glorioasă. Când Domnul Hristos se întoarce, El vine ca un cuceritor, cu putere şi cu “slava Tatălui Său, cu îngerii Săi” (Matei cap.16:27). Ioan înfăţişează slava revenirii lui Hristos în modul cel mai dramatic. El înfăţişează pe Domnul Hristos călărind pe un cal alb şi conducând oştirile nenumărate ale cerului. Splendoarea supranaturală a lui Hristos glorificat este vizibilă (Apoc. Cap. 19:11-16).
• O revenire fără veste, neaşteptată. Creştinii credincioşi care aşteaptă şi tânjesc după revenirea Lui Hristos, vor fi conştienţi atunci când Domnul se apropie (1Tes. Cap.5:4-6). Dar pentru locuitorii lumii, în general, Pavel scria: “Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: pace şi linişte, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată şi nu va fi chip de scăpare” (1Tes. Cap.5:2-3) Unii au tras concluzia că, compararea revenirii Domnului Isus cu aceea a unui hoţ arată faptul că El va veni în secret, în mod invizibil şi tainic. Totuşi o astfel de concepţie contrazice tabloul biblic al revenirii Domnului în slavă şi glorie astfel încât toţi să-L vadă (Apoc. Cap.1:7). Ideea lui Pavel nu este aceea că Domnul Isus va veni în secret, ci aceea că, pentru o minte lumească, revenirea Sa este tot atât de neaşteptată ca şi aceea a unui hoţ. Domnul Hristos exprimă acelaşi punct de vedere, comparând venirea Sa cu distrugerea neaşteptată a lumii antediluviene prin potop. “În adevăr cum era în zilele dinainte de potop când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Matei cap.24:38-39). Deşi Noe a predicat mulţi ani despre potopul ce avea să vină, potopul a luat prin surprindere pe aproape toţi oamenii. Printre cei în viaţa atunci au existat două clase de oameni: o clasă a crezut în cuvântul lui Noe, a intrat în corabie şi a fost salvată şi altă clasă a ales să stea în afara corăbiei şi “potopul i-a luat pe toţi” (Matei cap.24:39).
• Un eveniment cataclismic. Asemenea comparaţiei cu potopul, chipul metalic din visul lui Nebucadneţar, înfăţişează modul cataclismic în care Domnul Hristos va stabili Împărăţia Slavei Sale (Daniel cap.2:32-35). Prin acest vis, Dumnezeu a făcut lui Nebucadneţar o expunere succintă a istoriei omenirii şi stabilirea Împărăţiei veşnice a Domnului Isus Hristos “piatra” (Daniel cap.2:34,35,44). În final visul se concentrează asupra unui apogeu dramatic: aşezarea Împărăţiei cele veşnice a lui Dumnezeu. Piatra ce s-a dezlipit fără ajutorul vreunei mâini reprezintă Împărăţia Slavei Domnului Hristos (Daniel cap.7:14; Apoc. Cap.11:15) care va fi stabilită la a doua venire, fără vreun efort omenesc. Atunci Domnul Hristos va despărţi pe cei neprihăniţi de cei nelegiuiţi (Matei cap.25:31-34). În adevăr, a doua venire este un eveniment ce va zgudui lumea. Domnul Isus Hristos, la revenirea Sa, va nimici şi va distruge toate împărăţiile pământului şi pe un pământ nou curăţat şi refăcut, va instaura Împărăţia Slavei Sale, care va dăinui veşnic împreună cu poporul Său de sfinţi (Daniel cap.2:44 şi cap.7:14).
• A doua venire şi neamul omenesc. A doua venire a Domnului Hristos va afecta ambele mari grupări ale omenirii: cei care L-au primit pe El şi mântuirea pe care El o aduce şi cei care I-au întors spatele. Strângerea celor aleşi, un important aspect al stabilirii Împărăţiei celei veşnice. Domnul va strânge pe toţi cei mântuiţi în căminul ceresc pe care L-a pregătit (Matei cap.24:31, cap.25:32-34; Marcu cap. 13:27 şi Ioan 14:3). Când un şef al statului vizitează o altă ţară, numai puţine persoane pot face parte din grupul celor care-l primesc. Dar, când Hristos vine, fiecare credincios, care a trăit cândva, indiferent de vârstă, sex, educaţie, poziţie socială sau rasă, va participa la marea sărbătoare a revenirii lui Hristos. Două evenimente fac posibilă această universală adunare: învierea drepţilor adormiţi şi înălţarea sfinţilor care sunt în viaţă. La sunetul trâmbiţei anunţând revenirea Domnului Hristos, neprihăniţii cei morţi vor fi înviaţi în neputrezire şi nemurire (1Cor. Cap.15:52-53). În acel moment “întâi vor învia cei morţi în Hristos” (1Tes. Cap.4:16). Cu alte cuvinte, ei sunt înviaţi mai înainte ca sfinţii cei vii să fie luaţi la cer ca să fie cu Domnul. Cei înviaţi se unesc cu aceia care au fost foarte îndureraţi la dispariţia lor. Acum ei se bucură exclamând “Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte?” (1Cor. Cap.15:55). Nu corpurile acelea bolnave, bătrâne şi mutilate, care au coborât în mormânt vor ieşi afară la înviere, ci corpuri noi, nemuritoare, desăvârşite, care nu mai sunt deloc marcate de păcatul ce a cauzat descompunerea lor. Sfinţii înviaţi, trăiesc experienţa desăvârşirii lucrării de refacere, reflectând imaginea desăvârşită a lui Dumnezeu în minte, suflet şi corp (1Cor. Cap.15:42-54). Când neprihăniţii cei morţi sunt înviaţi, neprihăniţii care sunt în viaţă pe pământ la a doua venire vor fi schimbaţi “Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire” (1Cor. Cap.15:53). Pavel spune că “vom fi răpiţi toţi împreună în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1Tes. Cap.4:17; Evrei cap.11:39-40). Toţi cei neprihăniţi ce au aşteptat pe Domnul şi au parte de răpire vor fi duşi în ceruri. Domnul va împlini cu ei făgăduinţa dată când era în viaţă şi înainte de înălţarea Sa că le pregăteşte locuri în cer la Tatăl (Ioan cap.14:1-3). Acolo sus în Împărăţia lui Dumnezeu, în Cetatea Sfântă – Noul Ierusalim sunt pregătite locuinţe pentru toţi cei sfinţi. “Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere...” (Apoc. Cap.20:5 şi cap.21:1-4).
• Moartea celor necredincioşi. Pentru cei mântuiţi, a doua venire a Domnului este un timp de bucurie şi exaltare, dar pentru cei pierduţi este un timp de groază nimicitoare. Ei s-au opus atât de mult iubirii lui Hristos şi invitaţiilor Sale la mântuire încât au fost prinşi în laţul amăgirilor înşelătoare (2Tes. Cap.2:9-12; Romani cap.1:28-32). Când văd pe Acela pe care L-au respins, venind că Împărat al Împăraţilor şi Domn al Domnilor, ei ştiu că ceasul pieirii lor a bătut. Copleşiţi de groază şi disperare, ei fac apel la creaţiunea neînsufleţită ca să-i acopere (Apoc. Cap.6:16-17), dar ei vor fi distruşi de pedeapsa Domnului. Toţi oamenii răi şi nelegiuiţi de pe întregul pământ care vor fi găsiţi în viaţă la revenirea Domnului Hristos, vor fi ucişi. Nici o persoană nelegiuită care a batjocorit şi a nesocotit pe Dumnezeu, care s-a răzvrătit şi nu a vrut să asculte de Domnul şi de toate poruncile Sale scrise în Biblie şi care, pentru ne pocăinţa lor nu au numele lor scris în cartea vieţii, aceştia nu vor avea parte de întâia înviere şi nici de răpirea lor la cer împreună cu toţi sfinţii. Ei rămân pe pământ şi vor suporta pedeapsa de la Dumnezeu: distrugerea şi moartea fizică – vor fi ucişi datorită plăgilor trimise pe pământ şi de “Sabia Domnului Hristos” (Isaia cap.4:1-6; Ţefania cap.1:2-10; Apoc. Cap.19:15-18). Nimeni şi nimic nu va scăpa de pedeapsă pe aceşti păcătoşi nepocăiţi (Matei cap.10:28). Toţi aceşti oameni care vor fi omorâţi de Dumnezeu vor avea parte de a doua înviere după Împărăţia de o mie de ani a Domnului Hristos. Atunci Domnul va învia şi va readuce la viaţă pe toţi oamenii nelegiuiţi, din toate generaţiile ce au existat pe faţa pământului şi vor fi ca “nisipul mării” de mulţi (Apoc. Cap.20:7-9). Nelegiuiţii vor fi înviaţi pentru a fi aduşi înaintea tronului de judecată a lui Dumnezeu şi vor fi judecaţi, fiecare persoană în parte pentru faptele lor rele scrise în cărţile din ceruri. Toţi aceştia care vor avea parte de judecata finală a lui Dumnezeu şi care nu au avut numele scris în cartea vieţii, îşi vor primi pedeapsa de la Dreptul Judecător: Dumnezeu va trimite focul Său care îi va arde şi îi va mistui pe toţi, în frunte cu Satana şi îngerii lui cei răi, fiara şi proorocul mincinos. Aceasta este moartea a doua – moartea veşnică (Apoc. Cap.20:10-15 şi cap.21:8). Păcătoşii şi păcatul vor fi distruşi pentru veşnicie – nu vor mai exista, iar pământul va fi curăţat, refăcut şi recreat, unde vor locui în fericire şi bucurie o veşnicie împreună cu Domnul şi Răscumpărătorul nostru noi, cei răscumpăraţi de pe pământ. Lupta cu Satana şi cu păcatul s-a încheiat. Biruitor este Domnul nostru Isus Hristos şi toţi sfinţii care au făcut parte din oastea Domnului (Isaia cap.62:10-12; 2Petru cap.3:10,13; Apoc. Cap.21:1-7).
Scripturile nu numai că ne descoperă modul şi scopul revenirii Domnului Hristos, ci ele descriu şi semnele ce vorbesc despre iminenţa acestui eveniment culminant. Semne în soare, în lună şi în stele (Luca cap.21:25) arătând că “Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri vor fi clătinate. Atunci se va vedea Fiul Omului venind pe nori cu mare putere şi slavă” (Marcu cap.13:24-26). Cel mai mare cutremur de pământ, cunoscut vreodată, pe lângă multe altele, a avut loc la 1 Noiembrie 1755, cunoscut sub numele de “Cutremurul de la Lisabona”. Despre întunecimea soarelui şi a lunii Ioan a profetizat acele zile când: “soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele” (Apoc. Cap.6:12). Atât Domnul Hristos cât şi Ioan au vorbit şi despre căderea stelelor care va arăta că venirea Domnului este aproape (Matei cap.24:29 şi Apoc. Cap.6:13). Aceste semne s-au împlinit la vremea hotărâtă de Dumnezeu pe plan mondial. Domnul Hristos a dat aceste semne pentru a alerta creştinii cu privire la apropiata Sa revenire: “Tot aşa când veţi vedea întâmplându-se aceste lucruri, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Luca cap.21:28-31). Ca semn al sfârşitului, va avea loc o mare redeşteptare religioasă. Cartea Apocalipsei descoperă faptul că o mare mişcare religioasă mondială se va ridica înainte de venirea Domnului (Apoc. Cap.14:6,7). Dumnezeu “a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate” (Faptele Ap. Cap.17:31). Avertizându-ne cu privire la această zi, Domnul Hristos a spus că “Evanghelia această a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei cap.24:14). Petru încurajează pe credincioşi să aştepte şi să grăbească “venirea zilei Domnului” (2Petru cap.3:12). Ca semne ale sfârşitului mai sunt: creşterea nelegiuirii între oameni, războaie şi calamităţi naturale. Va avea loc declinul libertăţii religioase o dată cu reînvierea papalităţii. Libertatea religioasă obţinută cu mare preţ, garantată prin separarea bisericii de stat, se va reduce şi, în final, va fi abolită. Cu sprijinul autorităţilor civile, această putere apostată va încerca să impună tuturor oamenilor modul ei de închinare. Fiecare va trebui să aleagă între a fi credincios lui Dumnezeu şi poruncilor Sale sau a fi loial faţă de “fiară şi chipul ei” (Apoc. Cap.14:6-12). În vremea acestui timp de necaz eschatologic, Dumnezeu va interveni pentru poporul Său şi va elibera pe toţi aceia al căror nume este scris în Cartea Vieţii (Daniel cap.12:1; Apoc. Cap.3:5 şi cap.20:15). În unele locuri va fi foamete. În unele zone ale globului sunt milioane de oameni care suferă de foame şi malnutriţie.
Să fim gata totdeauna!
Biblia ne asigură în mod repetat, că Isus va reveni! Dar, “despre ziua aceea şi ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul ci numai Tatăl” (Matei cap. 24:36). La sfârşitul lucrării Sale pământeşti, Domnul Hristos a spus “Parabola celor zece fecioare” pentru a ilustra experienţa bisericii din zilele din urmă. Cele două categorii reprezintă două feluri de credincioşi care mărturisesc, fiecare în parte, că aşteaptă pe Domnul. Aceste grupe de credincioşi se deosebesc:
1. Unii sunt gata pentru întâlnirea cu Domnul fiind sigilaţi cu Duhul Sfânt.
2. Alţii, ca şi fecioarele nechibzuite nu sunt pregătiţi pentru a fi primiţi de Domnul în slavă (Matei cap.25:1-13).
Cât de trist este atunci când Domnul Hristos se întoarce pe acest pământ şi El va trebui să rostească astfel de cuvinte unora pe care îi iubeşte: “Nu vă cunosc”. “Mulţi îmi vor zice în ziua aceea Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: niciodată nu v-am cunoscut, depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Matei cap.7:22-23).
Dumnezeu trimite o întreită solie de avertizare, ca să pregătească lumea pentru revenirea Domnului Hristos (Apoc. Cap.14:6-16). Toţi aceia care primesc solia milei, a harului lui Dumnezeu se vor bucura de perspectiva celei de a doua veniri! Asigurarea le este dată: “Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului” (Apoc. Cap.19:9). În adevăr “Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei cap.9:28).
Amin!
Această prezentare este extrasă din Doctrina Bisericii AZS.
Olga Bucaciuc, Suceava, Februarie, 2010

Bucuria de a fi ucenicul Domnului Isus Hristos Marele Învăţător de atunci şi de acum
Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit pe pământul acesta la vremea hotărâtă de Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire planul de mântuire şi de salvare a omenirii din robia păcatului şi de sub pedeapsa veşnică (Luca cap.2:12; Ioan cap.1:1-10). După venirea Sa pe pământul acesta, ca om, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru a avut în planul acţiunilor Sale să ajute omenirea păcătoasă, să o înveţe voia lui Dumnezeu şi să-L prezinte pe Dumnezeu Tatăl ceresc în puterea, mila şi dragostea Sa pentru oameni. Omenirea, pentru a fi salvată din întuneric, din ignoranţă şi necunoaştere trebuia să cunoască pe Dumnezeu, pe Domnul Isus, Fiul Său şi voia Sa cea sfânta (Ioan cap.14:7-9; cap.17:3). Domnul a chemat cu vocea Lui blândă şi dintr-un simţământ de milă şi de dragoste pe toţi oamenii, pe orice suflet creat de El să vină la mântuire şi la ascultare de poruncile Sale. Domnul Isus, prin vorbele şi faptele Sale, a fost şi este Singurul Învăţător moral pentru tot ce este bine, singurul Salvator şi model desăvârşit de neprihănire, bunătate, milă, evlavie, smerenie, slujire şi sfinţenie ca nimeni altul (Matei cap.11:29, cap.20:28; 2 Cor. cap.7:1). Unul din scopurile venirii Sale pe pământ ca om a fost să fie un model desăvârşit de neprihănire şi vieţuire în ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu, pe lângă faptul că trebuia şi numai aşa se putea, să se jertfească pe cruce, ca plată a păcatelor noastre (Filipeni cap.2:8). Tot ce a învăţat pe oameni, tot ce a înfăptuit, minunile de vindecare, a înviat morţi, a săturat cu pâine lumea flămândă, a scos afară demoni din cei stăpâniţi de Diavol, a fost făcut în comuniune cu Dumnezeu Tatăl numai prin puterea, voia şi poruncile Lui. Cine a văzut şi a cunoscut pe Domnul Isus Hristos în măreţia înţelepciunii, a dragostei şi a puterii Sale, a cunoscut şi pe Dumnezeu care l-a trimis (Matei cap.16:16; Luca cap.4:16-19).
După ce a fost botezat de Ioan în râul Iordan, după mărturia dată de Dumnezeu Tatăl despre El şi investirea Sa, Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu îşi începe lucrarea Sa de pe pământ chemând lumea la pocăinţă cu mesajul Împărăţiei Sale care este aproape (Ioan cap.1:1-5,14-18,32-34; Marcu cap.1:9-11,14,15). Zile întregi, neobosit, umbla din loc în loc şi învăţa pe oameni tot ce este bine şi frumos pentru viaţa lor în acord cu voinţa sfântă a lui Dumnezeu, lucrând pentru oameni şi pentru nevoile lor spirituale. A venit să împlinească şi să întărească legea lui Dumnezeu, cele zece porunci, codul moral de vieţuire dat oamenilor şi nu să o desfiinţeze (Matei cap.5:17 şi cap.7:12). În timpul zilei învăţa noroadele şi vindeca pe toţi cei bolnavi care veneau la El, iar multe nopţi le petrecea în rugăciune şi în comuniune cu Dumnezeu Tatăl ceresc, de unde primea putere, sfătuire învăţătura pentru ca ziua să lucreze pentru oamenii amărâţi, împovăraţi, bolnavi sufleteşte şi trupeşte şi care aveau atât de mare nevoie de speranţă şi de un aşa Salvator. Domnul cu mila şi dragostea Sa vede ce este în sufletul şi în inima oamenilor şi tot ce ne oferă El este potrivit nevoii noastre de Dumnezeu, de vindecare şi de mântuire. Marele nostru Învăţător Domnul Isus Hristos este modelul de milă şi de iubire pentru noi, păcătoşii, dovedind acestea prin tot ajutorul oferit tuturor celor care au răspuns chemării Sale, al celor care L-au căutat şi L-au găsit şi prin jertfa Sa sfântă de la calvar. Este gata şi dispus să ajute pe oricine este în necaz şi în suferinţă şi care Îl caută. Nimeni din cei ce au venit la El, cerând ajutor, nu a plecat cu “mâinile goale”. Domnul este exemplul bunătăţii şi a dragostei pentru oameni şi un exemplu desăvârşit de răbdare şi smerenie în suferinţă (Isaia cap.53). Când era batjocorit şi chinuit pe nedrept nu s-a răzbunat dar s-a rugat către Dumnezeu Tatăl pentru iertarea acelor vrăjmaşi ai Săi. Învăţăturile Sale date oamenilor pentru a le împlini în viaţa zilnică, le-a arătat prin exemplul personal ca om, exemplul de bunătate şi milă, căci a făcut numai bine tuturor, de dragoste chiar şi pentru cei ce I s-au împotrivit, de blândeţe şi ascultare de Dumnezeu Tatăl ceresc. Scopul suprem al tuturor acţiunilor şi lucrărilor Sale era să lumineze, să trezească omenirea şi să o scoată din bezna păcatului şi să o îndrepte pe calea credinţei în Dumnezeu şi pe calea ascultării de toate poruncile Sale scrise în Biblie. Toate Evangheliile sunt o mărturie a lui Dumnezeu şi au în centrul scrierilor lor pe Domnul Isus Hristos, Marele nostru Mântuitor, Învăţător şi Răscumpărător. Lucrarea de învăţare a Domnului Isus Hristos face parte din planul de mântuire. Căci Domnul a venit ca lumină pentru o lume căzută în păcat şi în întuneric. Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Marele nostru Învăţător, prin toate minunile înfăptuite şi prin toate învăţăturile Sale pline de putere, înţelepciune şi motivate de milă şi dragoste pentru oameni, a adus salvarea omenirii de sub robia păcatului şi a vrăjmaşului şi de sub pedeapsa veşnică.
Domnul cu mila Sa, atunci dar şi acum, cheamă omenirea să vină la El, să asculte de poruncile Sale pentru a avea viaţa veşnică (Ioan cap.3:16; 1Ioan cap.2:25 şi cap.3:9-11). Noroadele, oameni, de orice vârsta şi de orice categorie socială erau atraşi de un aşa Mare Învăţător, căci “vorbea ca unul care are putere” şi cu o înţelepciune deosebită. Mulţi îl ascultau pe Domnul cu interes şi cu plăcere şi au crezut că El nu era un om oarecare. Au crezut că El era Mesia cel trimis de Dumnezeu în lume. Domnul mereu şi mereu a folosit toate ocaziile, vorbind oamenilor potrivit cu nevoia şi cu sărăcia lor spirituală (Matei cap.5 “Fericirile de pe munte”). Vedea ce este în inima omului şi Domnul a ales la început să-i aibă aproape pe cei doisprezece bărbaţi din popor pentru a-i face ucenici ai Săi. Aceştia au fost aleşi şi chemaţi de Domnul, fiecare la timpul potrivit. Ei erau oameni obişnuiţi simpli si cu diferite ocupaţii. Domnul îi cunoştea şi, chiar dacă ei aveau defecte de caracter, i-a ales pentru ceea ce ei aveau să devină: primii Săi ucenici, Apostolii Săi gata să creadă pe Domnul să asculte şi să se supună Lui. Gata să se lase modelaţi şi transformaţi de Domnul şi pregătiţi să facă şi ei ce a făcut Domnul Isus Hristos: lucrarea pentru mântuirea lor şi a celor din jur. Şederea Domnului Isus pe pământul acesta era temporară şi El ştia că avea să-şi încheie lucrarea aici o dată cu jertfa de la Cruce, cu învierea şi înălţarea Sa la cer. Pentru aceasta, Domnul şi-a ales la început pe cei doisprezece ucenici pentru ca ei să înveţe de la El şi să-i formeze ca lucrători destoinici pentru evanghelizarea lumii (Matei cap.4:18-22; Marcu cap.1:16-20; Ioan cap.1:35-51). Aceştia să înveţe de la Domnul supunerea, ascultarea de toate poruncile lui Dumnezeu, cu toată lepădarea de sine şi trăirea în sfinţenia şi neprihănirea văzută la Învăţătorul lor. Să aibă credinţă în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos, Fiul Său. Acceptarea ucenicilor de a urma pe Domnul, lăsând ocupaţiile lor obişnuite, a fost rod al credinţei lor în El despre care au crezut că este Fiul lui Dumnezeu, cel profetizat şi aşteptat în lume. Ucenicii trebuiau să accepte învăţăturile Domnului Isus ca venind de la Dumnezeu Tatăl. Erau conştienţi că Domnul Isus nu făcea nimic de la Sine şi nimic independent de Dumnezeu. Era una cu Tatăl Său in Divinitate, în lucrare, în acţiune şi în scop.
Domnul prin alegerea acestor primi ucenici a urmărit şi i-a învăţat tot ce ei aveau nevoie pentru sfinţenia şi pocăinţa lor personală şi predarea lor trup, duh şi suflet lui Dumnezeu. Domnul, cu mila şi dragostea Lui şi prin modul de a-i atrage la Sine a reuşit să ajungă la inima lor. Ei trebuiau să fie modelaţi de Domnul, întăriţi în credinţă prin Duhul Sfânt să poată cunoaşte bine pe Dumnezeu, pe Domnul Isus Hristos şi lucrarea de mântuire pentru omenire (Ioan cap.17). În toată umblarea Domnului de predicare a Evangheliei printre oameni şi la multele minuni înfăptuite de El aceşti ucenici L-au urmat peste tot. Ucenicii au fost primii care pentru Domnul Hristos au lăsat toate interesele şi ocupaţiile personale şi L-au urmat până la sfârşitul vieţii lor cu credinţă şi bucuria nădejdii mântuirii şi în făgăduinţele Domnului (Matei cap.4:18-22). Au fost aleşi de Domnul pentru a fi o mărturie de credinţă şi credincioşie în faţa lumii încât mesajul Evangheliei să fie dus de ei din generaţie în generaţie în lumea întreagă (Matei cap.24:14; Luca cap.5:10). Ca martori şi reprezentanţi ai Săi, Domnul Isus, i-a umplut cu Duhul Sfânt şi i-a împuternicit să vorbească cu multă îndrăzneală şi curaj oamenilor de pretutindeni despre Domnul Isus Hristos, Mântuitorul lumii, despre jertfa de la calvar şi despre planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru salvarea oamenilor (Ioan cap.3:16; Faptele Apostolilor).
În tot timpul şederii Domnului Isus Hristos pe pământ, după alegerea lor, ucenicii au fost nedespărţiţi de Domnul şi Învăţătorul lor. Au crezut în El, L-au iubit şi au primit cu bucurie toate învăţăturile Sale. S-au lăsat modelaţi şi transformaţi de Duhul Sfânt, încât Domnul a făcut din ei mărturii autentice şi lucrători destoinici pentru ducerea Evangheliei în lumea întreagă. Această lucrare a fost făcută de ucenici fiind motivaţi de o dragoste sinceră şi profundă pentru Domnul şi Învăţătorul lor şi dragoste pentru semenii lor. Ei au luat la cunoştinţă tot ce i-a învăţat Domnul şi de mandatul încredinţat de Învăţătorul lor înainte de înălţarea Sa la cer (Matei cap.28:11-20).
Faptele Apostolilor
Caracteristici ale ucenicilor Domnului Isus Hristos care se impun tuturor ucenicilor din toate generaţiile:
• Ucenicii când au auzit despre Domnul Isus şi mântuirea Sa au fost interesaţi să-L cunoască pe Domnul şi să cunoască lucrarea Sa în lume. La chemarea lor de către Domnul Isus au lăsat totul şi L-au urmat, fiind martori ai Săi la toate lucrările, minunile şi învăţăturile venite din partea Domnului Isus Hristos. Au fost interesaţi şi dispuşi să-L cunoască.
• În urma celor văzute şi auzite de ucenici la Domnul Isus Hristos, Marele Învăţător ei L-au crezut şi au căpătat credinţă în Dumnezeu în făgăduinţele lui şi în toate adevărurile sfinte prezentate lor de Domnul. În felul acesta au înţeles şi au cunoscut pe Domnul Isus Hristos şi harul său de mântuire. Ei au fost primii cărora li s-a spus şi au cunoscut înainte să se întâmple despre suferinţele şi jertfa Domnului Isus Hristos. Pentru ca ei să creadă Domnul le-a făcut de cunoscut înainte ca să se întâmple ceea ce El avea să sufere pentru păcatele întregii lumi. Aceşti primi ucenici au fost primii martori a tuturor evenimentelor ce s-au întâmplat atunci. Au asistat la prinderea, răstignirea şi moartea Domnului Isus, apoi au fost martori la învierea şi înălţarea Domnului la cer (1Ioan cap.1:1-10).
• Cunoscând pe Domnul ca pe Fiul lui Dumnezeu ei au primit cu bucurie tot ce i-a învăţat Domnul să facă. După plecarea Domnului Isus la cer, ucenicii rămaşi pe pământ, plini de bucurie, de dragoste, de credinţă şi umpluţi cu Duhul Sfânt au fost împuterniciţi de Domnul să fie Apostoli şi reprezentanţi ai Săi pe pământ. La rândul lor, ucenicii, luminaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, au lucrat pentru Domnul Hristos la mântuirea celor din jur. Viaţa lor era predată lui Dumnezeu prin ascultarea de toate poruncile Sale şi trăirea în sfinţenie. Ei sunt plini de bucurie descoperind pe Domnul Isus Hristos şi mântuirea Sa ca pe cea mai scumpă comoară. Astfel ei au pus pe Dumnezeu şi lucrările Sale pe primul loc în viaţa lor (1Ioan cap.4:13-14).
• Sunt plini de dragoste. Fiind umpluţi de Duhul Sfânt sunt plini de roadele Sale în caracterele şi viaţa lor personală.
• Sunt credincioşi lui Dumnezeu împlinind poruncile Lui în orice situaţie a vieţii. Chiar şi în momente extreme de încercare ei rămân statornici în credinţa şi în dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Domnul Isus Hristos, Învăţătorul lor.
Toţi cei care acceptă mesajul Domnului şi răspund chemării Sale cu credinţă sunt consideraţi ucenici ai Săi. Ucenicul adevărat pune chemarea Domnului Isus mai presus de interesele personale, indiferent cât l-ar costa. Aşa au fost primii ucenici. Primii ucenici ai Domnului Isus Hristos sunt nucleul bisericii lui Dumnezeu de pe pământ şi sunt cunoscuţi în lume ca fraţi sfinţi, creştini credincioşi lui Dumnezeu. Aceste caracteristici sunt valabile pentru membrii bisericii lui Dumnezeu din toate generaţiile (Fapte cap.2:22-41, cap.5:42, cap.6:7). Relaţia ce a existat între Domnul Isus Hristos şi ucenicii Săi este modelul pentru relaţia dintre Domnul Isus şi membrii Bisericii Sale ce a existat de-a lungul timpurilor şi până în prezent. Adevăraţii ucenici mai sunt caracterizaţi şi de consacrarea lor lui Dumnezeu şi slujirii Sale. Ei au o relaţie specială cu Dumnezeu la fel ca şi poporul Israel din vechime. Astăzi Biserica lui Dumnezeu, formată din ucenici sfinţi, consacraţi, este considerată un popor sfânt, bazat pe legământul încheiat cu Dumnezeu (1Petru cap.2:9-10). După cum Dumnezeu este Sfânt El doreşte şi de la noi ascultare şi sfinţenie în toată purtarea şi să fim oameni ai rugăciunii (1Petru cap.1:15-16). Primii ucenici s-au dovedit credincioşi lui Dumnezeu şi sfinţiţi prin Cuvântul Său. Doar în aceste condiţii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Prin puterea Duhului Sfânt au predicat Evanghelia cu mult curaj şi îndrăzneală la cei ce nu cunoşteau pe Dumnezeu. Biserica de atunci se bucura de pace şi împreună simţire unii faţă de alţii prin legătură frăţească (Fapte Ap. Cap.2:42-47). Dumnezeu i-a folosit în lucrarea de trezire a lumii încât la numărul lor se adăugau cu miile şi Biserica se înmulţea. Prin ucenici se făceau multe minuni de vindecare în Numele Domnului Isus Hristos. Lucrarea misionară pe care o făceau era întărită de semne şi minuni făcute în popor. Chiar dacă au întâlnit împotriviri şi au fost prigoniţi pentru cauza lui Dumnezeu, din dragoste pentru Domnul lor, care şi-a dat viaţa la calvar, au rămas credincioşi Domnului şi Învăţătorului lor până la ultima suflare din viaţă. Erau stăpâniţi de bucuria nădejdii în făgăduinţa reîntâlnirii cu Domnul Isus Hristos (Ioan cap.14:1-3). Au fost conştienţi că în viaţa acesta sunt numai călători. Deci cât le-a îngăduit viaţă Dumnezeu pe pământ, s-au consacrat slujirii Domnului cu trup, duh şi suflet, cu bucuria mântuirii şi a nădejdii vieţii veşnice ce le-a fost făgăduită (Evrei cap.11).
Este strict necesar şi de importanţă majoră, dacă dorim cu adevărat mântuirea şi viaţa veşnică, să ne verificăm viaţa şi faptele de zi cu zi şi să căutăm să ne îndreptăm conform învăţăturilor şi poruncilor lui Dumnezeu scrise în Sfânta Evanghelie - Biblia (1Ioan cap.2:1-6). Ucenicii Domnului au primit învăţătură direct prin tot ce le-a spus Domnul Isus Hristos. Aceste învăţături sunt valabile şi destinate şi nouă cei de azi care formăm Biserica Domnului de pe pământ. Ca dovadă a acestui lucru avem ca studiu Sfânta Evanghelie pe care Dumnezeu a rânduit să fie păstrată pentru noi şi să avem cunoştinţă de scrierile ei sfinte. Prin ea ne sunt dăruite aceleaşi învăţături şi aceleaşi făgăduinţe ca şi atunci când a venit Domnul Isus Hristos pe pământ, iar tot ce a fost scris după plecarea Domnului la cer au fost mesajele lui Dumnezeu pentru noi, cei rânduiţi pentru mântuire. Acestea au fost scrise prin slujitorii Săi inspiraţi de Duhul Sfânt (2Timotei cap.3:16-17). Deci şi noi, cei de azi, avem harul mântuitor al Domnului Isus Hristos, toată învăţătura pentru o viaţă de sfinţenie şi de slujire şi aceeaşi răspundere înaintea lui Dumnezeu de credincioşia şi ascultarea noastră de El (Evrei cap.2:3; Apoc. Cap.22:12).
Rugăciune:
Doamne Dumnezeul meu cel Sfânt şi veşnic, te rog, în Numele Domnului Isus Hristos, Fiul Tău, iartă-mi păcatele şi dăruieşte-mi Duhul Tău cel Sfânt care să-mi stăpânească fiinţa, mintea, inima şi gândurile pentru a mă lumina pe calea Ta cea sfântă. Doresc sincer să fiu mântuită şi să-mi faci parte de viaţa veşnică în împărăţia Ta. Pentru aceasta ajută-mă să îţi fiu un adevărat ucenic, un slujitor consacrat Ţie şi lucrării Tale. Ajută-mă să am o relaţie sfântă cu Tine prin rugăciuni zilnice, citirea şi studierea Bibliei şi trăirea după toate poruncile şi învăţăturile Tale sfinte. Mă încred în mila ajutorul şi în bunătatea Ta şi îţi mulţumesc Părinte ceresc în Numele Domnului Isus Hristos.
A Ta să fie Slava, Cinstea, Gloria, Mărirea şi Închinarea în vecii vecilor, Amin!
Olga Bucaciuc, Suceava
Decembrie 2009

Moartea, în lumina cuvântului Sfintei Scripturi - Biblia
Moartea este un eveniment şi o experienţă unică, reală şi inevitabilă asupra unei persoane şi care pune capăt vieţii de pe pământ. Dumnezeu când a creat prima pereche de oameni, pe Adam şi pe Eva, le-a modelat trupul din ţărâna pământului apoi le-a dat suflare de viaţă şi, astfel, “omul” a devenit un suflet viu cu respiraţie şi mişcare (Geneza cap.2:7,21-23). La moartea unei persoane, aceste două elemente, se despart: suflarea de viaţă dată omului se întoarce la Dumnezeu iar trupul este dus în mormânt, în ţărâna pământului (este îngropat) căci de acolo a fost luat (Ps. cap.22:15 şi cap. 90:3 Ecl. cap.12:7).
Prin moarte omul încetează să mai existe ca fiinţă vie sau ca suflet, deoarece suflarea de viaţă care-i punea corpul în mişcare i-a fost luată de Dumnezeu. Omul astfel a trecut în nefiinţă, adică a murit. O dată ce omul a murit este dus la “groapă”, de unde nu mai poate face absolut nimic din ceea ce făcea înainte: nu se mai poate întoarce înapoi şi nici nu mai poate comunica cu cei vii. A devenit corp inert, fără respiraţie, fără mişcare, fără gândire , fără raţiune, fără comunicare şi simţire (Ecl. Cap. 9,5-6). Biblia ne spune că cei ce au murit au ajuns la odihnă iar moartea este ca un somn pentru ei. Sunt într-o totală inconştienţă, un somn fără simţuri şi fără vise, cu deosebirea că nu se mai pot trezi singuri. Cel ce a murit nu ştie nimic din ceea ce se întâmplă cu el şi în jurul lui (Ecl.cap.9:5-6; 1Imp.cap. 2:10; Fapte cap. 7:60). Pentru noi, oamenii de pe pământ, fenomenul morţii este o taină a lui Dumnezeu. Înţelegerea noastră despre acest lucru este limitată, atât cât ne prezintă scrierile Sfintei Evanghelii. Ceea ce nu înţelegem aparţine lui Dumnezeu – Creatorul. Biblia spune că “omul nu este stăpân nici pe suflarea lui…”
cauza morţii şi păcatul
Cauza morţii ce este destinată fiecărui om de pe faţa pământului este păcatul neascultării de porunca lui Dumnezeu a lui Adam şi Eva. Deoarece păcatul neascultării şi călcării legii lui Dumnezeu este moştenit de toţi oamenii, urmaşi ai primilor noştri părinţi, toţi suntem păcătoşi şi sortiţi morţii (Romani cap.1:18-32; cap.5:12,21). De existenţa păcatului, care a adus moartea în lumea aceasta , este vinovat Satana care a înşelat prima pereche de oameni şi vinovaţi sunt şi Adam şi Eva pentru că nu au vegheat şi au căzut în ispita vrăjmaşului. Adam şi Eva nu au crezut Cuvântul lui Dumnezeu şi au crezut pe Satana, care i-a amăgit şi a contrazis ceea ce Dumnezeu le-a spus (Geneza cap. 3:1-6).
Prima pereche de oameni a fost creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, pentru a fi sfinţi, fericiţi şi dependenţi de Dumnezeu Tatăl şi de dragostea Sa. Dumnezeu i-a creat fiinţe inteligenţe, raţionale şi cu capacitate de discernământ, de alegere şi cu capacitatea de a iubi. Apoi i-a aşezat în rai - Grădina Edenului care era frumos împodobită cu minunatele lucrări create de Dumnezeu:natura cu vegetaţie, pomi fructiferi de toate soiurile, izvoare de apă limpede şi curată. A mai creat Domnul şi toate soiurile de animale, păsări înaripate şi insecte. Toate lucrările Domnului, create cu înţelepciune şi cu dragoste şi aduse la existenţă, erau minunate, perfecte şi încântau simţurile şi privirea. Exista o adevărată linişte, armonie şi pace care dădeau numai fericire tuturor vieţuitoarelor (Geneza cap. 1 şi cap.2:1-24). Adam şi Eva, copiii lui Dumnezeu , erau fericiţi şi se bucurau de prezenţa Lui, de prezenţa îngerilor sfinţi şi de tot ce a creat Domnul cu măreţia înţelepciunii Sale, lucrări care le-au fost dăruite şi puse la dispoziţia lor. În mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Scopul şi porunca Domnului pentru această pereche de oameni, creată de El, era ca ei să lucreze grădina, să se bucure, să se iubească unul pe altul, să se înmulţească şi să umple pământul (Geneza cap. 2:8-15).
Atunci când Adam şi Eva au fost puşi la încercare şi a fost probată dragostea şi credincioşia lor faţă de Dumnezeu au căzut la test. Nu au ascultat de porunca Domnului care le-a spus să nu mănânce din pomul oprit al cunoştinţei binelui şi răului. Puteau să mănânce după plăcere din roadele oricărui pom din grădină, numai din acest pom, al cunoştinţei binelui şi răului, să nu mănânce, nici să se apropie de el ”Căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit ” (Geneza cap.2:15-17).
Satana a intrat în şarpe şi a găsit un moment prielnic de a discuta cu Eva pentru a o înşela. Îi vorbeşte Evei şi pune la îndoială cuvintele şi porunca lui Dumnezeu cu privire la interdicţia de a nu mânca din rodul pomului oprit. Vrăjmaşul, cu vorbele lui ademenitoare, o încântă pe Eva şi o convinge că ceea ce le-a spus Domnul nu ar fi adevărat. În acest moment îndoiala şi neîncrederea au pătruns în mintea ei, la fel şi dorinţa de a cunoaşte şi alte lucruri, încât au făcut-o pe Eva să mănânce din fructul oprit. Apoi l-a îndemnat şi pe Adam care a mâncat şi el din acel fruct interzis de Dumnezeu (Geneza cap.3:1-6). Şi astfel, aceşti doi oameni, au nesocotit porunca dată de Creatorul lor şi au ascultat şi înfăptuit ce le-a spus vrăjmaşul, căzând în cursa lui şi păcătuind.
Interesant lucru şi contrar voinţei lui Dumnezeu este faptul că, atunci când bunul Dumnezeu descoperă grozăvia păcatului înfăptuit, Adam şi Eva nu-şi asumă vinovăţia păcatului lor, căutând să-l scuze şi se învinuiesc unul pe altul şi chiar pe Dumnezeu care a creat şarpele. Ei trebuiau să aibă în minte şi să nu uite nici o clipă dragostea lui Dumnezeu care le-a dat motive pentru fericire şi că El le dorea numai binele. Pentru aceasta lui Dumnezeu i se cuvenea toată dragostea şi respectul lor mai presus de orice, încât nici cea mai mică îndoială nu avea să ajungă la mintea lor.
“Ascultarea desăvârşită şi continuă era condiţia fericirii veşnice. În această condiţie prima pereche de oameni, Adam şi Eva, aveau acces la pomul vieţii. Legea lui Dumnezeu este tot atât de sfântă ca şi Dumnezeu. Ea este o revelaţie a voinţei Sale, o transcriere a caracterului Său, expresia iubirii şi înţelepciunii divine. Fericirea primei perechi de oameni putea fi menţinută numai cu condiţia credincioşiei lor faţă de Legea Creatorului. Pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost pentru ei un mijloc de testare a ascultării şi iubirii lor faţă de Dumnezeu. ” (Ellen G. White)
Din acel moment al păcătuirii, prima pereche de oameni a fost condamnată şi sortită morţii, căci Legea lui Dumnezeu, care este sfântă şi dreaptă, cere moarte pentru păcat (Geneza cap.2:17; Ezechiel cap.18;20; Romani cap.6:23 ”Plata păcatului este moartea…”). Efectele păcatului şi al morţii trebuiau suportate începând cu primii oameni şi apoi de toată omenirea. Aşa cum Eva a fost ispitită de şarpele Satana, încât ea nu s-a mai încrezut în Dumnezeu, la fel şi generaţiile următoare au fost şi sunt ispitite să nu se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să se îndoiască de înţelepciunea Sa, îndemnându-i la neascultare şi păcătuire faţă de Dumnezeu, Creatorul. Sunt unii oameni care, fiind orbiţi de vrăjmaşul în mintea lor, nu cred nici în existenţa lui Dumnezeu care i-a creat. În ziua judecăţii oamenii vor fi condamnaţi pentru faptul că L-au respins pe Dumnezeu şi nu au crezut Cuvântul Său (Evrei cap.11:6).
Dacă ne gândim la ce s-a întâmplat cu Adam şi Eva care, nu au fost atenţi, nu au preţuit porunca Domnului şi au dat-o la o parte ascultând de Satana şi au păcătuit, putem fi siguri că ceea ce vine în conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu este de la vrăjmaşul. Satana este vrăjmaşul lui Dumnezeu şi vrăjmaşul sufletelor noastre (Geneza cap.3:15). El, după ce a păcătuit în cer, pe când era încă înger de lumină (Lucifer) a fost aruncat de acolo împreună cu o mare parte de îngeri care, răzvrătindu-se faţă de Dumnezeu şi legea Sa, au devenit duhuri rele şi necurate sau îngeri răi. Aceste duhuri influenţează şi astăzi, ispitind şi căutând să ne facă să înfăptuim păcate şi cât mai mult rău înaintea Domnului (Ezechiel cap.28:13.17; Apoc.cap.12:9). Căci orice acţiune a noastră din viaţa zilnică şi orice neascultare de poruncile lui Dumnezeu (Exod cap.20:1-17), care nu sunt în acord cu voinţa Lui, sunt păcate. Observăm că lumea noastră este plină de nelegiuiri şi călcări ale poruncilor lui Dumnezeu. Există păcate mult mai grave decât păcatul lui Adam şi al Evei. Păcatul primilor noştri părinţi a deschis uşa pentru un potop şi pentru un adevărat dezastru de nelegiuire. Este de o importanţă vitală ca fiecare personal, în permanenţă, să fim de partea lui Dumnezeu, a binelui şi al adevărului Său. Deoarece suntem antrenaţi într-o luptă permanentă între bine şi rău, să căutăm să înfăptuim voia lui Dumnezeu şi ascultarea de toate poruncile Sale clipă de clipă şi ceas de ceas. Să fim atenţi, să nu păcătuim prin gândurile şi prin faptele noastre. Să cerem ajutor şi ocrotire prin rugăciuni aduse Domnului Hristos pentru a birui păcatul.
Deci păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu. Adam şi Eva, pentru neascultarea de porunca Domnului, ca şi generaţiile ce le-au urmat, aveau să sufere consecinţele păcatului: despărţirea de Dumnezeu şi alungarea lor din Grădina Edenului, căci, ajungând să fie păcătoşi, nu mai puteau sta în prezenţa lui Dumnezeu şi nici nu mai aveau dreptul să mănânce din pomul vieţii (Geneza cap.3:22-24). Mâncând din pomul vieţii au avut posibilitatea să trăiască veşnic în fericire dar, pentru că au păcătuit, au pierdut nemurirea şi fericirea veşnică devenind oameni muritori. Pământul fiind blestemat de Dumnezeu şi natura a fost afectată. Toate vietăţile din lumea animală, păsări şi insecte au devenit muritoare. Adam şi Eva, ca toate generaţiile de oameni ce le-au urmat, aveau să-şi ducă viaţa temporară şi existenţa de pe pământ trudind din greu. Trebuiau să sufere diferite dureri şi chinuri, iar, la sfârşit de cale, după un anumit număr de ani să primească moartea. Aceste efecte, ale păcatului lui Adam şi ale noastre tuturor,căci înaintea Domnului toţi suntem socotiţi păcătoşi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani cap. 3,23), le vedem peste tot zilnic şi în permanenţă: oboseală, suferinţă, boală şi moarte. Există lipsa de dragoste între oameni, ură, invidie şi violenţe de tot felul. Natura în mare parte este degradată. Pentru mulţi oameni, care trăiesc în sărăcie şi lipsuri, viaţa este o luptă pentru supravieţuire. În lumea noastră există multă nenorocire şi durere.
După căderea în păcat a omului şi apariţia păcatului în lume una dintre consecinţele cele mai grave ale păcatului a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi moartea veşnică a acestuia pentru totdeauna. Cu mila şi dreptatea Sa Dumnezeu nu a omorât pe oamenii păcătoşi imediat ci le-a îngăduit un timp de vieţuire pe pământ şi a făcut, împreună cu Domnul Isus Hristos şi cu Duhul Sfânt, planul de mântuire şi salvarea omenirii păcătoase de sub pedeapsa păcatului şi din robia Satanei. Pentru aceasta s-a găsit şi s-a oferit un Înlocuitor care a venit pe pământul acesta, să moară în locul întregii lumi, în locul fiecărei fiinţe umane – Domul Isus Hristos, Fiul iubit al lui Dumnezeu (Ps.cap.40:7; Ioan cap.3:16). Domnul Isus Hristos a lăsat pentru un anumit timp slava cerească şi a venit în lumea noastră, plină de păcat şi de nelegiuire, o lume care nu cunoştea pe Dumnezeu, o lume stăpânită în mare parte de Satana, unde a plătit cu viaţa Sa sfântă şi fără de păcat pentru păcatele noastre (Geneza cap.3:15; Isaia cap.53; Ioan cap.1:29, cap.3:16; Faptele Apostolilor cap.4:12).
În aceste condiţii de mântuire şi pe baza credinţei noastre în Dumnezeu şi în jertfa mântuitoare de la calvar, putem căpăta iertarea păcatelor, mântuirea şi viaţa veşnică. Acest dar al iertării şi mântuirii, dăruit de Dumnezeu Tatăl prin harul şi mila Sa şi datorită jertfei Domnului Isus de la Cruce, a fost pus la dispoziţia întregii lumi, a fiecărei persoane de pe faţa pământului. Fiecare putem primi mântuirea, iertarea şi făgăduinţa vieţii veşnice dincolo de moartea fizică, prin credinţă în măreaţa Jertfă de pe Cruce. Salvarea noastră veşnică o putem primi prin pocăinţă, umilinţa şi ascultarea noastră de toate poruncile şi învăţăturile lui Dumnezeu scrise în Cartea Sa cea Sfântă – Biblia (Faptele Apostolilor cap.17:30; 2Timotei cap.3:16-17). Atunci când omul, oricare ar fi el, răspunde chemării lui Dumnezeu la mântuire îşi schimbă viaţa, nu mai păcătuieşte, se pocăieşte şi intră într-o relaţie de pace şi legământ cu Dumnezeu ca o manifestare a credinţei sale. Trăind zilnic sfinţenia şi ascultarea de voia Sa cea sfântă, Domnul Isus mijloceşte pentru el înaintea Tatălui Ceresc, care îi iartă păcatele şi îi scrie numele în Cartea vieţii. Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii la El să primească mântuirea şi iertarea pentru a avea intrare în Împărăţia Sa şi în viaţa veşnică. Căci Domnul Hristos, după răstignirea şi moartea Sa a înviat şi s-a înălţat la cer, unde şade la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru iertarea celor ce doresc mântuirea şi-I acceptă chemarea (Ioan cap.12:32; Evrei cap.2:9-10, cap.3:1). Acele persoane care acceptă darul mântuirii şi se pocăiesc, încheie legământ cu Dumnezeu prin botezul în apă, ca o mărturie a credinţei lor, moment când încep o viaţă nouă după voia lui Dumnezeu, au "trecut din moarte la viaţă". Chiar dacă vor muri vor fi înviaţi şi readuşi la viaţă de Domnul Isus Hristos la a doua venire a Lui şi vor fi duşi în raiul lui Dumnezeu şi în viaţa veşnică. deci adevăraţii creştini, predaţi în slujba Domnului, au speranţă şi pentru dincolo de mormânt, unde nu vor rămâne pentru totdeauna (Romani cap.6:2,3,4,8; Efeseni cap.4:5; Galateni cap.3:27).
Cei ce nu primesc mântuirea nu cred în Dumnezeu şi în învăţăturile Bibliei şi nu vor să împlinească voia lui Dumnezeu, ci trăiesc la întâmplare în păcate, Biblia îi numeşte morţi în păcatele lor şi vor muri cu povara păcatelor neiertate de Domnul Isus Hristos. Toţi cei răi din morminte vor învia pentru judecata finală şi pentru pedeapsa veşnică.
Omenirea, în aceste timpuri se împarte în două categorii:
1. Oamenii buni care cunosc pe Dumnezeu, Cuvântul şi Adevărul Sfânt al Evangheliei. Ei cunoscând pe Dumnezeu au înţeles că fără pocăinţă, naştere din nou, fără împăcare cu Dumnezeu, fără iertare şi fără credinţa lor în jertfa mântuitoare a Domnului Isus Hristos este cu neputinţă de a ajunge în viaţa veşnică, în raiul lui Dumnezeu, după trecerea lor în mormânt. Pentru aceasta, ei, se luptă mereu să trăiască ceea ce este bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu din dragoste şi teamă sfântă pentru El. Se roagă în permanenţă cerând ajutor şi ocrotire de la Domnul. Vrăjmaşul asupra acestor suflete nu are nici o putere căci Domnul Isus Hristos este ocrotirea şi adăpostul lor (Ps.cap.91; Matei cap.7:14). Aceşti credincioşi ai Domnului formează Biserica Domnului pe pământ şi sunt “lumină şi sarea pământului”, sunt ca “cele cinci fecioare înţelepte” . Ei slujesc lui Dumnezeu cu deplină încredere şi lepădare de sine şi nimic nu-i sperie de pe calea sfântă trasată de Domnul Hristos. Biblia ne prezintă multe exemple de astfel de oameni: ucenici Domnului şi martirii ce şi-au jertfit vieţile cu bucurie şi nădejde precum credinţa lor în Dumnezeu. Aceşti creştini, cu adevărat consacraţi ascultării şi slujirii lui Dumnezeu, au răbdare şi încredere când trec prin necazuri, suferinţe şi încercări de tot felul. În astfel de momente ei se roagă lui Dumnezeu şi mai mult cerând ajutorul Său. Gândul morţii nu îi sperie ci îi pune în situaţia de a se pregăti pentru evenimentul măreţ al încheierii vieţii lor de pe acest pământ. Conform învăţăturilor Sfintei Scripturi adevăraţii credincioşi ai Domnului se luptă şi se străduiesc să facă voia lui Dumnezeu, să aibă o inimă curată plină de dragoste pentru El şi pentru semeni până la ultima suflare de viaţă. Moartea nu îi sperie pe adevăraţii creştini şi credincioşi lui Dumnezeu, căci se încred în El şi în făgăduinţele Sale scrise în Sfânta Scriptură. “Cel neprihănit şi la moarte trage nădejde” – Proverbe cap.14:32. Un astfel de om care în viaţa lui trăită pe pământ a iubit şi a slujit pe Dumnezeu, atunci când i-a venit clipa morţii, este pregătit pentru trecerea la odihnă şi pentru întâlnirea cu Domnul Isus Hristos şi are credinţa că va fi readus la viaţă din mormânt atunci când El,Domnul Isus, va învia pe toţi sfinţii şi credincioşii ce dorm în mormintele lor. Apoi toţi cei înviaţi de Domnul la întâia înviere vor fi duşi în Împărăţia lui Dumnezeu pentru veşnicie (Matei cap.25:34-40; 1Tes.cap.4:13-18; Apoc.cap.20:6). Deci pentru cei credincioşi şi pocăiţi moartea este o speranţă, un câştig căci eu au trecut şi vor trece din moarte la viaţa veşnică (1Cor.cap.15:20-24; Apoc.cap.14:12-13 şi cap. 21:3-4).
2. Categoria de persoane care în timpul vieţii nu îşi fac timp să se gândească la clipa morţii lor de parcă aceasta nu ar exista. Ei nu-şi fac timp nici pentru Dumnezeu de a-L cunoaşte pe El şi voia Sa. Mai ales când le merge bine uită de Dumnezeu, de nenorociri şi de moarte care, inevitabil pot veni peste ei şi peste familiile lor. Datorită faptului că nu au credinţă autentică în Dumnezeu şi în adevărurile Sale, aceste persoane îşi pun încrederea numai în viaţa aceasta cu toată agoniseala: avere, bani, case, maşini, succese în afaceri etc. Fiind antrenaţi şi ocupaţi cu cele pământeşti şi trecătoare uită pe Dumnezeu care i-a creat şi uită că soarta fiecăruia dintre noi este hotărâtă de El, după alegerile bune sau rele ce le-au făcut în viaţă: au trăit frumos pentru Dumnezeu, făcând ce este bine sau au trăit în mod egoist, neţinând cont de voia şi poruncile Domnului (Matei cap.6:33-34; 1Cor.cap.15:19; Matei cap.16:26). Pentru aceşti oameni care-şi trăiesc viaţa fără teamă şi respect pentru Dumnezeu, clipa morţii vine ca cea mai îngrozitoare lovitură ce-i distruge profund moral şi psihic, ajungând până la cel mai înalt grad de disperare şi multe lacrimi de durere. O dată cu moartea unei persoane dragi cei apropiaţi se simt de parcă ar fi pierdut totul. Pentru ei nimic nu mai contează şi nimic nu mai are valoare. Ar da orice, în acele momente de nenorocire, pentru a readuce la viaţă pe cel mort. Oamenii ar trebui să ştie şi să nu uite că moartea este o realitate hotărâtă de Dumnezeu la o anume dată pentru orice suflet.
După planul lui Dumnezeu, chiar dacă omul este supus morţii fizice, cel credincios are făgăduinţa învierii şi trecerea lui în raiul lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică cea fără de sfârşit. Omenirea are nevoie să cunoască aceste adevăruri minunate făgăduite de Dumnezeu prin Sfânta Scriptură, Biblia. Pe pământ suntem călători şi în viaţa aceasta trecătoare Bunul Dumnezeu se îngrijeşte să ne trimită cele necesare traiului, căci nimic nu ne aparţine de drept, ci toate ne sunt dăruite de Tatăl nostru ceresc. În momentul când vine clipa morţii, omul nu ia nimic cu el în mormânt ci în urma lui lasă multe lacrimi şi durere celor dragi de care se desparte.
Pentru a suporta clipa morţii cu credinţa în Dumnezeu să ne asigurăm că avem numele scris în Cartea Vieţii lui Dumnezeu. Căci atunci când va veni Domnul Isus Hristos în slava Sa numai cei sfinţi vor avea păcatele iertate şi numele lor scris în cartea vieţii. Ei vor fi înviaţi şi readuşi la viaţă pentru veşnicie (Apoc.cap.21:1-4). Oamenii cei răi, care au murit, nu vor învia la întâia înviere, ci vor rămâne în morminte până ce Domnul va hotărî şi învierea lor, dar pentru judecata faptelor lor şi pentru pedeapsa veşnică dată de Dreptul Judecător fiecărui suflet care nu s-a pocăit (Apoc.cap.20:11-15 şi cap. 21:8). O dată cu moartea acestor oameni, care L-au nesocotit pe Dumnezeu în viaţa lor trăită, nimic nu-i mai poate salva de la pedeapsa veşnică ce-i aşteaptă. Nu ajută la nimic salvarea sufletului, ceremonialurile care se fac în numele celui mort: lumânări aprinse, rugăciuni pentru iertarea lui, făcute de cei care sunt în viaţă, pomeni şi parastase . Ba mai mult acestea făcând parte din obiceiurile păgâne Dumnezeu le condamnă deoarece El, în Biblie, nu a dat asemenea porunci.
Clipa morţii şi încheierea vieţii de pe pământ poate veni pe neaşteptate la orice persoană de orice vârstă copil, tânăr sau bătrân. Pentru aceasta este strict necesar să fim pregătiţi din timp. Să fim într-o relaţie bună de pace cu Dumnezeu credincioşie şi ascultare de poruncile Sale. Prin exemplul, sfinţenia şi credinţa părinţilor şi copiii pot fi pregătiţi pentru Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică. Astfel şi ei vor fi sfinţi datorită părinţilor şi, în aceste condiţii, moartea nu mai este ca cea mai mare nenorocire (1Cor.cap.7:14). Copiii care au raţiune şi capacitate de discernământ sunt obligaţi să respecte toate cele zece porunci ale lui Dumnezeu (Exod cap.20:1-17). Porunca a cincea din decalog este specială pentru copiii care mai au părinţi în viaţă. Această poruncă spune copiilor să-şi cinstească părinţii. A cinsti părinţii înseamnă să-i iubim, să-i respectăm, să ascultăm de toate învăţăturile lor ce sunt după voia Domnului şi să le fim de ajutor atunci când este nevoie (Exod cap.20:12 şi Efeseni cap.6:1-3).
Una din preocupările esenţiale ale părinţilor temători şi credincioşi lui Dumnezeu este să aibă grijă de copiii care le-au fost dăruiţi. Ca nişte părinţi iubitori să le asigure toate cele necesare traiului începând chiar cu primul an de viaţă al copilului şi potrivit vârstei, în permanenţă, le asigură şi o educaţie sănătoasă în spiritul creştin. Aceşti copii sunt învăţaţi de mici să iubească şi să respecte pe Dumnezeu. Să asculte de toate poruncile Sale şi, în acest fel, părinţii contribuie la formarea caracterelor lor, pentru a ajunge oameni cinstiţi şi drepţi în societate şi oameni pentru Dumnezeu. Dorinţa noastră cea mai mare pentru copii este ca şi ei să ajungă mântuiţi în Împărăţia Veşnică a lui Dumnezeu. Pentru aceasta orice mamă şi orice tată trebuie să facă totul pentru siguranţa şi destinul veşnic al copilului său. Îl învaţă să înfăptuiască în viaţa zilnică tot ce este frumos, drept şi bun şi îl mai învaţă să se roage lui Dumnezeu. În toate rugăciunile lor, părinţii, mijlocesc şi se roagă pentru copiii lor. Aceştia sunt încredinţaţi lui Dumnezeu de către părinţi chiar din primele zile de viaţă (Luca cap.18:15-17).
În condiţiile când copiii calcă pe urmele părinţilor credincioşi, urmând învăţăturile Bibliei cu toată dragostea şi respectând poruncile Domnului, ei vor fi sfinţi şi Dumnezeu le va face parte de fericire în viaţa veşnică (Exod cap.20:6,12; Efeseni cap.6:3-4). Având în vedere că Dumnezeu este bun dar este şi drept, pedepseşte nelegiuirea părinţilor şi a copiilor lor care nu iubesc pe Dumnezeu (Exod cap.20:5).
Mai există şi unele persoane, care atunci când întâmpină unele momente grele, de nesuportat pentru ei, ajung să-şi pună singuri capăt zilelor – se sinucid. Şi aceasta este o capcană a vrăjmaşului, aducând acest gând în mintea unei persoane. Viaţa şi moartea aparţin numai lui Dumnezeu. Viaţa ne este dăruită de Dumnezeu şi trebuie să-i mulţumim pentru ea şi s-o trăim frumos pentru Domnul. Viaţa nu ne aparţine şi nu avem permisiunea şi autoritatea de a-i pune capăt. În porunca a şasea, din Decalog (cele zece porunci), Dumnezeu ne spune “să nu ucizi”. Indiferent cine este ucis, o altă persoană sau propria persoană, este acelaşi mare păcat. Aceste persoane care se sinucid sunt pierdute pentru veşnicie (exemplul lui Iuda, care L-a vândut pe Domnul Isus). Chiar dacă necazurile şi problemele vieţii sunt foarte mari, încât omul crede că nu mai are nici o şansă, rezolvarea nu este sinuciderea. Astfel de persoane să vină cu rugăciuni din inimă înaintea Domnului care poate să-i trimită salvarea şi ajutorul necesar. Nici un necaz nu motivează sinuciderea cuiva, iar moartea asupra unei persoane o hotărăşte numai Dumnezeu, Creatorul nostru al tuturor.
Atât cât mai avem suflare de viaţă în corpurile noastre încă ne putem salva sufletele pentru viaţa veşnică, printr-o viaţă de pocăinţă, prin studierea şi cunoaşterea adevărurilor scrise în Biblie şi prin împlinirea poruncilor. Având o viaţă nouă, predată slujirii lui Dumnezeu, făcând în permanenţă numai ce este bine şi aducând mereu şi mereu rugăciuni înaintea tronului de har a lui Dumnezeu, rugăciuni făcute cu toată inima, cu credinţă şi în Numele Domnului Isus Hristos, vom ajunge acasă la Domnul.
Având în vedere că mulţi oameni sunt dezorientaţi şi nu cunosc ceea ce-i poate salva dincolo de viaţa aceasta, este timpul ca ei să se împace cu Dumnezeu prin credinţă în Jertfa de la Calvar, încât să ajungă să fie plini de bucuria mântuirii şi de prezenţa Duhului Sfânt în inimă. În aceste condiţii, moartea fizică nu-i va îngrozi ci vor avea nădejde în făgăduinţele lui Dumnezeu.
Rugăciune:
“Părinte Ceresc şi Creatorul nostru, în Numele Domnului Isus Hristos şi al jertfei de la Calvar, îţi mulţumesc pentru harul de mântuire, pentru minunatele adevăruri ce ni le-ai dăruit şi sunt scrise pe paginile Sfintei Evanghelii şi care ne dau speranţă şi bucurie. Ştim că la revenirea Domnului Isus în slavă avem făgăduinţa învierii din morminte. Atunci noi, cei credincioşi şi sfinţi, vom fi chemaţi de Domnul Isus Hristos la viaţă şi duşi în Împărăţia Slavei Tale unde vom trăi, ne vom bucura şi vom fi fericiţi o veşnicie. Pentru toate aceste făgăduinţe îţi mulţumesc Preasfinte Tată Ceresc.
Te rog acum trezeşte toată omenirea să ia în serios cuvintele Sfintei Evanghelii unde ne dăruieşti toate învăţăturile necesare şi ajută pe orice persoană, care doreşte mântuirea în viaţa veşnică, să se pregătească după cum voieşti Tu. Iar atunci când le vei hotărî clipa plecării din viaţă, să moară cu nădejdea mântuirii şi cu nădejdea primei învieri. Te rog, Părinte Ceresc, ai milă de multele suflete care nu te cunosc, nu cunosc adevărul Bibliei, ajută-le să poată fi salvaţi pentru viaţa veşnică.
Pentru toată mila şi dragostea ce o ai pentru noi îţi mulţumesc. A ta să fie toată slava, cinstea şi închinarea în vecii vecilor, Amin.”
Septembrie 2009, Olga Bucaciuc, Suceava

Cuvântul lui Dumnezeu – lumină pe cărarea vieţii
“Încrede-te în Domnul cu toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările” (Prov. Cap.3:5-7).
Adevăratul creştin trăieşte prin credinţa în Dumnezeu şi în făgăduinţele Sale, credinţa care are ca temelie cunoaşterea lui Dumnezeu din Cuvântul Sfintei Evanghelii şi din experienţa de viaţă. Această credinţă ne îndeamnă la pocăinţă şi la sfinţirea vieţii. Iubirea noastră pentru Dumnezeu trebuie să se vadă şi prin iubirea şi respectul pentru Cuvântul Sfânt al Bibliei.
Apropierea de Dumnezeu, prin relaţia ce o avem cu El, este în directă legătură cu acceptarea celor scrise în Sfânta Scriptură. Prin cunoaşterea şi înţelegerea Cuvântului scris al lui Dumnezeu, din Biblie, cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul Său Isus Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt. Prin studierea Bibliei, cu rugăciune şi dorinţa sinceră de a o cunoaşte şi înţelege, ne este descoperit Planul de Mântuire, oferit de Dumnezeu neamului omenesc. Ne este descoperită dragostea lui Dumnezeu manifestată prin jertfa de la Calvar a Domnului Isus Hristos pentru noi toţi (Ioan cap.3,16). Adevărul şi poruncile lui Dumnezeu, studiate şi împlinite zilnic, sunt lumina vieţii noastre. Ne ajută la căpătarea credinţei şi la creşterea în harul lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură găsim răspunsuri şi soluţii pentru toate problemele noastre de viaţă şi mai ales cum să căpătăm mântuirea şi salvarea veşnică. Domnul Isus ne spune în Ioan cap.15 vers.5: “Eu sunt viţa iar voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă; căci despărţiţi de mine nu puteţi face nimic” şi vers.7 “Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”. Legătura noastră cu Domnul Isus Hristos este Cuvântul Său, poruncile şi învăţăturile Sale, primite cu credinţă în inimă şi împlinite în viaţa de zi cu zi. Astfel, cu ajutorul Duhului Sfânt pe care îl cerem în rugăciune, putem aduce roade în neprihănire, trăind şi împlinind cuvântul Domnului.
Pavel spunea ucenicului Timotei, dar ne spune şi nouă astăzi: “Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi care pot să-ţi dea înţelepciunea, care duce la mântuire, prin credinţa în Isus Hristos. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte şi să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu, să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2Tim. Cap.3:15-17). Biblia a fost şi este valabilă şi adresată tuturor generaţiilor de oameni. Prin ea ne este prezentat Dumnezeu Creatorul în dragostea şi sfinţenia Sa şi ne arată care este voia Sa sfântă. Are în centru caracterul lui Dumnezeu prin legea morală a celor zece porunci, standardul de vieţuire creştină în relaţia noastră cu El.
Un adevărat creştin a încheiat legământul cu Dumnezeu pe baza cunoaşterii cuvântului Său şi a credinţei sale. Pavel în Romani cap.1:16 spune: “Căci mie nu-mi este ruşine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului apoi a grecului”. Sfânta Scriptură este o comoară de adevăr şi lumină care, primind-o şi acceptând-o cu respect şi teamă sfântă, ne arată singurul şi cel mai sigur drum care duce la mântuire şi la legătura noastră cu Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a creat. Prin ea Dumnezeu ne vorbeşte, ne învaţă, ne mustră pentru îndreptarea vieţii. Pentru a călca pe urmele Domnului Isus Hristos este necesar să cunoaştem învăţăturile şi poruncile Sale. Domnul Isus Hristos s-a rugat lui Dumnezeu Tatăl pentru ucenicii Săi astfel: “Le-am dat Cuvântul Tău... sfinţeşte-i prin Adevărul Tău. Cuvântul Tău este Adevărul” (Ioan cap.17:14,17).
Cunoscând Biblia, întipărindu-ne în minte şi în inimă adevărurile sfinte şi armonizându-ne viaţa şi caracterele după poruncile şi învăţăturile ei, căpătăm înţelepciune de la Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt. Aceasta întrece orice altă înţelepciune din această lume. David face următoarele declaraţii şi dorinţe în ce priveşte Cuvântul Domnului în Ps.119 vers.9,11,18,105: “Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău. Strâng Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta. Deschide-mi ochii ca să văd lucrurile minunate ale legii Tale. Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”. Aceste lucruri să le spunem şi noi. Să fim conştienţi de importanţa cuvântului scris şi să-l luăm în considerare pentru viaţa personală. Noi, ca popor al lui Dumnezeu, să ne dăm tot interesul pentru cunoaşterea Sfintei Scripturi. Aceasta nu numai pentru sfinţirea vieţii noastre personale ci şi pentru a învăţa şi pe alţii să cunoască pe Dumnezeu şi dragostea Sa. Deci este o nevoie strictă pentru lucrarea misionară cu semenii noştri. Pavel spunea lui Timotei (în 2Timcap.3:17): “Cunoscând Scripturile omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. Domnul Hristos a poruncit ucenicilor Săi să meargă şi să facă ucenici din toate neamurile botezându-i şi învăţându-i să păzească tot ce le-a poruncit Domnul prin Cuvântul Său (Matei cap.28:19-20).
Fiecare personal să studiem Biblia şi să citim din ea cu mult respect şi rugăciune căci Domnul Isus Hristos ne spune în Ioan cap.5:39 “Cercetaţi Scripturile pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Necercetând Scripturile vă rătăciţi”. Având Cuvântul Sfânt, învăţăturile şi poruncile lui Dumnezeu în minte şi în inimă, ne ajută să fim atenţi şi să nu păcătuim.
În Cuvântul Bibliei găsim mângâiere şi speranţă prin făgăduinţele lui Dumnezeu date poporului Său. Domnul Isus ne asigură că va fi cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei cap.28:20).
Întrebările pe care să ni le punem fiecare: mai suntem impresionaţi de Cuvântul Scris al lui Dumnezeu? Cum îl iubim şi îl primim? Cum îl respectăm şi îl împlinim în viaţa de fiecare zi şi fiecare clipă?
“Planul de mântuire al lui Dumnezeu asigură deplina instaurare a adevărului Său în fiecare credincios. Domnul Isus îşi cheamă poporul să lumineze lumea”. Noi suntem copii ai luminii. Dumnezeu ne-a scos din întuneric şi ne-a adus la lumină prin cunoaşterea Cuvântului Său (Efeseni cap.5:8-11).
“Răutatea de care e plină lumea noastră este urmarea faptului că Adam şi Eva au nesocotit Cuvântul lui Dumnezeu” (Geneza cap.3:1-11). S-ar părea că ne-am obişnuit cu Biblia, cu multe predici din Cuvântul Său şi nu-i mai dăm importanţa cuvenită. Nu ne lăsăm influenţaţi de mesajul Domnului şi rămânem aceiaşi în loc să creştem în sfinţenie. E posibil să tratăm cu indiferenţă şi să nu ne mai mişte cu nimic învăţăturile şi mesajele auzite de la amvoanele bisericilor, mesaje ce ar trebui să ne trezească de fiecare dată pentru a ne reface şi întări relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii noştri?! “Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la El, voi cina cu el şi el cu Mine” ne spune Domnul Isus în Apoc. Cap.3:20. Dumnezeu a vorbit şi vorbeşte în multe feluri inimilor noastre. Prin mesajele Cuvântului Său, Domnul Isus, bate la fiecare inimă a fiecărui ascultător. Important este cât de doritori, cât de atenţi şi receptivi suntem în timpul serviciilor divine din Casa Domnului, ca să-I putem auzi bătaia la uşa inimii? Cum reacţionăm şi cum ne influenţează Cuvântul Său, Îi deschidem uşa inimii noastre Domnului Isus? “Pentru sufletul credincios si umilit Casa lui Dumnezeu de pe pământ este poarta cerului” (Ellen White). Biblia, Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, aduce o viaţă roditoare pentru cel ce-şi găseşte plăcerea în legea Sa şi zi şi noapte cugetă la legea Lui. “Este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care-şi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc. Tot ce începe duce la bun sfârşit” (Ps. Cap.1:1-3).
Să ne cercetăm în lumina adevărului prezentat de Domnul Isus în pilda semănătorului din Matei cap.13:23: sămânţa Cuvântului Său să cadă în inima noastră ca într-un pământ bun pentru ca să putem aduce roade în neprihănire. “Pacea lui Hristos să stăpânească inimile noastre şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea”. Amin
10 septembrie 2005
Olga Bucaciuc, Suceava

POPORUL LUI DUMNEZEU, O MĂRTURIE
Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, Fiul Său Isus Hristos şi Duhul Sfânt pentru harul Său minunat pus la dispoziţia noastră de a fi mântuiţi şi salvaţi pentru Împărăţia Sa cea veşnică. Se cuvine ca, în Numele Domnului Isus Hristos, să aducem lui Dumnezeu tot respectul, recunoştinţa şi mulţumirile noastre şi să nu uităm că suntem biserica Sa pentru care Fiul Său şi-a dat viaţa la cruce.
Vechiul Testament ne prezintă poporul Israel, ales de Dumnezeu, ca popor al Său. Dumnezeu a dorit să facă din ei un popor sfânt şi o lumină pentru toate naţiunile pământului. I-a ocrotit, le-a purtat de grijă într-un mod deosebit şi le-a dat lumina Cuvântului şi a învăţăturilor Sale. Le-a dăruit şansa iertării păcatelor şi a mântuirii lor, prin simbolul jertfelor ce trebuia să le aducă, jertfe de animale, care L-au reprezentat pe Domnul Isus Hristos, marea şi îndestulătoarea jertfă ce avea să fie adusă pentru întreaga lume. Bunul Dumnezeu a făcut totul pentru salvarea lor şi a noastră ca parte a legământului încheiat. Poporul trebuia să asculte de toate poruncile şi orânduirile Domnului cu scumpătate şi credincioşie.
La venirea Domnului Isus Hristos pe acest pământ “a venit la ai Săi, dar ai Săi nu l-au primit dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu” (Ioan cap.1:12). În Luca cap.9:23 Domnul Isus ne spune: “Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea in fiecare zi si sa ma urmeze”. Noi suntem copiii lui Dumnezeu deoarece am răspuns chemării Sale iubitoare şi, prin credinţa noastră, am intrat într-o relaţie de legământ cu El. “Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor. Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul meu. Pentru că le voi ierta nelegiuirile şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor” Evrei cap.8:11-12.
Biserica lui Dumnezeu s-a format începând cu primii ucenici ai Domnului, la care s-au adăugat toţi acei credincioşi ce au dorit să urmeze pe Domnul de-a lungul timpurilor. Alegerea celor doisprezece ucenici, care aveau diferite ocupaţii şi diferite poziţii sociale, Domnul Isus Hristos nu a făcut-o pe baza unor merite personale, căci fiecare avea şi defecte de caracter. Însă Domnul a citit în inima fiecăruia şi a văzut la ei inimi gata să asculte şi să creadă, cu excepţia lui Iuda care a avut şansa egală ca ceilalţi, inimi care s-au supus şi s-au lăsat modelate de Domnul Isus Hristos. Domnul ştia totul despre fiecare. Ucenicii după ce l-au cunoscut pe Domnul ca pe Fiul lui Dumnezeu, au devenit nedespărţiţi de El. Au lăsat ocupaţiile lor obişnuite şi, la chemarea Domnului Isus, L-au urmat până la sfârşitul vieţii lor. Domnul Isus i-a iubit foarte mult, le-a dăruit toată afecţiunea Lui şi i-a învăţat tot ceea ce ei aveau nevoie să cunoască despre Dumnezeu Tatăl şi adevărurile Sale sfinte, necesare pentru o viaţă de consacrare, de slujire şi de comuniune cu Dumnezeu. Influenţa dragostei Domnului Isus pentru ei i-a dus la pocăinţă şi la ascultare de El. În felul acesta şi-au dovedit şi ei, la rândul lor, dragostea şi respectul pentru Marele Învăţător. Învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu din Şcoala Domnului Hristos, ucenicii, le-au primit cu credinţă şi cu bucurie. Înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul, îi împuterniceşte cu Duhul Sfânt să ducă mai departe, în lumea întreagă, mesajul Evangheliei Sale.
După moartea, învierea şi înălţarea Domnului Isus la cer, ucenicii Săi, fiind umpluţi cu Duhul Sfânt, au devenit apostoli şi martori ai Săi. Ei au depus mărturie în faţa oamenilor despre tot ce au învăţat şi au văzut la Domnul Isus Hristos şi, mai ales, despre măreaţa jertfă de la Cruce şi despre planul de mântuire oferit tuturor celor ce vor avea credinţă în Dumnezeu. Au împlinit porunca Domnului Isus de a face ucenici din toate neamurile botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhul Sfânt. Au contribuit astfel la creşterea numărului ucenicilor şi la formarea Bisericii lui Dumnezeu din lumea întreagă. Sfânta Scriptură ne prezintă mulţimea de martori ai credinţei în Dumnezeu care şi-au dat chiar şi viaţa pentru credinţă şi cauza Evangheliei (Evrei cap.11). Consacrarea lor în slujba Domnului, pentru salvarea sufletelor din întuneric, a fost mai presus decât orice alt interes personal. Pentru cauza Evangheliei mulţi creştini au suferit şi au murit cu credinţa şi nădejdea întâlnirii cu Domnul Isus şi cu făgăduinţele Sale veşnice ce le-au fost date.
Ce aşteaptă şi ce doreşte Dumnezeu de la noi, biserica Lui de astăzi? Avem aceleaşi făgăduinţe şi responsabilităţi ca şi creştinii, martori ai credinţei, ce au călătorit înaintea noastră spre Canaanul ceresc şi care au iubit pe Dumnezeu mai mult decât orice.
Iubită Biserică a lui Dumnezeu, pentru care Domnul Isus Hristos şi-a dat viaţa la Calvar, ca noi să trăim veşnic, este timpul să ne trezim fiecare din indiferenţă şi nepăsare, toţi cei care am încheiat un legământ cu Dumnezeu. Să ne cunoaştem răspunderea chemării noastre de către Domnul Isus. Care este locul şi misiunea noastră faţă de Dumnezeu şi lucrarea Sa în lumea aceasta şi pentru acest timp? Cum L-au ascultat primii creştini pe Dumnezeu şi care este ascultarea noastră? Cum şi-au respectat legământul încheiat cu Dumnezeu şi cum îl respectăm noi pe al nostru?Cum l-au reprezentat ei pe Dumnezeu în lume şi cum Îl reprezentăm noi? Care este interesul nostru pentru cei din jur care nu-l cunosc pe Dumnezeu şi cât consacrăm din timpul nostru pentru salvarea lor? Câtă răbdare au avut ei în suferinţe şi nedreptăţi din partea oamenilor nelegiuiţi şi câtă răbdare avem noi? Cum stăruiau ei în rugăciune, cum se rugau pentru primirea Duhului Sfânt şi pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu şi cât ne rugăm noi?
Fiecare să ne vedem starea şi să ne întoarcem la dragostea dintâi, la adevărata credinţă şi evlavie, în ascultare de Dumnezeu, gata să se sacrifice pentru cauza Domnului Hristos şi care este calea ce ne duce la cer. În Ioan cap.15:8 Domnul Isus Hristos ne spune: “Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl meu va fi proslăvit şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei” şi în Evrei cap.12:1 “Şi noi dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte”.
Să ne ajute Dumnezeu pe toţi, care am încheiat un legământ cu El, să ajungem unde ne-am pornit în Canaanul Ceresc. Amin
8 aprilie 2006, Olga Bucaciuc, Suceava

SĂ FIM GATA PENTRU ÎNTÂLNIREA CU DOMNUL ŞI PENTRU VIAŢA VEŞNICĂ
“... Pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău...” Amos cap.4:4
Se cuvine să mulţumim şi să binecuvântăm pe Dumnezeu Tatăl, în Numele jertfei Domnului Isus Hristos şi a jertfei de la calvar. Să-I fim recunoscători şi să-I aducem slavă, laudă şi închinare în permanenţă şi cu toată smerenia şi umilinţa inimii noastre pentru harul de mântuire, de răscumpărare şi de iertare în care ne-a cuprins după planul şi voia Sa cea sfântă. Dumnezeu ne-a ales încă înainte de întemeierea lumii pentru a-I aparţine (Isaia cap.41:8-9; Ioan cap. 13:18 şi cap. 15:16; 1Tes. Cap.2:12-13). Dumnezeu ne-a văzut şi ne-a căutat pe fiecare de acolo unde eram în întunericul acestei lumi (1Ioan cap.4:10). A lucrat în chip minunat, ne-a ales şi s-a ocupat de noi.
Ne-a chemat la mântuire prin glasul Evangheliei Sale Sfinte şi prin puterea Duhului Sfânt ne-a luminat ochii inimii şi ai minţii, să putem pricepe şi înţelege chemarea iubitoare a Lui, chemarea la mântuire şi la iertare. Răspunzând chemării, cu credinţă, cu dorinţa de mântuire şi pentru salvare din păcat, Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, ne-a făcut să înţelegem şi să preţuim darurile cele mai măreţe al Sale: mântuirea, iertarea şi salvarea noastră pentru împărăţia Sa cea veşnică, prin jertfa şi sângele sfânt a Domnului Isus Hristos de la Calvar (Ioan cap.3:16; Efeseni cap.1:3-14). La timpul potrivit şi hotărât de Dumnezeu ne-a trezit mintea şi conştiinţa să preţuim şi să căutăm mântuirea sufletelor noastre (1Petru cap.1:1-5). Căci eram morţi în greşelile şi păcatele noastre când trăiam după mersul lumii acesteia, împlinind poftele firii pământeşti şi ducând o viaţă străină de voinţa şi poruncile lui Dumnezeu. Dar Domnul, în mila Sa, ne-a trezit să ne dăm seama de starea noastră păcătoasă şi să căutăm salvarea. În bunătatea şi prin harul Său, Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a lăsat găsit de fiecare din noi (Ieremia cap.29:11-14). Dumnezeu ne-a adus la viaţă, căci eram morţi în păcatele noastre şi inconştienţi de voia Sa în ce priveşte viaţa şi faptele de zi cu zi.
Ne-a ales cu scopul de a face din noi copii ai Săi, înfiaţi prin lucrarea Domnului Isus Hristos de răscumpărare. Pentru noi a plătit, cu preţul nespus de mare, al jertfei Sale de pe Cruce (Ioan cap.1:12; 1Ioan cap.3:1-3).
Ne-a ales să intrăm într-o relaţie de legământ şi de pace cu El, Creatorul şi Tatăl nostru ceresc, pentru a asculta de voia şi de toate poruncile Sale (Evrei cap.8:10-12; Romani cap.9:30).
Ne-a ales Dumnezeu pentru a fi sfinţi în toată purtarea noastră, prin Cuvântul Său cel Sfânt şi călcând pe urmele Domnului Isus Hristos. Căci Domnul Isus Hristos a zis. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan cap 14:16 şi cap.17:16-17). Suntem chemaţi să fim ascultători de El cu toată dragostea şi consacrarea noastră în slujba Sa.
Ne-a ales să fim o mărturie a Lui în “întunericul” acestei lumi şi să-I slujim numai Lui cu scumpătate, cu tot respectul şi cu toată lepădarea de sine (Filipeni cap.2:12-16).
Ne-a ales, după marea Lui îndurare, să avem o relaţie vie şi sfântă cu El, printr-o comuniune zilnică, prin rugăciunile noastre aduse înaintea tronului Său de milă şi de har. Acolo, Domnul Isus Hristos, mijloceşte pentru noi înaintea Tatălui Ceresc şi ne trimite iertarea, ajutorul, călăuzirea şi ocrotirea Sa ca răspuns la rugăciuni (Psalmul cap.1; Matei cap.21:22; Fapte cap.1:14; Romani cap.12:12; Filipeni cap.4:6). Suntem aleşi de Domnul pentru a fi o “lumină şi sare” pe pământul acesta ca, prin faptele noastre bune, făcute din dragoste, El să fie slăvit şi onorat (Matei cap.5:13-16).
Dumnezeu, care este dragoste, prin Duhul Său cel Sfânt, a pus dragostea Sa în inimile noastre şi Duhul Sfânt ne este dat pentru a fi luminaţi, a ne învăţa adevărul Său, ca Mângâietor, ne călăuzeşte, ne dăruieşte pace şi credinţă, ne întăreşte şi ne convinge de Cuvântul şi voia lui Dumnezeu cu privire la viaţa şi faptele noastre. În concluzie, Duhul Sfânt ne-a fost dăruit pentru a ne conduce şi stăpâni dorinţa inimii. Toate acţiunile, gândirea şi faptele noastre vor fi motivate de dragostea şi recunoştinţa noastră pentru Dumnezeu şi de dragostea şi mila pentru aproapele nostru care are nevoie de ajutor (Efeseni cap.1:3-11 şi cap.2:1-6). În prezenţa Duhului Sfânt vom respecta şi ne vom bucura de măreaţa lucrare de creaţiune a lui Dumnezeu din întreaga natură din jurul nostru chiar şi de fiinţa noastră, toate fiind create de El spre slava Sa, într-un chip minunat, măreţ şi nepătruns de înţelegerea minţii noastre (Ps. Cap.19). Şi acesta este un motiv să aducem lui Dumnezeu lauda, mulţumirea şi recunoştinţa pentru toate aceste daruri ale Sale (Geneza cap.1:1-31 şi cap.2:4-24; Prov. Cap.3:5-10).
Ne-a ales să-I recunoaştem măreţia lucrării Sale de creaţiune şi că El este marele Stăpân şi Creator. Se cuvine să-I aducem închinare, rugăciune, laude şi cântări, în permanenţă şi în mod special în ziua cea sfânta de Sabat, ziua a şaptea din săptămână, zi de odihnă, zi sfântă şi binecuvântată de Dumnezeu. În această zi a sfârşit Domnul toată lucrarea Sa de creaţiune. Ziua de Sabat (Sâmbăta), ziua a şaptea din săptămână, trebuie sărbătorită deoarece este poruncită de Dumnezeu, este ziua Domnului şi ne aminteşte de El, Creatorul nostru şi al pământului cu tot ce este pe el cât şi al întregului Univers (Geneza cap.2:1-3; Exod cap.20:8-11; Ps. Cap.24:1-2, cap.33 şi cap.50).
Ne-a ales să ne încredem în El, în făgăduinţele Sale şi să-I fim credincioşi Lui, legământului încheiat cu El. În aceste condiţii, a relaţiei noastre cu Domnul, noi suntem poporul Său cel sfânt, Biserica Sa formată de pe pământ. Pentru aceasta se impune să ne iubim unii pe alţii şi să fim uniţi în dragostea Domnului Isus Hristos. Fiecare din noi suntem mădulare ale trupului Său, Biserica, iar Domnul Isus Hristos este Capul care conduce Biserica şi pentru care şi-a dat viaţa la Golgota, ca preţ de răscumpărare. Noi nu mai suntem ai noştri ci ai celui ce ne-a creat şi ne-a răscumpărat din robia păcatului pentru veşnicie (1Cor. Cap.12:12-27; Efeseni cap.5:23; Ioan cap.13:34-35). Domnul ne îndreaptă pe căile Sale şi este scut şi adăpost pentru noi care vom avea credinţă. Dumnezeu ne binecuvântează, ne ajută şi răspunde rugăciunilor noastre dacă avem dragoste şi încredere deplină şi neclintită în El (Ps. Cap.91; Ieremia cap.17:7-8).
Ne-a ales să călcăm pe urmele Domnului Isus şi să învăţăm de la El. Domnul Isus, când era pe pământul acesta, atras la Sine pe oameni cu dragostea şi mila Sa, făcându-le numai bine celor care erau în suferinţă şi în nevoi (Luca cap.10:25-37). A săturat cu pâine pe cei flămânzi şi a vindecat pe toţi bolnavii care au venit la El (Ioan cap.6:1-15; Marcu cap.3:10-11).
Să facem ceea ce Domnul ne-a învăţat şi ceea ce El a făcut pentru oameni. Caracterul nostru sfinţit, inima, gândurile şi faptele, să reflecte caracterul Domnului Isus Hristos, să învăţăm şi să înfăptuim tot ce ne-a învăţat El. Să trăim făcând dreptate, să nu uităm orfanul, văduva, săracul şi bolnavul, să avem dragoste şi mila pentru toţi cei din jur. Să nu obosim în facerea binelui, folosind toate ocaziile care ni se ivesc, făcând bine tuturor cât ne este posibil şi după cum nevoia o cere (Matei cap.5:48, cap.7:12 şi cap.22:37-40; Efeseni cap.5:8-9; Iacov cap.1:26-27).
Domnul Dumnezeul nostru ne-a deschis o cale şi o posibilitate pe care să mergem pentru a ajunge în Împărăţia Sa cea Sfântă şi veşnică, prin credinţa în jertfă Domnului Isus de la Calvar, acolo unde El a plătit pentru păcatele noastre (1Corinteni cap.15:3). Prin legământul încheiat cu Dumnezeu, botezul în apă, primim iertarea păcatelor noastre, datorită sângelui vărsat la cruce de Domnul Isus Hristos. O dată cu angajamentul nostru de credinţă, al legământului, am început o viaţă nouă, avem naşterea din nou şi nu mai trăim după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului Sfânt. Acestea sunt roadele credinţei şi pocăinţei noastre. Să cerem ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune să nu mai păcătuim, să biruim păcatul şi obiceiurile rele şi să trăim o viaţă nouă cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Cuvântul Evangheliei să-L citim şi să-L studiem zilnic căci, prin aceasta, avem toată lumina şi învăţătura pentru o viaţă de pocăinţă, de sfinţenie şi neprihănire. O viaţă de credinţă şi de slujire lui Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul şi cu toată fiinţa noastră (Ps. Cap. 119:1-11,105; Ioan cap.5:39; Matei cap.22:37; Romani cap.1:16; 2Timotei cap.3:15-17). Trăind o viaţă curată, în ascultare de Dumnezeu şi cu rugăciune, inima noastră este un templu al Duhului Sfânt.
Proverbe cap.9 cu 8 ne spune “hainele să-ţi fie albe în orice vreme şi untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap”. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim îmbrăcaţi cu haina neprihănirii Domnului Isus Hristos şi cu fapte bune, iar Duhul Sfânt să nu ne lipsească (Isaia cap.61:10). El să ne conducă, să ne călăuzească în permanenţă la trăirea şi împlinirea adevărului şi a poruncilor lui Dumnezeu. Căci, numai având o curăţie a inimii, a gândurilor şi a faptelor, permitem şi onorăm pe Duhul Sfânt să ne ia în stăpânire viaţa şi fiinţa noastră. Duhul Sfânt ne este dăruit de Dumnezeu ca o pecete, ca o arvună a împărăţiei Lui şi suntem pecetluiţi pentru a-I aparţine (Efeseni cap.1:13-14; Fapte cap.10:44-48; 1Cor. Cap.6:19; Tit cap 3,5).
Suntem aleşi de Dumnezeu şi scoşi din lumea aceasta pentru a fi poporul Său care să fie deosebit de lume şi caracterizat de dragoste pentru Dumnezeu, pocăinţă autentică şi ascultare de toate poruncile Sale (Tit cap.2:14; Apoc. Cap.14:12). Dumnezeu doreşte de la poporul Său cel sfânt de astăzi, ca şi poporul Israel prezentat în Vechiul Testament, să fie o lumină pentru toate popoarele lumii. La nivel personal, fiecare credincios al Domnului, prin viaţa lui sfântă şi credincioşia sa faţă de Cuvântul Evangheliei să fie o lumină. Să fie un exemplu de trăire în neprihănire ca Domnul Isus Hristos. În felul acesta suntem reprezentanţi a lui Dumnezeu şi susţinători ai împărăţiei Sale (Exod cap.19,6; Efeseni cap.5:8-11). Una din motivaţiile fiecărui creştin adevărat, de trăire în sfinţenie şi în neprihănire, de păzire a tuturor învăţăturilor Biblice, este făgăduinţa revenirii Domnului Isus Hristos în slavă. Pentru acest măreţ eveniment, al întâlnirii cu Domnul, fiecare să avem conştiinţa trează şi un interes profund al pregătirii noastre. Ţinta supremă a călătoriei noastre pe acest pământ este întâlnirea cu Domnul. Pregătirea fiecărui credincios şi copil al lui Dumnezeu începe chiar din momentul încheierii legământului cu El. Se impune o pregătire autentică pentru fiecare personal. Prin credinţa şi relaţia noastră cu Dumnezeu zilnic să experimentăm şi să trăim pocăinţa prin ascultare şi teama sfântă de El şi păzirea tuturor poruncilor Sale (Eclesiastul cap.12:13-14; Apoc. Cap.13:11; 1Tes. Cap.5:23). Pentru aceasta este necesar să ne hrănim zilnic cu Cuvântul lui Dumnezeu, să citim din Biblie şi învăţăturile Sale să le împlinim. Adevăratul credincios, care aşteaptă pe Domnul, cugetă în permanenţă la Dumnezeu, la Legea Lui cea sfântă şi se roagă Lui pentru orice nevoie, aducând Domnului, în permanenţă, recunoştinţă şi mulţumire (Ps. Cap.1). Este tare şi statornic în credinţă şi în nădejde, în orice situaţie ar fi, chiar şi în momentele de încercare şi de suferinţă. Pe un astfel de creştin nu-l sperie nimic: nici suferinţa, nici necazurile, nici durerea şi nici chiar moartea, deoarece încrederea lui în Dumnezeu şi prezenţa Duhului Sfânt din inimă îi dă putere, răbdare, înţelepciune, dragoste, curaj şi îndrăzneală. Trebuie să fim gata pregătiţi pentru Dumnezeu în orice clipă a vieţii noastre din următoarele motive:
1. Cât mai avem viaţă şi mişcare în corpul acesta, încă mai putem să ne îndreptăm.
2. Dumnezeu s-a folosit, la aducerea la împlinire a multor lucrări ale Sale, de slujitorii Săi consacraţi şi pregătiţi pentru slujire. Trebuie să fim gata şi să răspundem lui Dumnezeu atunci când suntem chemaţi şi trimişi în lucrarea Sa: să ajutăm pe cei săraci cu diferite nevoi materiale si spirituale, pe cei bolnavi în trup şi în suflet, pe orfani şi pe văduve.
3. Să fim pregătiţi să ducem mesajul Evangheliei la cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi nu cunosc dragostea şi mântuirea Sa (Matei cap.28:19-20; Faptele Apostolilor).
4. Să fim pregătiţi pentru a trece prin cuptorul încercării credinţei noastre (Evrei cap.11:13-16; Matei cap.18:25,39; Luca cap.21:13-19). Să ajungem la acea stare când, desprinşi cu totul de lucrurile pământeşti, inima şi voinţa să nu ne fie lipite de nimic din ce este trecător în această viaţă, ca atunci când va veni vremea să ne putem despărţi de ele.
5. Este posibil să întâmpinăm eşecuri la dorinţele noastre, datorită nedreptăţilor şi care să ne afecteze viaţa aceasta: agoniseala celor necesare traiului, slujbele la locurile de muncă, să ne pierdem locuinţa şi ceea ce am crezut că ne aparţine, să avem parte de planuri eşuate în ce priveşte organizarea vieţii de familie şi a muncii, dorinţe neîmplinite şi care credem că sunt necesare şi bune, toate acestea să le putem suporta şi să nu ne afecteze în nici un fel credinţa şi dragostea noastră pentru Dumnezeu (Ioan cap.12:25-26; Matei cap.10:39).
6. Deoarece nu ştim planul lui Dumnezeu cu fiecare personal şi având în vedere că nu suntem stăpâni nici pe suflarea noastră de viaţă, să-L rugăm să ne ajute la pregătire şi să fim gata pentru orice situaţie o vieţii.
7. Să ne dea acea putere prin care să putem suporta, să putem trece cu bine şi biruitori prin orice fel de încercare îngăduită de Dumnezeu. A fi biruitori înseamnă a iubi pe Dumnezeu la fel şi să răbdăm cu bucurie orice suferinţă (Ecl. Cap.7,14; Romani cap.12,12). Avem exemplul mărturiei creştinilor martiri, care şi-au dat viaţa, cu bucurie şi credinţă, pentru Domnul Hristos.
8. Să fim pregătiţi în orice clipă să părăsim pământul acesta atunci când Dumnezeu hotărăşte să ne treacă în ţărână, la odihnă, până în clipa învierii sfinţilor.
Pentru toate acestea este nevoie ca toţi, cei care dorim sincer şi din toată inima mântuirea în Împărăţia Domnului şi întâlnirea cu El când va veni în slavă, să avem luate următoarele măsuri în ce priveşte siguranţa că suntem acceptaţi de El:
1. Să fim siguri că numele ne-a rămas scris în Cartea Vieţii şi că Dumnezeu ne cunoaşte pe nume (Maleahi cap.3:16-17; Matei cap.5:2-16, cap.7:14 şi cap.25:4,10,34-40; Galateni cap.5:22-25).
2. Să avem “haina de nuntă”, haina neprihănirii Domnului Isus Hristos atribuită nouă (Isaia cap.61:10; Matei cap.22:11-14; Apoc. Cap.7:13,14). Aceasta presupune să avem păcatele iertate, o viaţă de pocăinţă şi sfinţenie, clipă de clipă şi ceas de ceas împreună cu rugăciuni.
3. Să fim umpluţi cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care să ne fie lumină şi călăuză până la ultima suflare de viaţă. Numai stăpâniţi de Duhul Sfânt şi plini de roadele Sale să fim siguri că am slujit lui Dumnezeu cu toată lepădarea de sine.
4. Atunci vom fi gata când vom spune, cum a spus apostolul Pavel: “acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; mi-am sfârşit alergarea, mă aşteaptă cununa...”. Pavel, un exemplu de trăire şi de slujire lui Dumnezeu, cu toată lepădarea de sine şi-a pus viaţa în slujba Domnului, răspândind Cuvântul Evangheliei în lume. Nimic nu l-a oprit de pe calea Domnului după chemarea făcută lui de Dumnezeu. Nici necazurile şi împotrivirile, nici suferinţele, nici prigonirile şi bătăile, nici închisoarea şi lanţurile, nici foamea şi chiar frica de moarte nu l-au oprit pe acest slujitor al Domnului de la lucrarea la care a fost chemat.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu şi pe noi, fiecare creştin, să ajungem să spunem şi noi: fie că trăim, trăim pentru Domnul şi dacă murim suntem ai Domnului, căci vom muri cu nădejdea primei învieri şi a întâlnirii cu Domnul Isus atunci când va avea loc revenirea Sa în slavă. Atunci Domnul va învia pe toţi cei sfinţi şi-i va readuce la viaţă din mormintele lor (1Tes. Cap.4:13,14; Filipeni cap.3:8; 2Cor. Cap.7:7-11; 2Timotei cap.4:8; Iacov cap.1:12; Apoc. Cap.4:4).
“Căci Harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos.” Tit cap.2:11-13.
RUGĂCIUNE
“Bunul nostru Dumnezeu, Tată Ceresc şi Creatorul nostru, în numele Domnului Isus Hristos, Fiul Tău cel Preaiubit, îţi mulţumesc pentru harul şi mântuirea oferite în dar prin meritele Domnului Isus Hristos de la Calvar. Te rog dăruieşte-ne tot ajutorul necesar, iertarea păcatelor noastre şi călăuzirea Ta, dă-ne putere de la Duhul Sfânt pentru a putea fi gata pregătiţi în orice moment al vieţii noastre pentru întâlnirea cu Tine. Pentru toate îţi mulţumesc. Ţie, Părinte Ceresc, ţi se cuvine toată slava, gloria, cinstea şi închinarea în veci de veci, iar noi ne supunem şi ne umilim înaintea Sfinţeniei Tale. AMIN”
IULIE 2009 OLGA BUCACIUC, SUCEAVA

TOATE POPOARELE CHEMATE
“Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemaţi-L câtă vreme este aproape...” (Isaia cap. 55:1-13).
Adevărata credinţă care duce la mântuire şi la viaţă veşnică este acea credinţă bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe ascultarea de toate poruncile şi învăţăturile lui Dumnezeu scrise în Sfânta Evanghelie şi pe credinţa în jertfa mântuitoare a Domnului Isus Hristos care a venit pe pământ şi s-a jertfit pentru întreaga lume (Ioan cap.3:16; cap. 5:39; 2 Timotei cap.3:15-17; Evrei cap.11:1-3). Acum, în aceste vremuri de pe urmă cât mai este timp de har şi de îndurare, când Dumnezeu prin Cuvântul Său cel Sfânt cheamă pe orice om de pe faţa pământului să ne dea iertarea, mântuirea şi făgăduinţa vieţii veşnice, trebuie să-L credem pe Dumnezeu şi să avem credinţă în făgăduinţele Sale pline de milă şi de credincioşie. Fiecare ne putem da seama de dovezile pline de putere, de dragostea şi mila lui Dumnezeu faţă de poporul Său şi faţă de toată omenirea. Mărturie ne sunt cele scrise în Sfânta Carte – Biblia cât şi ceea ce văd ochii noştri – creaţiunea lui Dumnezeu din întreaga natură (Isaia cap.45:12; Ps. Cap.33:4-22). Jertfa Domnului Isus Hristos, Fiul iubit al lui Dumnezeu Tatăl Ceresc care a plătit răscumpărarea noastră din păcat şi de sub puterea Satanei este dovada esenţială a milei şi iubirii lui Dumnezeu pentru omenirea de pe pământul acesta căzută în păcat. Dumnezeu doreşte să ne salveze pe fiecare din robia păcatului şi de sub puterea Satanei, vrăjmaşul sufletelor noastre, oferindu-ne iertarea de păcate, mântuirea şi viaţa veşnică prin Isus Hristos, Fiul Său şi Mântuitorul nostru.
Pentru a beneficia de făgăduinţa iertării şi mântuirii la care suntem chemaţi trebuie să-I răspundem lui Dumnezeu să venim înaintea Lui cu rugăciuni (Ioan cap.3:1-6). Să începem o viaţă nouă, să fim oameni noi angajaţi prin legământ şi să trăim după voia şi poruncile lui Dumnezeu. Să fim oameni sfinţi care să trăiască într-o relaţie de pace cu Dumnezeu, comuniune şi rugăciune permanentă şi ascultare de toate poruncile Sale. Nu există motive îndreptăţite prin care să-L respingem pe Dumnezeu, Creatorul nostru. Şi dacă Dumnezeu este respins şi ignorat cu bună ştiinţă de cei mai mulţi, aceasta va aduce cu sine în final judecata şi pedeapsa lui Dumnezeu care, este şi un Dumnezeu drept, răsplătind pe fiecare după faptele lui (Ps. Cap.33:13-15; Rom. cap.2:5-10; Ps. Cap.62:10). Căci orice păcat şi orice neascultare de Domnul nu au nici o scuză şi nici o justificare îndreptăţită. Dumnezeu, Creatorul nostru care este Sfânt şi veşnic, ne cheamă prin glasul Evangheliei Sale şi prin toate dovezile de dragoste să venim la El (Marcu cap.1:15; Romani cap.2:4).
Vechiul testament ne prezintă ca popor favorizat al lui Dumnezeu pe poporul Israel, căruia Dumnezeu s-a făcut cunoscut într-un mod miraculos prin: eliberarea lor din robia egipteană, călăuzirea lor prin pustiu, minunile şi ocrotirea dăruite lor de Domnul şi apoi ţara Canaanului, ţară binecuvântată şi unde Dumnezeu a dorit ca poporul Său să o stăpânească şi să o locuiască. A dat poporului Său legi, porunci şi multe rânduieli care trebuia, prin credinţă, să le respecte cu stricteţe şi să trăiască prin ele pentru a trăi bine şi a avea fericire (Exod cap.20:1-17; Deut. Cap.6:1-9; cap 7:6-8). Poporul Israel de atunci, dar este valabil şi pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre (Israelul spiritual), trebuie să fie un popor sfânt şi deosebit faţă de toate popoarele lumii. Prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi prin legământul încheiat cu El, viaţa personală a fiecărui suflet să fie în ascultare şi în armonie cu voia şi poruncile Domnului, date lor prin Moise şi prin Domnul Isus Hristos (Deut. Cap.31; Evrei cap.8:10-13). Trebuiau să fie sfinţi şi credincioşi în relaţia cu Dumnezeu Tatăl. Să fie o lumină pentru toate popoarele lumii ca prin aceasta Dumnezeu să poată fi cunoscut de toate naţiunile pământului. Poporul Israel cât timp a fost ascultător de Dumnezeu a avut parte de ocrotirea şi de purtarea de grijă deosebită a Domnului. Deoarece jertfa de la calvar a Fiului lui Dumnezeu a fost adusă pentru toată omenirea, El doreşte să fie cunoscut de toate popoarele lumii (Matei cap.24:14). Manifestările de dragoste şi binecuvântările Sale sunt revărsate zilnic şi în permanentă peste toţi oamenii, buni şi răi. Trimite lumină, căldură, aer, apă, roade ale pământului, hrană pentru toate vieţuitoarele şi toate cele necesare vieţii de zi cu zi (Ps. Cap.145; Matei cap.5:45). Important este ca omul, oricare ar fi el, să ia seama la prezenţa lui Dumnezeu şi la bunătatea Lui faţă de noi păcătoşii. Căci Dumnezeu se îndură de noi nu după meritele noastre ci după mila şi bunăvoinţa Lui pentru ca noi să fim fericiţi şi să trăim bine în linişte şi în pace nu numai aici în călătoria vieţii noastre de pe pământ şi mai ales în viaţa veşnică.
Dumnezeu a chemat şi mai cheamă omenirea din toate generaţiile din orice loc şi din orice neam la împăcare cu El. La închinarea care trebuie să i se aducă numai Lui, Dumnezeu, Creatorul Atotputernic şi sfânt, în Numele Domnului Isus Hristos (Apoc. Cap.14:6-7). Cheamă pe oameni la o relaţie de legământ cu El aşa cum a încheiat cu poporul Său de altă dată şi cum prevede noul legământ prin Domnul Isus Hristos (Ps.50:1-6; Ioan cap.3:5; Marcu cap.16:16; Romani cap.6:3,4,8). Dumnezeu vede şi cunoaşte starea fiecărei naţiuni, a fiecărui popor şi a fiecărei persoane de pe faţa pământului. Nimic nu este ascuns de Dumnezeu care vede viaţa şi faptele fiecărei persoane: fapte bune sau fapte rele; fapte în ascultare de poruncile Sale sau fapte care calcă şi nu respectă poruncile şi voia lui Dumnezeu. Până şi gândurile fiecăruia sunt cunoscute de Dumnezeul nostru (Ps.33:13-22; Ps.87:6; Ieremia cap 32:18-19; Fapte cap.17:24,26,31).
Sunt mulţi oameni pretutindeni pe pământ care nu cunosc pe Dumnezeu în conştiinţa lor. Viaţa şi faptele lor sunt în mare parte străine de voinţa Domnului care i-a creat. Unii au o credinţă a lor, care nu este bazată pe cele scrise în Sfânta Scriptură şi nici pe jertfa mântuitoare a Domnului Isus Hristos de la calvar. Aceste persoane şi-au stabilit singuri diferite reguli de credinţă după cum le-a trecut prin minte, făcând multe lucruri şi sacrificii de timp şi bani fără a fi în acord cu ce vrea Dumnezeu şi cu ce scrie Biblia (Prov. Cap.30:11-14,17). Aceasta se întâmplă deoarece oamenii nu cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia şi ceea ce El ne porunceşte fiecăruia. Aceste persoane caută pe Dumnezeu în alte locuri, prin alte modalităţi şi pe alte căi decât cele scrise în Biblie ca învăţături pentru viaţă (Isaia cap.5:20-21). Îngrozitor este faptul că mulţimi de oameni au nădejdi ale credinţei lor înşelătoare care nu-i duc la viaţă ci în mod sigur la judecata finală şi la moarte. Proverbe cap 15:3-8 ne spune: “Căci ochii Domnului sunt în orice loc” şi văd faptele şi închinarea fiecărei persoane. “Jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului...” (Ieremia cap.7:4-11). Căci, după evanghelia Să şi după legea Sa propovăduită lumii de Domnul Isus Hristos şi de apostoli, Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate (Matei cap 7:13-29).
După cum acesta Carte Sfântă este la îndemâna tuturor, oamenii au preţuit-o sau nu, după cum au respectat şi au împlinit poruncile Domnului scrise în ea sau după cum au respins-o şi şi-au făcut singuri reguli ale credinţei lor, se constată două categorii de oameni:
1. Oameni temători de Dumnezeu, ascultători şi împlinitori ai poruncilor Sale, prin credinţă lor.
2. Oameni care sunt străini de voia şi poruncile Domnului scrise în Sfânta Scriptură. Mulţi din aceştia chiar dacă sunt invitaţi să cunoască Biblia pentru a cunoaşte calea şi adevărata credinţă care duce la mântuire, ei resping chemarea şi se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu (Isaia cap.55:1-5; cap.66:4,6,15-18). Aceştia au “ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud” (Romani cap.2:16; 2 Corinteni cap.4:3-4).
Bunul Tată ceresc cu mila Sa vede dorinţa şi căutarea sinceră a unora dintre oameni. Domnul îi cheamă la El să se hrănească cu “bucatele” Sale aducătoare de viaţă şi de cunoaştere. Cei însetaţi să vină să bea din izvorul curat al vieţii. Cuvintele şi învăţăturile Bibliei sunt adevărata hrană, “pâinea trimisă din cer” şi o adevărată băutură pentru sănătatea şi viaţa sufletului (Isaia cap.55:1; Ioan cap.4:10-14; cap.6:10-14,26,27). Harul mântuirii noastre ne este dăruit de Dumnezeu prin marele merit al jertfei Domnului Isus Hristos de la calvar. Ni se oferă chemarea şi intrarea în acest legământ al harului lui Dumnezeu (Isaia cap.55:8-13). Nu trebuie decât ca omul păcătos, oricare ar fi el, să vină la Dumnezeu care iartă păcatele, căci Domnul “nu oboseşte iertând” dar, cu condiţia ca omul să se teamă de Dumnezeu, să ia hotărâre potrivită şi fermă prin credinţă şi cu rugăciune. Hotărâre de a asculta de Dumnezeu, de poruncile Sale şi de toate învăţăturile scrise în Cartea Sa Sfântă, Biblia. Pentru aceasta omenirea este îndemnată să cunoască cele scrise în Biblie şi mântuirea oferită numai prin Isus Hristos (Isaia cap.1:16-20; cap.55:6-7; Ioan cap.1:1-14 şi cap.14:6). Dumnezeu cheamă pe toţi cei ce-L caută şi sunt însetaţi după adevăr şi mântuire. Domnul, în mila şi bunătatea Sa cea mare, se lasă găsit de orice suflet dornic de mântuire şi de iertare (Ieremia cap.29:11-14; Prov. Cap.16:9). Mulţi oameni rătăcesc departe de Dumnezeu pe alte căi străine. Nu au o relaţie de credincioşie cu Dumnezeu, bazată pe ascultare de poruncile Lui. Viaţa multora este la voia întâmplării, călcând conştient şi inconştient poruncile Domnului. Nu au teamă sfântă de Dumnezeu la săvârşirea multor păcate în gânduri, în vorbe şi în fapte şi nu le este asigurată iertarea păcatelor săvârşite deoarece nu fac rugăciuni sincere cu pocăinţă înaintea lui Dumnezeu în numele Domnului Isus Hristos (Ieremia cap.5:23-30). Aceste persoane nu sunt sigure de mântuire şi nici pe ocrotirea lui Dumnezeu dar nici nu-şi dau interes pentru aceasta, interes de a căuta cu disperare pe Dumnezeu. Cei mai mulţi stau într-o linişte nepăsătoare, fiind împăcaţi cu starea lor de acum, fără să se gândească la ziua nenorocirii şi că totul se poate schimba pentru soarta lor viitoare. Această categorie de oameni, ce nu-L recunosc pe Dumnezeu şi nu doresc să depindă de El, sunt numiţi de Biblie “cei răi”. Acestora Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile şi îngăduie nenorociri peste ei (Ps. Cap.34:16,21). Exemplul generaţiei lui Noe şi al lui Lot, cei din Sodoma şi Gomora. Oamenii nelegiuiţi şi răi nu au luat în serios chemarea la pocăinţă, îndreptarea vieţii lor de la rău la ce este bine şi la ascultare de Dumnezeu. Fiecare persoană, toţi, de la mic la mare, făceau ce voiau fără nici o teamă de Dumnezeu, Creatorul. În Noul Testament, Domnul Isus Hristos, prezintă ca un semn al sfârşitului starea naţiunilor din zilele noastre, ca şi cei dinainte de potop (Geneza cap.6; Matei cap. 24:37; Luca cap.17:26-29).
Cei mai mulţi din generaţia noastră sunt idolatri prin închinarea şi manifestarea credinţei lor. Respectă tradiţii şi porunci omeneşti provenite dintr-o credinţă secularizată, moştenită de la părinţii lor şi de care nu doresc să se despartă. Unii sunt conştienţi că această atitudine de respingere a adevărului lui Dumnezeu şi al adevăratei credinţe, îi ţine departe de Dumnezeu şi de mântuire. Gravă este situaţia pentru unii oameni când în mintea, în vorbele şi susţinerea lor există idea că binecuvântările şi ocrotirea ce le dă Dumnezeu, bunăstarea de care se bucură mai mult decât alţii, întunecaţi la minte de Satana, pun aceste daruri şi binecuvântări pe seama religiozităţii lor false, pe seama “sfinţilor” la care se închină şi pe care îi consideră “protectori” şi pe seama lăcaşurilor de cult pline de idoli, de icoane “făcătoare de minuni” şi a zilelor de sărbătoare cu nume de sfinţi ce le respectă cu stricteţe. Deci binecuvântările primite şi prosperitatea vieţii multora, date de Dumnezeu, le atribuie idolilor lor şi nu lui Dumnezeu Creatorul DĂTĂTORUL, IZVORUL şi SUSŢINĂTORUL DE VIAŢĂ. Numai lui Dumnezeu şi numai Lui i se cuvine: toată lauda, tot meritul, toată cinstea, slava şi închinarea noastră pentru tot ce avem, binele, fericirea şi ocrotirea zilnică primite din mâna Părintelui Ceresc. Căci noi ca fiinţe de pe pământ, cu viaţă, sănătate şi mişcare existam numai prin puterea creatoare, susţinătoare şi prin mila lui Dumnezeu, a Domnului Isus Hristos şi a Duhului Sfânt (Isaia cap.2:8-22 şi cap.40:17-31). Să ne amintim de soarta multora din poporul Israel de altă dată care au păcătuit în multe feluri, călcând poruncile lui Dumnezeu, s-au amestecat cu popoarele păgâne şi s-au dat la idolatrie, înlocuind închinarea ce trebuia să o aducă numai lui Dumnezeu, Tatăl Ceresc şi s-au închinat la tot felul de idoli aducându-le chiar şi jertfe. Care a fost soarta poporului Israel?. Pentru că au călcat legământul şi nu au respectat poruncile lui Dumnezeu cu toată inima lor Dumnezeu i-a lepădat, i-a blestemat şi au suportat consecinţele neascultării lor (Ieremia cap.6:27-30). Au avut parte de-a lungul istoriei de nenorociri şi distrugeri, fiind salvată doar o mică rămăşiţă din poporul Israel (Isaia cap.1:2-9,28). Şi astăzi Dumnezeu îngăduie multe nenorociri şi distrugeri pe pământ, calamităţi naturale, cutremure, inundaţii, accidente în aer şi pe uscat când au loc pierderi materiale, financiare şi multe vieţi. Acestea sunt îngăduite ca pedepse pentru nelegiuirile unora şi ca lecţii de pocăinţă pentru cei rămaşi în viaţă. Lecţii de trezire şi de îndreptare către Dumnezeu. Lumea de azi trebuie să fie trezită în conştiinţa ei, să vină la Dumnezeu cu credinţă şi să-I aducă închinarea care I se cuvine numai Lui (Isaia cap.55:6-7).
Se constată că mulţi îşi trăiesc viaţa înfăptuind multe şi diferite păcate şi fapte care nu plac lui Dumnezeu. Aceştia nici nu-şi dau seama de viaţa şi starea lor faţă de voinţa Domnului. Au mintea întunecată, fără vreo mustrare de conştiinţă la înfăptuirea răului unii faţă de alţii. Oamenii îşi spun minciuni unii altora, se înşeală unii pe alţii, se dispreţuiesc şi se urăsc unii pe alţii înfăptuind chiar şi crime. Se îmbuibă şi sunt beţivi. Chinuiesc şi ucid fără milă fiinţe umane, animale şi alte vietăţi create de Dumnezeu. Nu respectă natura creată de Dumnezeu ci mai degrabă o distrug. Şi la toate aceste fapte ale vieţii lor se consideră “creştini” şi aduc închinare şi fapte pentru răscumpărarea sufletelor şi pentru iertarea păcatelor lor chiar şi pentru cei au murit, într-un mod total greşit şi pe care Dumnezeu, toate aceste practici ale credinţei lor le urăşte şi le condamnă. Astfel de rugăciuni nu sunt primite de Dumnezeu căci păcatele pun un zid de despărţire între ei şi Dumnezeu (Isaia cap.59:1-4; Romani cap.2:18-24). Puţini sunt cei care caută cu adevărat pe Dumnezeu şi doresc să-I slujească şi mulţi sunt cei care acum, când este timpul favorabil de har şi de mântuire, stau nepăsători şi resping chemarea iubitoare a Domnului (Matei cap.7:13-14). Ca şi atunci când a avut loc potopul de pe timpul lui Noe, când toată acea omenire a murit înecată de apele trimise de Dumnezeu pentru răzvrătirea şi răutatea lor. Această generaţie de oameni de pe pământ au ales şi au găsit plăcere să trăiască în păcate şi în tot felul de nelegiuiri, desconsiderând pe Dumnezeu şi darul mântuirii Sale. Răbdarea lui Dumnezeu are o limită cu lumea păcătoasă cu toate că El nu doreşte moartea păcătosului ci pocăinţă pentru salvarea lui (2 Petru cap.3:9,15). Uşa harului se va închide şi, în dreptatea Lui va judeca şi va pedepsi toate păcatele fiecărei persoane: mic şi mare, tânăr şi bătrân (Geneza cap.6; Luca cap.17:26-30). Şi astăzi cei mai mulţi oameni, bărbaţi şi femei, care pretind că sunt creştini religioşi au o credinţă moştenită, faptele lor zilnice şi închinarea lor nu sunt aşa cum porunceşte Dumnezeu şi cum trebuie să I se slujească. Căci adevărata închinare ce trebuie adusă înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunile noastre trebuie să fie făcute de fiecare persoană cu: pocăinţă cu tot respectul, cu recunoaşterea păcatelor înaintea Domnului cu umilinţă şi cu smerenia inimii, cerând iertare pentru păcatele înfăptuite. În această lume, închinarea şi serviciile de închinare, sunt aduse înaintea diferitelor chipuri de sfinţi şi în lăcaşuri de cult împodobite cu icoane şi cu alte obiecte de cult specifice lor. Acest fel de închinare, la chipuri şi icoane, calcă porunca a doua din Decalog – cele zece porunci (Exod cap.20:3-6; Ps cap.97:7). Sărbătoresc diferite zile din an închinate numelor de sfinţi. Fac tot felul de canonuri pentru iertarea păcatelor, considerând că preotul lor spiritual le poate decide soarta (Isaia cap.56:10-12). Deci au mai mare consideraţie şi încredere în mijlocirea unui om decât în Marele nostru Mântuitor şi Mijlocitor Isus Hristos (1Timotei cap.2:5-6). În rătăcirea lor ţin anumite perioade de timp şi zile de post premergătoare unor sărbători mai importante ale sfinţilor inclusiv pentru sărbătoarea naşterii şi învierii Domnului Isus. Toate acestea şi multe alte practici pe care “creştinii” acestei lumi le respectă nu sunt prevăzute şi nu sunt poruncite de Sfânta Evanghelie. Sunt datini şi porunci omeneşti, străine de adevărul şi de voinţa lui Dumnezeu. Un om al lui Dumnezeu a fost inspirat să constate un adevăr foarte trist: în aceste timpuri majoritatea omenirii se închină la orice altceva şi numai lui Dumnezeu nu. Cred în multe alte lucruri, zile şi sfinţi, dar în Dumnezeu nu cred. Este îngrozitor pentru toţi aceşti oameni, care au dat la o din viaţa şi din credinţa lor pe Dumnezeu şi adevărul Biblic. Ei şi-au făcut o credinţă a lor proprie călcând şi ne respectând cele zece porunci ale lui Dumnezeu (Exod cap.20:1-17). În această lege morală, scrisă şi dată de Dumnezeu oamenilor, ca să trăiască prin ele, respectându-le cu stricteţe, Dumnezeu, în porunca a patra impune ca noi, oamenii de pe pământ, să lucrăm şase zile din săptămână iar ziua a şaptea, Sâmbăta, este singura zi de închinare, de sărbătoare şi de odihnă când omul, oricare ar fi el, să nu lucreze. Odihna este dăruită de Dumnezeu în această zi, atât pentru oameni cât şi pentru animale. Ziua a şaptea din fiecare săptămână este ziua Domnului pe care El a binecuvântat-o şi a sfinţit-o şi care trebuie respectată în cinstea Lui (Geneza cap.2:3; Exod cap.20:8-11; Isaia cap.56:1-8 şi cap.58:13-14). Se constată că mulţi oameni, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni nu respectă şi nu împlinesc cele zece porunci date de Dumnezeu, porunci care sunt veşnice. Ba mai mult s-au încumetat fără teamă de Dumnezeu, reprezentanţi religioşi ai oamenilor, să schimbe ziua de închinare a Domnului, ziua de Sabat şi a şaptea zi din săptămână cu ziua întâi – ziua de Duminică. Aceasta este o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu este veşnică şi nimeni nu are permisiunea să o schimbe. Cei ce au schimbat ziua de închinare, de sărbătoare şi de odihnă a Domnului cu altă zi, cât şi oamenii care nu respectă ziua sfântă de Sabat rânduită de Dumnezeu, vor suporta pedeapsa lui Dumnezeu ca şi pentru alte călcări ale legii Sale sfinte (Exodul cap.20:8-11; Isaia cap.56:4-7 şi cap.66:15-17,22-24; Daniel cap.7:25; Maleahi cap.3:16-18 şi cap.4:1-3; Apoc. Cap.22:18-19). Majoritatea oamenilor fac tot felul de fapte rele: înşeală pe alţii, urăsc, spun minciuni, trăiesc fără ruşine în desfrânare, multe femei se fac vinovate înaintea lui Dumnezeu de avorturi, ucigându-şi copiii, mulţi sunt lacomi de avere şi se ocupă şi îşi pun încrederea pentru succesul lor în vrăjitorii, fac multe rele în ascuns pe care Dumnezeu le cunoaşte, le condamnă şi în ziua cea mare a judecăţii, faptele fiecărei persoane, vor fi date pe faţă şi Dreptul Judecător le va da pedeapsa cuvenită (Isaia cap.2:17-22 şi cap.57:13-14; Fapte cap.17:31; Apoc. Cap.20:12-15 şi cap.21.8). Îngrozitor este faptul că şi copiii multor familii, neavând o educaţie corectă şi religioasă, calcă pe urmele părinţilor. Satana se foloseşte de minţile lor şi îi îndeamnă să facă tot felul de lucruri rele, ne respectând poruncile lui Dumnezeu, inclusiv porunca a cincea din Decalog (Exod cap.20:5,12; Prov. Cap.19:26; 2Timotei cap.3:1-5).
Dumnezeu a creat prima pereche de oameni după chipul şi asemănarea Sa. După căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, păcatul a intrat în lume, stăpânind asupra tuturor oamenilor şi i-a despărţit de Dumnezeu. Cei care păcătuiesc cu ştiinţă sau fără ştiinţă nu ascultă de voia lui Dumnezeu şi înfăptuiesc lucruri pe care El le condamnă şi le urăşte, sunt robi ai păcatului şi ai Satanei. Căci el este iniţiatorul şi vrăjmaşul sufletelor noastre (Romani cap.6:16-18; Tit cap.3:3; 1Ioan cap.3:9-10). Dumnezeu, prin Fiul Sau Domnul Isus Hristos şi prin iertarea Sa, doreşte să refacă sfinţenia caracterelor noastre, să devenim copii ai Săi şi robi ai neprihănirii. Îndemnul Domnului Isus Hristos pentru noi este să fim sfinţi în toată purtarea noastră (Ioan cap.17:17; Evrei cap.3:12; 1Tes. Cap.4:3,7). Ni se oferă toate posibilităţile de a ne împăca cu Dumnezeu prin hotărârea, alegerea noastră, prin credinţa în adevărurile şi făgăduinţele Sale, scrise în Sfânta Evanghelie. Partea fiecărei persoane este să răspundă lui Dumnezeu, care cheamă omenirea, toate popoarele de pe pământ să vină la El, să-şi îndrepte viaţa personală, pentru a fi salvaţi de marea zi a judecăţii Sale. Să ne schimbăm faptele din viaţa de zi cu zi, să-L recunoaştem pe Dumnezeu, să ascultăm de El, să-L iubim şi să-L respectăm cu toată inima şi cu toată fiinţa noastră. Toate capacităţile noastre fizice, mintale şi intelectuale, dăruite de Dumnezeu, să le punem în slujba ascultării de El. Să fim atenţi cu noi înşine să nu mai păcătuim în gânduri, în vorbe şi în fapte şi să facem ce este plăcut, drept şi bine înaintea lui Dumnezeu. În aceste condiţii de pocăinţă a noastră, Dumnezeu ne-a făgăduit iertarea păcatelor din trecut, ne trimite binecuvântările, ajutorul şi călăuzirea Duhului Său cel Sfânt, iar, la sfârşit de cale, viaţa veşnică în raiul Său (Isaia cap.57:14-21; Matei cap.6:31-34; Ioan cap.14:1-3; Apoc. Cap.21:3-4 şi cap.22:7,12-15).
Rugăciune
"Părinte Ceresc, Domnul şi Dumnezeul nostru cel Sfânt şi veşnic, care ne-ai creat, in Numele Domnului Isus Hristos, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru, Te rog să ne ierţi păcatele, să ne curăţeşti cu Sângele Sfânt al jertfei de la calvar şi ajută-ne să trăim o viaţă nouă după voia Ta cea sfântă, împlinind toate poruncile Tale, ce ni le-ai lăsat scrise în Sfânta Evanghelie. Dorim să ne faci vrednici pentru împărăţia Ta. Pentru această, te rog, scrie-ne numele în Cartea Vieţii. Învaţă-ne cum să ne rugăm Ţie, căci numai Tu, Bunul nostru Dumnezeu, eşti vrednic de închinare împreună cu Domnul Isus Hristos, Fiul Tău şi cu Duhul Sfânt. Te rog ajută pe orice persoană care doreşte să te cunoască şi să-ţi slujească aşa cum este voia Ta, să-ţi aducă rugăciune şi închinare într-un mod plăcut şi acceptat de Tine şi după cum ai lăsat scris în Sfânta Evanghelie. Doamne, Dumnezeul meu, ai milă de multele suflete care nu Te cunosc şi lasă-Te găsit de orice suflet care “bâjbâie prin întuneric”, căutând Calea care duce la Mântuire. Căci Domnul Isus Hristos este “Calea, Adevărul şi Viaţa” şi numai prin El avem intrare în Împărăţia Cerului. Trezeşte conştiinţa şi luminează mintea multor suflete să vină la Tine prin credinţa lor, pentru a fi salvaţi în Împărăţia Ta cea veşnică. Pentru toată dragostea Ta îţi mulţumesc în numele Domnului Isus Hristos. A Ta să fie slava, cinstea, lauda, mărirea şi închinarea de acum şi în vecii vecilor. AMIN"
iulie 2009, Olga Bucaciuc, Suceava