Dragostea – partea a V-a
Efecte ale lipsei de dragoste din biserică

Dragostea este strict necesară pentru o bună înţelegere unii cu alţii, pentru păstrarea liniştii, a păcii şi a bucuriei în suflete, în societate, între toţi oamenii, în familie, în biserica Domnului şi oriunde în relaţiile şi comunicările dintre oameni, dintre familii şi în tot felul de organizaţii: şcoli, spitale, servicii publice etc. Dragostea din inima omului se manifestă împreună cu respectul pentru persoane, indiferent cine sunt acestea.

Cum se manifestă dragostea în biserici?

Dumnezeu doreşte ca fiecare dintre noi să avem o dragoste statornică, fierbinte şi sinceră unul pentru altul. Numai Dumnezeu poate vedea şi cunoaşte ce este în inima fiecărui credincios, căci, este posibil chiar din cei care au încheiat legământul cu Dumnezeu prin botez, dacă ei nu împlinesc poruncile Sale şi viaţa nu este întocmai după voia Lui ci au o credinţă superficială, aceştia să nu aibă dragostea lui Dumnezeu în inimă şi nici Duhul Sfânt. “Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta şi că nu poţi suferi pe cei răi... dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele dintâi” (Apoc. Cap.2:2,4,5). În aceste versete sunt arătate adevăruri importante pentru biserică şi fiecăruia personal care se găsesc în această situaţie. Îngrozitor lucru este ca Dumnezeu să ne stea împotriva, să ne condamne pentru că ne-am părăsit dragostea de la început. Chiar dacă am înfăptuit şi unele lucruri bune, pe care le vede Dumnezeu, totuşi cea mai importantă este dragostea pe care nu o mai avem. Ne-am părăsit dragostea: aceasta înseamnă că nu mai suntem ca la început, cu o dragoste puternică şi cu o credinţă statornică. La început când ni s-a descoperit Dumnezeu şi mântuirea Sa, parcă am descoperit cea mai mare comoară. Eram cei mai fericiţi oameni, cei mai plini de bucurie şi de râvnă pentru credinţă şi pentru Dumnezeu. Dragostea noastră pentru Domnul Isus Hristos era văzută şi împărtăşită cu toţi cei din jur, iar Dumnezeu avea prioritate în inimă, în gândurile şi în faptele noastre. Eram în stare să ne dăm chiar şi viaţa pentru Dumnezeu. Totuşi Domnul în mila Sa ne dă îndemnul să ne întoarcem de unde am căzut şi să ne pocăim. În această situaţie este strict necesar să venim înaintea lui Dumnezeu cu multă rugăciune, cu credinţă şi să ne pocăim de ceea ce este rău în viaţa noastră, căci datorită păcatelor ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Mulţumim bunului Dumnezeu că în marea Lui milă ne mai acordă şanse de îndreptare şi de pocăinţă (1Ioan cap.2:1-2 şi cap.1:9).

“Aşadar voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni di casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi împreună ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul” (Efeseni cap.2:19-22). Întrebarea pe care să ne-o punem fiecare: Ce facem noi, cât de puternică ne este legătură cu Domnul Isus Hristos, cât de consacraţi suntem slujirii lui Dumnezeu, ce facem şi ce eforturi depunem personal fiecare pentru a ajunge la acel înalt grad de sfinţenie, de dragoste şi de slujire uniţi cu Domnul Hristos încât să fim acei sfinţi şi cetăţeni ai cerului ca şi sfinţii celorlalte generaţii. Aceia care împreună cu Domnul Isus Hristos au contribuit la consolidarea, închegarea şi creşterea templului Său cel Sfânt – Biserica.

Având o imagine de ansamblu a bisericii creştine din zilele noastre şi văzând relaţiile dintre credincioşi se constată că nu există acea legătură de dragoste autentică ca între fraţi aşa cum o vrea Dumnezeu şi cum era la primii creştini de altă dată. Există dragoste dar aceasta este de suprafaţă, nu din inimă. Este o dragoste egoistă şi părtinitoare. Nu se vede dragostea sinceră pentru toţi, altruistă. Nu se vede unitate în ce priveşte credinţă şi zelul misionar. Membrii bisericilor existenţe (mare parte din ei) nu au dragoste “foame şi sete” pentru Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia. Nu toţi studiază Biblia cu seriozitate, cu interes şi cu rugăciune pentru a înţelege pe deplin voia lui Dumnezeu, să ştim cum să ne trăim viaţa de credinţă. Nu toţi înţeleg şi nu toţi predică la fel Sfintele Scripturi. Unii spun că cele zece porunci sunt valabile şi alţii nu. Având în vedere că biserica lui Dumnezeu este una singură, că va avea parte de răpire şi va ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, adevărul Sfintei Scripturi ne dă curaj să avem credinţă şi nădejde pentru mântuire şi viaţa să ne fie conform învăţăturilor ei. “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apoc. Cap.14:12). Pe cine îi vede sfinţi Domnul? Pe cei care păzesc poruncile Sale şi au credinţa lui Isus. Suntem mântuiţi şi salvaţi prin credinţa în jertfa mântuitoare a Domnului Isus de la calvar şi mergând pe urmele Sale sfinte vom împlini toate poruncile lui Dumnezeu date în Sfânta Evanghelie pentru noi. Din acest verset ni se arată că poruncile Domnului au fost şi vor fi păzite de sfinţii poporului Său şi care vor ajunge să rabde în încercări în acele zile de pe urmă, zile de necaz şi de strâmtorare. Deci poruncile lui Dumnezeu sunt valabile şi ni se porunceşte şi nouă să le păzim dacă iubim cu adevărat pe Dumnezeu.

În multe familii de aşa zişi creştini există neînţelegeri, familii unde soţii îşi lovesc soţiile şi la propriu şi la figurat, iar altele au ajuns chiar la despărţiri şi la divorţuri. Există copii cărora nu li s-a dat o educaţie bună, cei şapte ani de acasă şi nu au avut o educaţie creştină, care, prin purtarea lor lor de neascultare şi de răzvrătire, nu fac cinste lui Dumnezeu şi nici familiei. Îmbrăcămintea multora care frecventează bisericile este în pas cu moda lumii şi cât mai deocheată. Referitor la surori acoperământul de pe cap este foarte superficial sau chiar lipseşte. Această ţinută în îmbrăcăminte şi aspect nu este conform învăţăturilor Bibliei. Femeile creştine şi sfinte prezentate în Biblie se îmbrăcau cuviincios şi decent, nu se vopseau, nici nu-şi încreţeau părul şi nu se împodobeau cu nimic, decât cu “fapte bune ca nişte surori evlavioase” (1Petru cap.3:3, cap.4:5 şi cap.5:5,6). În ce priveşte ţinuta, îmbrăcămintea şi comportamentul nostru în Casa lui Dumnezeu să ne întrebăm: Îi place şi Domnului Isus şi facem cinste lui Dumnezeu ca nişte copii ai Săi? O dată de noi am ieşit din lume trebuie să nu mai fim ca lumea ci să fim cum ne vrea Dumnezeu.

Doresc ca starea multor creştini să nu fie ca starea celor din Laodicea: “Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece şi nici în clocot, am să te vărs din gura Mea... te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (Apoc. Cap.3:15,16,18). Domnul, în mila Sa ne mai dă şansa îndreptării şi a pocăinţei. Din experienţa poporului Israel, de câte ori aceştia păcătuiau şi îşi călcau legământul, Dumnezeu îşi arăta mila pentru ei şi îi mai răbda. De multe ori şi-au luat angajamente de pocăinţă, prin înnoirea legământului lor cu Domnul, numai că ei nu l-au ţinut şi nu şi-au respectat promisiunea de a fi credincioşi şi ascultători şi atunci Dumnezeu i-a pedepsit. Toţi cei în vârsta au murit în pustie, iar în ţara Canaan au intrat numai două persoane din acea generaţie. Aceasta este o lecţie şi pentru noi cei de azi care călătorim spre ţara Canaanului Ceresc.

“Vă dau o poruncă nouă” a spus Domnul Isus “Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan cap.13:31). Ce minunată declaraţie! Dar este atât de puţin pusă în practică! Este dureros că în biserica de astăzi a lui Dumnezeu iubirea frăţeasca lipseşte. Membrii bisericilor de astăzi, din comportamentul lor, nu demonstrează că ar avea Duhul Sfânt care să-i călăuzească în purtare. Cei mai mulţi sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu şi sunt supuşi firii pământeşti (Galateni cap.5:16-21). Mulţi dintre aceia care pretind că îl iubesc pe Mântuitorul nu se iubesc între ei. Cei care niciodată nu au experimentat iubirea duioasă şi cuceritoare a lui Hristos nu pot conduce pe alţii la izvorul vieţii. Iubirea Domnului Hristos în inimă alcătuieşte o putere convingătoare care-i face pe oameni să-L descopere în vorbire, într-un spirit blând şi milos, în înălţarea vieţii acelora cu care ei sunt în legătură. Lucrătorii creştini care izbândesc în strădaniile lor, trebuie să-L cunoască pe Hristos. Şi, pentru a-L cunoaşte, ei trebuie să cunoască iubirea Lui. În ceruri, destoinicia lor ca lucrători este măsurată după capacitatea lor de a iubi aşa cum a iubit Hristos şi a lucra cum a lucrat Hristos. “Să nu iubim cu vorba” scrie apostolul “ci cu fapta şi cu adevărul.”

Efecte ale lipsei de dragoste din inima oamenilor şi din lume

Scopul lui Dumnezeu încă de la început a fost ca omenirea să trăiască în pace, să se iubească unii pe alţii, în bună înţelegere şi fericire. Tristă situaţie este că, datorită lipsei de dragoste din inimile oamenilor şi a răzvrătirii lor faţă de Dumnezeu, căci nu doresc să asculte şi să-L respecte, efectele călcării legii lui Dumnezeu le vedem şi le auzim peste tot în lume, pe întregul pământ. În relaţiile dintre state al lumii, în relaţiile dintre familii, în relaţiile dintre oameni se pot vedea:

• Conflicte şi neînţelegeri care generează răzvrătire, revolte şi nemulţumiri de tot felul.

• Legi nedrepte în societate care apasă greu pe “umerii” celor săraci, amărâţi şi bolnăvi.

• Neînţelegeri în familii care duc la despărţiri, la divorţuri şi la nefericirea copiilor.

• Copii lipsiţi de cea mai elementară educaţie şi lipsiţi de educaţie creştină, pentru a deveni oameni cinstiţi şi drepţi pentru societate.

• Foarte multă boală şi suferinţă datorită nerespectării legilor lui Dumnezeu şi a legilor sănătăţii.

• Din cauza lipsei de dragoste şi lipsa prezenţei lui Dumnezeu din inimă şi din viaţa celor mai mulţi, aceştia nu au fericire şi nici speranţă pentru viitorul lor.

• Există în lume foarte multă nelegiuire şi călcare de lege înfăptuite de mulţi. Aceştia fac ce vor fără nici o teamă de Dumnezeu (2Timotei cap.3:1-5). Oamenii îşi fac rău unii altora, îşi spun minciuni, se înşeală unul pe altul, se săvârşesc multe violenţe şi crime. Există multă cruzime şi ucidere asupra animalelor şi a altor vietăţi care sunt fără vină şi fără apărare. Există multe nedreptăţi şi vărsare de sânge datorită simţământului de ură ce stăpâneşte inimile lor şi aceasta vine de la Satana care-i conduce şi îi influenţează.

Mulţi se întreabă: De ce există această situaţie în lume privind nivelul global şi personal?

Răspunsul este: Cei mai mulţi nu au dragostea lui Dumnezeu în inimă, nu au pe Dumnezeu Creatorul lor, pentru că L-au respins şi i-au respins dragostea Sa prin care Bunul nostru Dumnezeu doreşte să salveze pe oricine. Aceştia care L-au respins pe Dumnezeu au ales să asculte de Satana şi să îi slujească. Pentru toate aceste nenorociri din lumea lumea noastră Dumnezeu a hotărât o zi când îi va pune capăt. Va face dreptate căci Domnul nu se poate lăsa batjocorit şi va răsplăti pe fiecare după faptele lui.

În ziua de judecată toţi acei nelegiuiţi vor fi judecaţi şi pedepsiţi în primul rând pentru cel mai grav păcat al lor şi anume că au respins, au batjocorit, au nesocotit şi au călcat în picioare dragostea lui Dumnezeu oferită lor pentru a fi salvaţi. Păcatul Sodomei: era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit (Ezechiel cap.16:49-50).

“O rămăşiţă cu o purtare sfânta va fi o mărturie a milei şi a dreptăţii lui Dumnezeu şi ei vor fi o mângâiere pentru cei nenorociţi” (Ezechiel cap.14:22-23).

RUGĂCIUNE:

Bunul nostru Părinte ceresc, Dumnezeu Atotputernic şi Sfânt, în Numele Domnului Isus Hristos, mai întâi îţi mulţumesc pentru măreaţa Ta dragoste şi milă, datorită căreia ne-ai dăruit salvarea veşnică prin jertfa Fiului Tău Sfânt, Isus Hristos. Mulţumesc Preasfinte Tată ceresc că Tu ai făcut totul şi ai dat tot pentru ca noi, păcătoşii, să fim mântuiţi şi salvaţi pentru Împărăţia Ta. Te rog dă-ne putere de la Duhul Tău cel Sfânt să putem trăi în sfinţenia şi dragostea Ta, încât să putem fi ai Tăi pentru veşnicie.

Pentru toate îţi mulţumesc. Ţie ţi se cuvine toată slava, cinstea, gloria şi mărirea, Tatăl, Fiului şi Duhului Sfânt, în vecii vecilor, Amin!

Olga Bucaciuc, Suceava

Octombrie, 2010

Dragostea – partea a IV-a
Biserica lui Dumnezeu şi iubirea frăţeasca

Noi toţi, care suntem membri Bisericii lui Dumnezeu şi mădulare ale “trupului lui Hristos” al cărui cap este El, căci o conduce, suntem uniţi prin dragostea Lui. Toţi beneficiem de harul mântuirii Sale, ne-am botezat pentru a aparţine lui Dumnezeu şi pentru a trăi o viaţă nouă. Dragostea lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, ne-a fost dăruită şi, înţelegând măreţia acestui har, avem motive să fim plini de dragostea Lui, să-L iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim cu căldură unii pe alţii. Creştinii sunt toţi membrii ai aceleaşi familii, toţi copii ai aceluiaşi Părinte ceresc, având aceeaşi binecuvântată nădejde a nemuririi şi a vieţii veşnice, legătura ce-i ţine laolaltă ar trebui să fie foarte strânsă şi duioasă. Iubirea divină face cele mai mişcătoare apeluri la inimă atunci când ne cheamă să dăm pe faţă aceeaşi milă duioasă pe care a manifestat-o Domnul Hristos. Numai acela care are o iubire neegoistă faţă de fratele său are adevărata iubire a lui Dumnezeu. Iubirea supremă faţă de Dumnezeu şi iubirea neegoistă unul faţă de celălalt – acestea sunt darurile cele mai bune pe care îl poate revărsa Părintele nostru ceresc. Iubirea nu este un impuls, ci un principiu divin, o putere permanentă. Iubirea aceasta se găseşte numai în inimă unde domneşte Isus: “Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi”.

Domnul Isus Hristos ne spune: “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan cap.13:34-35). Porunca ce o avem de la Domnul este să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El. Ştim cum ne-a iubit Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, încât datorită dragostei şi milei Sale pentru noi, s-a jertfit la calvar (Ioan cap.3:16). Domnul Isus Hristos şi-a dat viaţa Sa ca noi să avem viaţă. Dragostea Domnului pentru fiecare dintre noi este cel mai măreţ dar: mântuirea, iertarea şi viaţa veşnică. Se merită să dăm şi noi totul, să-L iubim şi să-L slujim pe Dumnezeu cu toată fiinţa şi sufletul nostru. A iubi pe Dumnezeu înseamnă a avea dragoste unii pentru alţii. Deci suntem îndemnaţi şi chemaţi la trăire în dragoste şi în sfinţenie. Dragostea fiecăruia dintre noi, ca fraţi în Domnul Hristos, să fie văzută şi simţită în relaţia cu ei. Să avem gânduri şi dorinţe curate pentru fraţii şi surorile noastre, acea dorinţa sinceră ca împreună cu toţi, aşa cum suntem aici uniţi în biserică Domnului, tot aşa să putem ajunge să ne putem întâlni şi vedea şi în Împărăţia Cerului (Isaia cap.22:33) căci prin credinţa în marea Lui jertfă toţi ne-am pornit spre Împărăţia Slavei Marelui nostru Dumnezeu, unde dorim să ajungem. Aceasta este ţinta noastră supremă, să fim mântuiţi în Împărăţia Sa cea veşnică.

Condiţia intrării în Împărăţia Sa, pentru fiecare credincios, este să avem dragostea lui Dumnezeu în inimă prin Duhul Său cel Sfânt prin care am fost pecetluiţi (Matei cap.25:1,2,10; Efeseni cap.1:13). Dragostea noastră se va manifesta asupra celorlalţi fraţi, faţă de care vom da dovadă totdeauna de bunăvoinţă, de amabilitate, bunătate şi gata să-i ajutăm când este nevoie. Întâlnirea noastră unii cu alţii este un motiv de bucurie. Conversaţiile noastre, unul cu altul, vor fi după voia lui Dumnezeu, folosind Cuvântul Lui, împărtăşindu-ne experienţele pe calea credinţei, ne sfătuim, ne învăţăm şi ne îmbărbătam unul pe altul (Maleahi cap.3:16-17). Biserica lui Dumnezeu, plină de Duhul Sfânt şi de dragostea Lui, va putea fi unită încât să manifeste acelaşi cuget, gând, credinţă şi simţire. Unitatea se poate vedea prin rugăciuni şi prin cântări înălţate împreună, prin ajutorarea celor în nevoie şi prin împreuna simţire unii pentru alţii. Ucenicii Domnului Hristos de la început trăiau în legătură frăţeasca în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Se înţelege că ucenicii Domnului Isus Hristos păstrau legătura unii cu alţii şi ştiau unul de altul. Se adunau împreună cu bucurie pentru Sfânta Cină care le amintea de moartea Domnului Isus Hristos şi se rugau toţi uniţi cu aceeaşi mare dorinţa şi credinţă pentru mântuirea lor şi a altora (Fapte cap.2:41-44 şi cap.4:29-31). Noi trebuie să iubim pe Dumnezeu, Cuvântul Său, poruncile şi lucrările Sale mai presus de orice. Să avem acea putere de la Duhul Sfânt şi a dragostei în inimă, în fiinţa noastră încât nimic să nu ne poată despărţi de dragostea lui Dumnezeu (Romani cap.8:33-37). Având dragoste unul pentru altul ne vom gândi şi vom urmări totdeuna binele şi fericirea celorlalţi. Dacă vreunul din fraţi sau din surori va cădea în vreun necaz, toţi vor simţi cu el, vor plânge şi se vor ruga Domnului pentru cauza celui încercat. Căci dragostea ce este în noi nu ne va lăsa să stăm nepăsători şi vom simţi unii cu alţii şi ne vom ajuta unul pe altul. Fraţii şi surorile Bisericii Domnului vor avea o dragoste fierbinte unii pentru alţii şi care provine din sinceritatea şi curăţia inimii. Datorită dragostei lui Dumnezeu din inima noastră vom veghea unii asupra altora ajutându-ne şi sfătuindu-ne unul pe altul, îndemnându-ne la dragoste şi la fapte bune cu multă înţelepciune şi blândeţe. Biserica lui Dumnezeu este unită participând toţi la slujbele de închinare din Casa Domnului, unde se adună pentru ca toţi împreună să aducă închinare şi slavă lui Dumnezeu prin rugăciuni, cântări şi învăţare din Cuvântul Evangheliei. Fiecare copil al Domnului are un respect deosebit pentru lăcaşul de închinare, cu teamă sfântă, fiind conştienţi că acolo este prezent şi Domnul Isus Hristos prin Duhul Sfânt.

Ucenicii ce altădată, ca şi biserică a Domnului, au avut mandatul din partea Domnului Isus de a vesti lumii Evanghelia şi mântuirea Domnului Hristos. Această lucrare trebuie să o facă şi biserica din zilele noastre, din dragoste pentru aproapele nostru pentru ca şi ei, cei care nu cunosc harul de mântuire să vină la pocăinţă şi la Domnul Hristos. Pentru mântuirea celor care încă sunt în lume Dumnezeu se foloseşte de credincioşii Săi. Fiecare membru al bisericii ca şi “mădular al trupului lui Hristos”, îndeplineşte o slujbă acolo unde l-a pus Dumnezeu şi toţi împreună lucrează şi slujesc pentru zidirea bisericii şi pentru creşterea ei în sfinţenie şi în cunoaştere de Dumnezeu. Unii cu alţii ca fraţi şi surori în Domnul trebuie să fim uniţi în dragoste, fiecare urmărind şi dorind binele şi fericirea celuilalt prin slujire. Atingerea acestui scop al bisericii Sale poate avea loc printr-o relaţie personală, de credinţă şi de dragoste cu Dumnezeu a fiecărui credincios în parte. Fiecare, fiind predaţi în slujba Domnului cu toată sinceritatea inimii noastre, vom sluji şi vom iubi şi pe aproapele nostru, fraţii şi surorile noastre din biserică. Aceştia şi noi toţi împreună suntem cei pe care Domnul Isus Hristos ne-a răscumpărat cu preţul jertfei Sale de la calvar şi, prin această, Îi aparţinem Lui, ca proprietate a Sa.

Dragostea lui Dumnezeu din inima noastră ne va face să avem o purtare amabilă, blândă şi binevoitoare unul pentru altul. Nu vom fi indiferenţi faţă de viaţa, de problemele şi necazurile fratelui sau surorii noastre. Vorbirea noastră unul cu altul este chibzuită, cu atenţie şi care bucură şi zideşte starea sufletească. Pentru un adevărat creştin şi copil al Domnului este un prilej de bucurie şi fericire când se sacrifică pe sine şi ajută pe aproapele său, pe fratele său, când acesta are mare nevoie. O biserică unită în dragoste şi în credinţă va fi binecuvântată de Dumnezeu şi întărită şi va creşte spiritual şi numeric. Rugăciunile pe care le va înălţa biserică către Dumnezeu vor fi ascultate. Ne aducem aminte de biserica primilor ucenici care, fiind unită în dragoste pentru Dumnezeu, în dragoste unul pentru altul, având acelaşi cuget şi dorinţe, fiind umpluţi cu Duhul Sfânt fiecare, Domnul Hristos a lucrat prin ei. S-au făcut mari minuni şi biserica se înmulţea, căci veneau la credinţă şi se botezau multe suflete pentru a fi mântuite.

Puterea dragostei din inima noastră şi din biserică este strict necesară, căci fără dragoste, fără Duhul Sfânt nu vom fi primiţi în Împărăţia veşnică, a slavei lui Dumnezeu. “Dragostea nu va pieri niciodată... Acum rămân acestea trei: credinţă, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1Cor. Cap.13:8,13). Amin!

Olga Bucaciuc, Suceava, octombrie 2010

Dragostea – partea a III-a
Dragostea pentru aproapele nostru

O vieţuire creştină este determinată de dragostea ce a pus-o Dumnezeu în inimile noastre şi care se manifestă prin comportamentul nostru în relaţia cu Dumnezeu şi în relaţia cu semenii noştri, oameni ai societăţii în care trăim. Oamenii societăţii faţă de care ne manifestăm dragostea sunt cei din familiile noastre, prieteni, colegi de muncă, cunoscuţi şi necunoscuţi, diferite persoane cu care avem tangenţă şi toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu. Oricare din aceste categorii reprezintă pentru noi” aproapele nostru” aşa cum îl numeşte Biblia. Deci aproapele nostru este orice persoană creată de Dumnezeu indiferent de religie. “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1Cor. Cap.13:4-8). Adevărul acestui pasaj este manifestarea dragostei în diferitele aspecte ale vieţii faţă de aproapele nostru. Aşa după cum noi am înţeles şi am primit măreţia harului şi a dragostei lui Dumnezeu şi am răspuns chemării Lui la mântuire, împlinind poruncile lui Dumnezeu, printr-un comportament sfânt suntem îndemnaţi şi ni se porunceşte să avem dragoste pentru aproapele nostru. Aceste două manifestări ale dragostei noastre merg împreună. Dacă iubim pe Dumnezeu vom iubi şi pe aproapele nostru (1Ioan cap.4:7-11,20-21). Dragostea din inimă ne determină să urmărim şi să facem numai bine tuturor. Faţă de orice persoană din familie: soţ, soţie, părinţi, copii sau persoane, altele din societate, dragostea noastră se va manifesta pentru ei prin gânduri şi dorinţe curate. Nu vom gândi rău despre cineva, vom avea o vorbire blândă şi calmă, respectoasă şi cu interes asupra problemelor celuilalt. Când suntem solicitaţi pentru vreun lucru răspundem cu amabilitate, cu înţelepciune, adresăm cuvinte care să provină din sinceritatea inimii şi cu respect. Dragostea o dovedim şi din tonul vocii, din felul cum vorbim şi din interesul ce-l arătăm persoanei. Noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, trebuie să fim cei dintâi în fapte bune şi să ajutăm atât cu vorbe de mângâiere şi de încurajare dar şi cu faptele noastre pe cel sărac, pe cel bolnav şi pe cel căzut în vreo nenorocire. În astfel de situaţii ne doare şi ne afectează emoţional nenorocirea aproapelui nostru. Ne este milă şi nu vom sta nepăsători şi dezinteresaţi de necazul lui ci îl vom ajuta sacrificând din ale noastre. Un alt mod de manifestare a dragostei pentru aproapele nostru este rugăciunea şi mijlocirea noastră adusă lui Dumnezeu pentru cei care trec prin încercare, cerând ajutorul şi intervenţia lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, din poruncile date poporului Israel şi valabile şi pentru noi, cei de azi: să fim buni şi să avem milă pentru animale. Să ajutăm animalul care aparţine aproapelui nostru, să-l salvăm şi să i-l ducem acasă “dacă s-a rătăcit sau a căzut în vreo groapă”. Se pune foarte mare accent la ceea ce trebuie şi noi să împlinim: să avem milă şi să ajutăm pe sărac, pe orfan, pe văduvă şi pe străin. Astfel de persoane se află în situaţii deosebite de singurătate, de tristeţe şi de lipsuri şi cu nevoie strictă de ajutor provenit din milă şi dragostea inimii noastre (Deut. Cap.10:18-19 şi cap.22:1). Se observă din relatările Bibliei că în orice păcat înfăptuit de către unii prima dată, păcatul apare în mintea şi în gândurile omului, iar până a fi înfăptuit şi a face rău este doar un pas. Trebuie să fim atenţi cu noi înşine şi să avem numai gânduri curate, de pace, de dragoste şi gânduri care, puse în practică, să facă şi să aducă numai bine şi bucurie aproapelui nostru. Apostolul Pavel ne îndeamnă ca aşa cum noi am fost mângâiaţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu aşa să fim şi noi o binecuvântare pentru cei de lângă noi. Dragostea unui adevărat creştin lucrează împreună cu educaţia sa bună şi din caracterul său sfinţit şi frumos. Un astfel de credincios arată pe lângă milă faţă de aproapele său care este în nevoie şi mult bun simţ, respect şi înţelepciune, acţionând inteligent după situaţie. Noi suntem deosebiţi de lume prin faptul că purtăm chipul Domnului Isus Hristos în ce priveşte sfinţenia caracterului nostru şi a dragostei necondiţionate şi nepărtinitoare ce o avem şi o manifestăm faţă de oricine, chiar şi pentru cei care ne-au făcut şi ne fac rău. Căci dragostea din inimă nu ne lasă să ne răzbunăm, să blestemăm sau să dorim răul şi nenorocirea vreunei persoane (Matei. Cap.5:38-48).

“Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea este deci împlinirea Legii” (Romani cap.13:10). Respectând Legea lui Dumnezeu – Cele Zece Porunci şi trăind prin ele ca principii de viaţă, vom arăta că iubim pe Dumnezeu şi că iubim şi pe aproapele nostru. Poruncile lui Dumnezeu au fost date omului ca acesta să trăiască prin ele şi să fie sfânt, fericit şi să se bucure de pace. Împlinind toate poruncile lui Dumnezeu nu vom face rău aproapelui nostru ci numai bine: ne vom iubi şi respecta părinţii, pe aproapele nostru nu-l vom urî şi nu-l vom ucide, ne vom iubi copiii. În familie va exista dragoste şi înţelegere reciprocă între cei doi soţi şi între părinţi şi copii. Nu vom minţi şi nu vom înşela pe nimeni. Nu vom râvni la bunurile ce aparţin aproapelui şi nu vom păcătui prin desfrânare având alte relaţii conjugale. Respectând toate cele zece porunci dăruite de Dumnezeu pentru noi nu vom intra în conflict cu El şi nici cu aproapele nostru. În felul acesta vom menţine pacea şi buna înţelegere cu toţi cei din jur cărora am avut grijă să nu le facem rău şi să le facem bine (Exod cap.20:1-17; Romani cap.13:8-10). Dragostea lui Dumnezeu din inima noastră o manifestăm prin milosteniile făcute celor săraci care nu au toate cele necesare traiului şi le facem cu bucurie şi în Numele Domnului Isus Hristos (Matei cap.25:34-40). “Căci roada Duhului stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr” (Efeseni cap.5:9). Pentru că suntem un popor pe care Dumnezeu l-a scos din lume şi suntem deosebiţi de lume şi avem dragostea lui Dumnezeu prin comportament şi umblare dăm dovadă de o educaţie aleasă, de mult bun simţ, de respect şi politeţe faţă de aproapele nostru oricare ar fi: cuvintele ce i le adresăm sunt înţelepte şi cu tact, pentru ca să nu-l atingem şi să nu-l rănim în vreun fel. Vom avea îndelunga răbdare cu cei din jur, răbdare în suferinţă dacă ar exista această situaţie.

Pentru toate calităţile şi faptele bune nu ne vom lăuda şi nu vom urmări nici folosul şi nici înălţarea noastră ci toată lauda o înălţăm lui Dumnezeu, căci numai prin puterea Sa putem face totul. În atitudine şi purtare vom arăta smerenie şi vom vedea pe altul mai sus de noi înşine. În tot comportamentul nostru de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru în îmbrăcăminte, atitudine, gesturi şi vorbire vom fi atenţi pentru a fi decenţi, cuviincioşi şi cumpătaţi iar vocabularul ce-l avem va da numai cuvinte decente şi nu vulgare. La locurile de muncă şi la slujbele ce le avem vom da dovadă de multă cinste, respect şi corectitudine pentru cei care ne coordonează. Tot ca un efect al dragostei noastre şi a locuirii Domnului Hristos în inimă vom arăta recunoştinţă cu mulţumiri totdeauna celor care şi pe noi ne-au ajutat în vreun fel sau ne-au făcut vreun bine, oricât de mici ni s-ar părea aceste fapte oferite de aproapele nostru, să le primim cu bucurie şi cu mulţumiri. Foarte important este să nu uităm niciodată să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot binele ce ni-L dăruieşte şi să mulţumim totdeauna şi aproapelui nostru.

Dragostea este o însuşire pe care Dumnezeu a dorit să o aibă fiecare om creat de El, deoarece dragostea din inima lor va face ca în societate, unde oamenii convieţuiesc, să existe pace, armonie, o buna înţelegere, bucurie şi fericire. Deci dragostea din inima noastră urmăreşte numai binele şi fericirea altora aşa cum le dorim ca pentru noi. “Şi dragostea stă în faptul că nu noi am iubit pe Dumnezeu ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Preaiubiţilor dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii” (1Ioan cap.4:10-11). Dragostea ce o avem în inimă se va manifesta în relaţia din familie dintre părinţi şi copii. În fiecare familie, fiecare membru al ei, care având o relaţie şi o legătură vie cu Dumnezeu de pace, de dragoste şi credincioşie, vor avea şi unul faţă de celălalt dragoste. Dragostea dintre cei doi soţi şi părinţi şi dintre părinţi şi copii este o dragoste reciprocă, din partea tuturor şi acceptată de Dumnezeu. Ea va duce la o bună înţelegere, la pace, la răbdare şi la iertarea greşelilor unui altuia. Cei doi soţi, având dragoste şi înţelegere, vor urmări binele şi fericirea celuilalt şi se vor ajuta unul pe celălalt. Comunicarea lor va fi numai prin vorbe bune şi adevărate. Îşi vor adresa cuvinte de încurajare şi sfătuire cu înţelepciune şi răbdare. Vor fi uniţi pentru toate acţiunile de viaţă. Fiind plini de dragoste pentru Dumnezeu şi slujindu-L cu sfinţenie şi cinste, împlinind şi păzind poruncile Domnului, astfel de părinţi vor fi un exemplu şi o influenţă bună pentru copiii lor. O astfel de familie, cu dragostea lui Dumnezeu în inimă va fi fericită şi binecuvântată de Domnul.

AMIN!

Septembrie, 2010

Olga Bucaciuc, Suceava

Dragostea –partea a II-a
Poporul lui Dumnezeu sfânt şi neprihănit, cerinţă a legământului

Dragostea este o trăsătură de caracter esenţială a sfinţeniei şi trebuie să caracterizeze pe orice creştin adevărat, pe toţi aceia care au pretenţia că sunt ucenici ai Domnului Hristos şi care fac parte din Biserica lui Dumnezeu de pe pământ. O dată cu încheierea legământului cu Dumnezeu, fiecare ne-am angajat să nu mai trăim la întâmplare ci să trăim o viaţă nouă în totalitate şi sub toate aspectele ei după voia şi după poruncile lui Dumnezeu, o viaţă de credinţă şi de sfinţenie în toată purtarea, datorită dragostei lui Dumnezeu din inima noastră. Căci “Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani cap.5:5). Cu alte cuvinte noi avem dragoste deoarece Dumnezeu împreună cu Domnul Isus Hristos locuiesc prin Duhul Sfânt în inimile noastre. Având dragoste înseamnă că avem pe Dumnezeu căci El este dragoste şi avem Duhul Său cel Sfânt, iar inima cu toată fiinţa noastră este un Templu al Său (Ioan cap.14:23; 1Cor. Cap.3:16). Mântuirea ce ne este oferită în dar de Dumnezeu, Tatăl nostru, prin Domnul Isus Hristos, este condiţionată indirect prin răspunsul şi recunoştinţa dragostei noastre (1Ioan cap.4:7,9). Dacă Dumnezeu ne-a iubit şi ne iubeşte în continuare atât de mult, încât pentru mântuirea noastră din păcate, a plătit un sacrificiu şi o jertfă atât de mare, oferindu-ne mântuirea se cuvine să nu stăm nepăsători şi să-I predăm lui Dumnezeu întreaga fiinţă, cu toate simţămintele noastre de credinţă şi de dragoste şi cu dorinţa ca Domnul să ne transforme inima şi să o curăţească de tot ce a fost rău şi să facă din ea Templul Duhului Sfânt (Evrei cap.2:3). Pentru a ajunge să avem acest ideal este nevoie să aducem Domnului rugăciunile sincere şi stăruitoare, cu credinţă şi împreună cu dorinţa de a ne pocăi şi de a trăi cu adevărat aşa cum ne învaţă Cuvântul Său. Să trăim o viaţă de sfinţenie şi de slujire cu lepădare de sine, plăcută Lui. Dumnezeu doreşte din partea noastră ca faptele noastre zilnice să fie de credinţă, de ascultare, de dragoste şi de dreptate în orice situaţie ne-am afla (1Timotei cap.1:5). O vieţuire creştină este determinată de dragostea ce a pus-o Dumnezeu în inima omului care s-a pocăit. Dragostea se manifestă, este simţită şi văzută prin tot comportamentul omului din relaţia Să cu Dumnezeu şi din relaţia cu semenii săi din jur.

Dragostea este primă roadă a Duhului Sfânt care le generează şi le determină şi pe toate celelalte roade conform cu Galateni cap.5:22-23.” Roadă Duhului, dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.”

Cum ne exprimăm dragostea pentru Dumnezeu?

Manifestări ale dragostei noastre în relaţia cu Dumnezeu

Prima poruncă din Lege este: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei cap.22:37).

• La nivelul inimii şi a dorinţelor ne putem arăta iubirea şi dragostea pentru Dumnezeu care să fie mai presus de orice alte dorinţe şi să fie mai mare decât orice alte motive de dragoste. Să nu iubim nimic altceva său pe cineva mai mult decât pe Dumnezeu (Luca cap.14:26).

• La nivelul gândurilor şi al simţămintelor: să avem gânduri curate de adorare, de bucurie, de speranţă, de recunoştinţă şi gânduri de cea mai înaltă preţuire cu laude îndreptate Domnului, Dumnezeu şi Fiului Său, Isus Hristos. Să cugetăm mereu la Dumnezeul nostru iubitor cu credinţă şi încredere deplină în harul Său de mântuire şi în toate făgăduinţele şi lucrările Sale pline de dragoste pentru noi. Cugetând mereu la Dumnezeu, la dragostea Sa pentru noi, la Legea Lui cea Sfântă, ne vom păstra liniştea şi pacea în suflet care ne vor da numai bucurie, fericire şi nădejde (Psalmi cap.1). În felul acesta îl păstrăm pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus Hristos în gânduri şi în inimă. La nivelul tuturor hotărârilor din gânduri să căutăm să fim veghetori şi chibzuiţi, cu acea teamă sfântă de Dumnezeu pentru a nu ne abate şi pentru a nu greşi înaintea Domnului, astfel ca, acţiunile noastre, puse în practică, să fie cele mai bune şi după voia lui Dumnezeu.

• Dragostea lui Dumnezeu să se vadă prin exprimarea preţuirii lucrării şi creaţiunii Sale. Iubind pe Dumnezeu vom iubi şi creaţiunea Sa care Îi aparţine: lumină, soare, căldură, aer, apă, hrană, natura cu toate frumuseţile ei, anotimpuri, vegetaţie, vieţuitoare, păsări, animale şi care ne sunt dăruite de Dumnezeu. Toată creaţiunea lui Dumnezeu ne bucură inima numai dacă ne gândim la flori, pomi fructiferi, verdeaţa din câmpii şi multe altele, sunt motive de laudă şi de a da slavă Marelui nostru Creator. Dumnezeul nostru existent din veşnicie, pentru noi este în primul rând Dumnezeul Creator a tot ce există şi a tot ce are viaţă, căci numai El, împreună cu Fiul Său Isus Hristos, este Izvorul şi Dătătorul de viaţă. Domnul cu milă şi cu puterea Să măreaţă se îngrijeşte să-şi menţină creaţiunea Sa şi se îngrijeşte să satisfacă nevoile vieţii tuturor (Psalmi cap.24:1-2 şi cap.145; Matei cap.6:25,30).

• Dragostea noastră pentru Dumnezeu o exprimăm şi prin vorbire. Vorbele care le spunem totdeauna trebuie să fie cât mai corecte, sincere şi adevărate, provenite dintr-o inimă curată şi să fie după voia lui Dumnezeu. Să avem mereu cuvinte care să exprime respect, laudă şi adorare către Dumnezeu. Cuvinte pentru rugăciuni, cu mulţumiri şi recunoştinţă să înălţăm lui Dumnezeu. Prin cuvintele noastre putem cânta pentru slava şi mărirea lui Dumnezeu, exprimându-ne bucuria şi mulţumirea. Să fim dispuşi totdeauna să vorbim cuvinte care să exprime adevăr şi dreptate despre Dumnezeul nostru. Prin cuvintele noastre să prezentăm Cuvântul Evangheliei.

• Dragostea noastră pentru Dumnezeu să fie văzută prin acţiunile şi faptele de viaţă.

• Zilnic să avem un program şi un timp de comuniune, rugăciune şi închinare pe care să-l aducem înaintea lui Dumnezeu. Deci să ne rugăm lui Dumnezeu zilnic şi de câte ori simţim nevoia.

• Pentru menţinerea unei relaţii vii cu Dumnezeu, pe lângă rugăciune, să ne planificăm şi să folosim din timpul nostru, în fiecare zi, pentru citirea şi studierea Cuvântului Său Sfânt din Biblie. Dacă iubim pe Dumnezeul nostru şi pe Domnul Isus Hristos, Mântuitorul, vom iubi şi vom preţui şi Cuvântul Său cel Sfânt care ne este dăruit ca lumină pentru viaţă, căci ne arată pe unde trebuie să mergem în drumul spre Împărăţia Cerului (Ioan cap.17:6,7,8).

• Să dăm tot interesul pentru această şi să împlinim toate poruncile lui Dumnezeu cu credinţă şi cu toată dăruirea fiinţei noastre. Împlinirea poruncilor să fie fundamentală pentru viaţa noastră. Domnul Isus Hristos ne spune: “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan cap. 14:15).

• Cunoscând şi stăpânind foarte bine învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu şi poruncile Sale le împărtăşim şi altora, făcând lucrarea misionară de vestire a Evangheliei, căutând să-i convingem de salvarea lor. Avem exemplul primilor ucenici care, din dragoste pentru Domul Isus Hristos şi din dragoste pentru semenii lor, s-au consacrat cu totul lucrării lui Dumnezeu pentru mântuirea celorlalte persoane (Matei cap.28:19-20; 1Tes. Cap.1:8).

• Pentru că iubim pe Dumnezeu, iubim şi creaţiunea Sa, respectăm şi ziua de Sabat, ziua a şaptea din săptămână ca zi de închinare, zi sfântă şi binecuvântată de Dumnezeu, ca zi de odihnă. Ziua sfântă de Sabat este ziua Domnului şi pentru noi reprezintă un memorial şi o aducere aminte permanentă că Dumnezeu este Creatorul, căci o dată cu acesta zi Domnul a terminat toată creaţiunea Sa (Geneza cap.2:3; Exod cap.20:8-11).

• Participăm la slujbele de închinare, programate în ziua lui cea sfântă, din Casa Domnului, împreună cu toată biserica. Aici ne aducem aportul de slujire cu toată bucuria şi cu încrederea prezenţei lui Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt. Înălţăm rugăciuni cu mulţumiri şi laude lui Dumnezeu. Cântăm cu toată inimă pentru slava şi lauda Lui. Învăţăm şi suntem cu luare aminte la învăţăturile din Cuvântul Evangheliei ca, plecând de aici, să căutăm să înaintăm pe calea Domnului, să creştem în credinţă şi în împlinirea poruncilor şi a voinţei lui Dumnezeu.

• Noi trebuie să iubim pe Dumnezeu şi lucrările Sale mai presus de orice şi să avem acea putere de dragoste în inimă şi în fiinţă noastră încât nimic să nu ne poată despărţi de dragostea lui Dumnezeu (Romani cap.8:33-37). Dacă rezistăm încercărilor şi ispitelor vieţii şi rămânem tari în dragostea noastră pentru Dumnezeu, în hotărârea noastră de slujire şi în credincioşia noastră faţă de El şi de Răscumpărătorul nostru, prin aceasta suntem mai mult decât biruitori.

Ceea ce ne dă puterea de a rezista şi răbda în diferitele încercări şi chiar să fim în stare să ne bucurăm în momentele de criză ale vieţii, este nădejdea în Dumnezeu, care nu ne înşeală, şi puterea dată de Duhul Sfânt (Romani cap.5:11). Se cuvine să slujim pe Dumnezeu cu scumpătate şi cu toată dăruirea fiinţei noastre ca o dovadă a dragostei noastre pentru El!

Amin!

Septembrie, 2010

Olga Bucaciuc, Suceava

Dragostea - Partea I
Dovezi de dragoste ale lui Dumnezeu

Dragostea este de la Dumnezeu şi “Dumnezeu este dragoste”.

Dragostea este acel sentiment pe care îl are omul de la creaţiune şi prin care adoră şi preţuieşte pe cineva, iar ţinta urmărită de dragostea inimii sale este binele şi fericirea altora, chiar mai presus decât propriile interese. Dumnezeu în toată creaţiunea şi-a pus dragostea Sa. A creat prima pereche de oameni, pe Adam şi pe Eva cu toate calităţile funcţionale ale fiinţei lor: calităţi fizice, intelectuale, cu discernământ şi raţiune. Domnul i-a creat după chipul şi asemănarea Sa, sfinţi şi fericiţi şi cu capacitatea de a deosebi binele de rău, de a cunoaşte dragostea şi voia lui Dumnezeu şi cu capacitatea de a iubi pe Dumnezeu şi creaţiunea Sa şi de a se iubi unul pe altul. Toată creaţiunea din natură, pământul cu tot ce cuprinde, vegetaţie, animale, păsări, lumină, căldură, aer, apă, create cu măreţia înţelepciunii, a puterii şi a dragostei Sale, Dumnezeu Tatăl a pus-o la dispoziţia celor doi soţi, Adam şi Eva, să o stăpânească, să o îngrijească şi să se folosească de aceste daruri ale Sale, pentru ca ei să fie fericiţi şi plini de bucurie. Toate acestea, create într-un chip minunat, vorbesc despre puterea, de înţelepciunea şi dragostea Marelui nostru Creator şi Dumnezeu Tatăl care a creat totul în univers, în cer şi pe pământ, împreună cu Fiul Său, Isus Hristos şi cu Duhul Sfânt (Geneza cap.1 şi cap.2:1-24; Ioan cap.1:1-3). Dumnezeu, Creatorul, prin puterea Să şi după legile Sale susţine şi conduce toată creaţiunea de pe pământ şi din univers. “Credincioşia Ta ţine din neam în neam; Tu ai întemeiat pământul şi el rămâne tare. După legile Tale stă în picioare tot astăzi; căci toate lucrurile îţi sunt supuse” (Psalmi cap.119:90-91). Numai că, ceea ce a adus nenorocirea şi moartea asupra pământului şi asupra omenirii a fost încălcarea de către prima pereche de oameni a poruncii lui Dumnezeu. A fost nesocotirea dragostei lui Dumnezeu şi călcarea Legii Sale sfinte, care este şi Legea iubirii. Idealul lui Dumnezeu şi scopul Său iniţial pentru omenirea creată de El era şi este să asculte de poruncile Sale, să le respecte şi să trăiască prin ele. Aceasta este condiţia fericirii şi a vieţii veşnice pentru omul creat de Dumnezeu. Omenirea de pe pământul acesta a avut menirea să trăiască veşnic în fericire, în sfinţenie, în armonie, în pace şi în comuniune cu prezenţa lui Dumnezeu şi dependenţi de dragostea Sa.

Deşi căzută lumea în necaz şi nenorocire, Dumnezeu ne dă speranţă. Prin Domnul Isus Hristos suntem în atenţia milei şi iubirii Sale, fiind pus în aplicare planul de mântuire. A trimis pe Fiul Său pe pământ pentru a arăta unei lumi păcătoase, descendenţi ai lui Adam (Romani cap.5:12-21) dragostea şi mila Sa şi prin care a dorit iertarea şi salvarea ei. Toată lucrarea Domnului Isus Hristos de pe pământ şi cuprinsă în planul de mântuire: învăţăturile Sale şi predicarea Evangheliei, minunile şi binefacerile Sale făcute oamenilor bolnavi şi nenorociţi şi apoi jertfa şi moartea Sa de la calvar, vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu pentru o lume păcătoasă şi sortită morţii veşnice. Dumnezeu, prin harul şi prin jertfa Fiului Său pentru noi, păcătoşii de pe pământ, ne-a adus de la moarte la viaţa. Avem nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice şi, după făgăduinţele Domnului, odată vom ajunge acolo în Împărăţia Lui cea veşnică. Domnul Isus Hristos a murit pentru a plăti cu viaţa Sa sfânta păcatele întregii omeniri. Cel mai măreţ şi preţios dar al harului şi dragostei lui Dumnezeu pentru noi este Domnul Isus Hristos oferit ca Miel de jertfă (Ioan cap.1:29,34), singură şi unică speranţă a păcătosului. Pentru această se cuvine toată slava, lauda şi gloria Bunului nostru Dumnezeu care ne-a creat şi Domnului Isus Hristos, Fiul Său cel Sfânt şi Preaiubit şi Duhului Sfânt în vecii vecilor! (Ioan cap.3:16; Filipeni cap.2:6-11).

Dumnezeu a dorit şi doreşte să ne aducă la acea stare de iertare, sfinţenie şi comuniune cu El, la acea stare de unde au căzut în păcat Adam şi Eva şi să refacă chipul Său în noi, chip care a fost pervertit din cauza păcatului. Prin Domnul Isus Hristos şi prin marea Sa jertfă de la cruce suntem împăcaţi cu Dumnezeu căci prin păcătuire, omenirea, începând cu primii noştri părinţi, a fost despărţită de Dumnezeu şi în vrăjmăşie cu El. Prin harul şi prin dragostea Sa şi prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, legătura dintre Dumnezeu şi om a fost refăcută. Domnul Isus Hristos a plătit cu sângele Său Sfânt vărsat la cruce, a murit şi a făcut ispăşirea păcatelor pentru fiecare păcătos de pe pământ. Aceasta este cea mai mare dovadă de dragoste a lui Dumnezeu, prin care am primit darul mântuirii, al iertării şi făgăduinţa vieţii veşnice în raiul Său, acolo de unde cei doi, Adam şi Eva, au fost izgoniţi (Ioan cap.3:16; Romani cap.5:8-11; 1Ioan cap.4:9). Acest măreţ dar al salvării şi al răscumpărării din păcat, de sub puterea Satanei şi de pedeapsa veşnică este pus la dispoziţia fiecărui om păcătos, a întregii lumi şi ne cheamă să venim la El cu credinţă şi pocăinţă să ne predăm Domnului Hristos pentru a ne împăca cu El. Condiţia mântuirii impusă de Dumnezeu pentru noi este să răspundem chemării Sale iubitoare (Marcu cap.1:15). Pentru aceasta Dumnezeu vine în întâmpinarea omului cu iniţiativa încheierii unui legământ de pace, un legământ al dragostei Sale pentru cei care doresc acest act şi angajament al credinţei lor faţă de Dumnezeu. Pentru toţi cei care au primit şi au răspuns chemării iubitoare a lui Dumnezeu şi au intrat într-o relaţie de pace cu El, Domnul şi-a arătat grija şi iubirea Lui părintească într-un mod deosebit faţă de ei. Încă de la început, conform celor scrise în Vechiul Testament, Dumnezeu a avut, ca mărturii, oameni care L-au iubit şi I-au fost credincioşi. Aceştia şi-au arătat dragostea şi respectul lor pentru Domnul şi au fost credincioşi legământului şi poruncilor Sale. Noe, Avraam şi descendenţii lor – poporul Israel şi cei ce L-au primit pe Domnul Isus Hristos şi care s-au angajat să-L urmeze (Geneza cap.9:8-9 şi cap.15:18; Exod cap.19:5; Psalmi cap.25:10; Matei cap.26:28; Marcu cap.16:16). Pe aceştia, care au încheiat legământul lor de credinţă Dumnezeu, El i-a socotit poporul Său, biserica Sa de pe pământ. Tuturor celor ce vor dori să iubească şi să asculte de Dumnezeu, El va face cu ei cum a făgăduit pentru poporul Israel: “Le voi da o altă inimă şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră şi le voi da o inimă de carne, ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.” (Ezechiel cap.11:19-20).

Toţi cei care am încheiat legământul cu Dumnezeu, ne-am angajat înaintea Domnului, înaintea cerului întreg şi în faţa bisericii, a membrilor ei, că vom sluji pe Dumnezeu cu credinţă, cu pocăinţă şi în ascultare de toate poruncile Sale şi, în felul acesta, am răspuns chemării Sale la pocăinţă şi la mântuire. Naşterea din nou presupune o schimbare şi o înnoire totală a inimii dată de Duhul Sfânt (Romani cap.6:4). O înnoire a fiinţei noastre, a gândurilor, hotărârilor din inimă şi a faptelor. Aceasta înseamnă începutul unei vieţi noi de credinţă, de pocăinţă. Înseamnă despărţire de lume şi de tot ce este păcătos. Este o viaţă nouă pe care să o trăim după voia şi poruncile lui Dumnezeu, sub călăuzirea Duhului Sfânt, având ca lumină pe cărarea vieţii învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu şi Sfânta Evanghelie (2Timotei cap.3:16-17). Domnul Isus ne spune în Ioan cap.3:5: “Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. Acesta este legământul nostru cu Dumnezeu, botezul în apă şi botezul cu Duhul Sfânt, căci înnoirea noastră este lucrarea Duhului Sfânt care ia în stăpânire inima. Mărturisirea credinţei şi angajamentul de slujire al celui care încheie legământul cu Dumnezeu şi se botează cu apă, trebuiesc făcute dintr-un cuget şi o inimă curată şi cu pocăinţă (Evrei cap.8:10-12). Legământul credinţei noastre ce l-am încheiat cu Dumnezeu l-am făcut cu răspunderea de a-l respecta toată viaţa, pentru câte zile ne vă mai dărui Dumnezeu să trăim pe pământ. Toţi cei care am făcut angajamentul solemn al legământului am intrat într-o relaţie de pace cu Dumnezeu şi o relaţie de ascultare de poruncile Sale ca o dovadă a dragostei noastre pentru El (Ieremia cap.31:31-33). O dată cu aceasta, Dumnezeu, în marea Lui dragoste ne oferă iertarea de tot trecutul păcătos şi ne scrie numele în Cartea Vieţii (Ezechiel cap.18:20-22 şi cap.33:16). Ne socoteşte membrii ai poporului Său cel Sfânt – Biserica Sa. Dumnezeu, prin meritele şi răscumpărarea de la cruce făcute de Domnul Isus Hristos, ne-a dat dreptul şi ne numeşte copii ai Săi, născuţi din Cuvântul Său (Ioan cap.1:12; 1Ioan cap.3:1). Acesta este o dovada extraordinară a dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Ajută-ne Doamne să putem înţelege pe deplin măreţia şi greutatea harului de mântuire şi însemnătatea actului legământului Tău încheiat cu omul păcătos! Dumnezeu se angajează să ne ierte păcatele trecute şi, o dată cu încheierea legământului şi a naşterii din nou, El ne curăţeşte inimă şi ne îmbracă cu haina neprihănirii Domnului Isus Hristos, “haina de nuntă”, căci El a plătit pentru păcatele noastre ca înlocuitor, prin moartea Sa de la calvar (2Corinteni cap.6:21). Ne socoteşte neprihăniţi şi sfinţi ca şi cum nu am păcătuit niciodată, pentru a fi vrednici moştenitori ai Împărăţiei Sale veşnice. După învierea Sa, Domnul Isus Hristos s-a înălţat la ceruri unde şade la dreapta Tatălui şi, ca Mare Preot, primeşte rugăciunile noastre şi mijloceşte la Dumnezeu Tatăl pentru noi şi pentru poporul Său (Efeseni cap.4:5; Evrei cap.5:9-10). Noi am primit acest adevăr şi ne-am conformat prin credinţa noastră în tot ce a făcut Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos pentru iertarea şi salvarea noastră. În acest fel ne este asigurată făgăduinţa mântuirii şi a moştenirii vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu. În haina nouă a neprihănirii cu care suntem îmbrăcaţi şi care este o înnoire totală a inimii, a gândurilor şi a faptelor noastre determinate de un caracter sfinţit, noi trebuie să umblăm şi să trăim până la sfârşitul vieţii noastre de pe pământ şi până la măreaţa zi a întâlnirii cu Domnul Isus (Efeseni cap.5:25-27). Dumnezeu, ca parte a Sa, a îndeplinit cea mai mare parte a legământului pentru salvarea noastră veşnică din păcat, ceea ce nouă, oamenilor căzuţi în păcat, ne era imposibil să ne salvăm de la judecata finală şi de la pedeapsă veşnică. Totul a făcut Bunul nostru Tată ceresc împreună cu scumpul Său Fiu Isus Hristos şi împreună cu Duhul Său cel Sfânt, din dragoste şi milă pentru omul păcătos care nu avea nici o altă şansă de salvare. Legământul încheiat de Dumnezeu cu toţi aceia care L-au primit pe Domnul Isus Hristos are la bază respectarea de către cei răscumpăraţi a Legii Sale Sfinte – cele zece porunci. Cele zece porunci, date de Dumnezeu, reprezintă în esenţă cele două mari precepte ale Legii: dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproapele nostru, pentru semenii noştri oricare ar fi ei. Acestea trebuie respectate cu stricteţe de către fiecare dintre noi (Exod cap.2:24; Deut. Cap.7:9, cap.9:11; Psalmi cap.25:10; Daniel cap.9:4). În scrierile întregii Sfinte Evanghelii este scoasă în evidenţă dragostea lui Dumnezeu pentru omenire şi ni se arată cum, prin multe mijloace, caută să o ajute şi să o salveze de la distrugere: dragoste şi purtare de grijă deosebită faţă de poporul Său, dar şi dreptatea Sa faţă de cei ce nu-L iubesc şi nu doresc să asculte de poruncile Sale. Dreptatea lui Dumnezeu este arătată prin ocrotirea poporului Său şi a celor neprihăniţi şi prin judecăţile şi pedepsele Sale trimise peste oamenii răi şi nelegiuiţi. Potopul din timpul lui Noe (Geneza cap.6); nimicirea cetăţilor Sodoma şi Gomora (Geneza cap.19; Romani cap.6:23). Faţă de poporul Său Dumnezeu este credincios legământului Său dar ne cere şi nouă credincioşie şi ascultare de toate poruncile Sale ca parte a aceluiaşi legământ (Eclesiastul cap.12:13).

Citind cu atenţie Sfânta Scriptură vedem că este plină de făgăduinţele şi binefacerile lui Dumnezeu dăruite fiinţelor create de El, datorită dragostei Sale pentru creaţiunea Sa.

Amin

Olga Bucaciuc, Suceava

Septembrie 2010

Smerenia inimii
Pilda vameşului şi a fariseului (Luca cap.18:9-14):
“A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe alţii:
Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul era Fariseu şi altul vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel:” Dumnezeule îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile”. Vameşul sta departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”. Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înaltă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat”.
În această prezentare a Domnului Isus se constată că sunt două grupe de credincioşi în biserică, pe care Dumnezeu îi cunoaşte, aşa cum sunt fariseul şi vameşul.
1. Creştinii care se îndreptăţesc, pe baza faptelor şi a meritelor proprii şi-L uită pe Dumnezeu care este Izvorul şi Dătătorul de viaţă şi de putere. Aceştia sunt cei ca şi fariseul din pildă. Căci nimic nu putem face bun prin puterea noastră ci numai datorită harului şi prezenţei lui Dumnezeu. Fariseul s-a suit la templu să se roage nu pentru că simţea că este păcătos ci pentru că gândea despre sine că este drept şi spera să câştige astfel laude de la oameni. El privea închinarea sa ca un merit, care îl recomandă înaintea lui Dumnezeu. Fariseul nu caută să-şi formeze un caracter asemenea Domnului Hristos şi să aibă o inimă plină de iubire şi milă. Oricine se încrede în sine, considerând că este neprihănit va dispreţui pe ceilalţi şi se judecă pe sine comparându-se cu alţi oameni. “Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” (Efeseni cap.2:10). Astfel de persoane, ca şi fariseul, fiind lipsiţi de smerenia inimii şi de evlavie, se mândresc, au iubire de sine şi se înalţă mai mult faţă de semenul, aproapele sau fratele lor care este smerit şi se simte păcătos.
2. O altă grupă de creştini, asemenea vameşului din pildă, sunt cei care au smerenie şi umilinţă în inima lor sinceră faţă de Dumnezeu. Aceştia sunt conştienţi că fără Dumnezeu, fără mila şi iertarea Lui sunt pierduţi. Ei îşi recunosc starea păcătoasă şi nevoia strictă de pocăinţă, de iertare, de salvare şi doresc sincer mântuirea şi fac orice sacrificiu pentru salvarea lor (Psalmul 51). “Vameşul sta departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept” într-o amară zbuciumare sufletească şi dispreţ faţă de sine zicând: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (vers.13). El nu se compară cu alţii şi era copleşit de simţământul vinovăţiei şi singura sa dorinţă era să fie iertat şi să aibă pace, prin mila lui Dumnezeu. Simţământul nevoii noastre de mântuire, recunoaşterea sărăciei şi păcatelor noastre sunt condiţiile primirii noastre de către Dumnezeu. “Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei cap.5:3). Astfel de creştini, care se raportează lui Dumnezeu cu cea mai profundă umilinţă, smerenie şi evlavie au trecere înaintea Domnului.
Smerenia este o însuşire a caracterului sfinţit pe care trebuie să o aibă adevăratul creştin. Analizând toate textele Biblice, în care este arătat că Dumnezeu sprijină, ridică, ajută şi preţuieşte smerenia din inima unui suflet, starea de smerenie, împreună cu viaţa de neprihănire, este strict necesară pentru refacerea şi menţinerea relaţiei noastre cu Dumnezeu. Rugăciunile ce le aducem înaintea lui Dumnezeu, vor fi primite dacă sunt exprimate şi spuse dintr-o inimă curată, sinceră şi smerită. Smerenia care duce la pocăinţă, la ascultare de poruncile lui Dumnezeu şi la starea de neprihănire este condiţie de mântuire (exemplul vameşului vers.14). Smerenia este o caracteristică esenţială a creştinului adevărat şi lucrează şi se manifestă datorită locuirii şi lucrării Duhului Sfânt în inima credinciosului. Această lucrare şi manifestare a smereniei unui astfel de suflet se poate vedea în viaţa lui, împreună cu toate celelalte roade ale Duhului Sfânt. Deci smerenia din inimă şi din viaţa credinciosului este mult apreciată de Dumnezeu. Singura noastră siguranţă este într-o continuă încredere şi dependenţă de Domnul Hristos şi o totală neîncredere în eul personal.
Rugăciunea fariseului, plin de sine şi iubitor de sine, nu a fost luată în seamă, dar rugăciunea bietului vameş a trezit mila lui Dumnezeu şi i-a acceptat-o. “Oricine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat” (vers.18). “Pentru că zici: “Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (Apoc. Cap.3:17-18). Fariseul îşi arată neprihănirea înaintea oamenilor şi se crede mai sfânt decât alţii. Unor astfel de oameni Dumnezeu îşi întoarce faţa de la ei şi nu le ascultă rugăciunile (Iacov cap.4:16).
Cum se manifestă smerenia în viaţa şi comportamentul credinciosului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni?
Smerenia este o manifestare a simţămintelor inimii şi este cunoscută de Dumnezeu. Smerenia din inima unui suflet este o manifestare a gândurilor, a faptelor, a vorbelor şi a comportamentului în general în relaţia cu Dumnezeu şi relaţiile cu semenii noştri. Smerenia este o calitate a creştinului adevărat şi este impusă de Dumnezeu. Domnul se îndură şi are milă de cel ce se smereşte şi se umileşte înaintea Lui şi-L recunoaşte că Domn şi Dumnezeu al său (Exod cap.33:19).
Datorită smereniei din inimă vom recunoaşte pe Dumnezeu ca pe Domnul şi Creatorul nostru şi vom fi conştienţi că El este mai presus de orice. El este Domnul şi Dumnezeul nostru care ne conduce, iar noi suntem fiinţele create. Suntem ce suntem şi existăm numai prin harul şi puterea Sa. Suntem salvaţi de la moarte prin jertfa măreaţă a Domnului Isus Hristos de la calvar. Smerenia existentă în inima unui suflet, presupune o manifestare de dragoste, respect profund şi teamă sfântă pentru Dumnezeul nostru. Smerenia din inimă ne determină la supunere şi ascultare de Dumnezeu. Un suflet cu o inimă curată, sinceră şi smerită va respecta cu stricteţe cele zece porunci ale lui Dumnezeu şi viaţa lui va fi o trăire după aceste porunci. În felul acesta răspundem şi ne conformăm chemării Domnului Isus Hristos: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei cap.11:28-29). Cu cât ne apropiem mai mult de Domnul Isus şi cu cât vom vedea mai clar curăţia caracterului Său, cu atât mai clar ne vom da seamă de păcătoşenia noastră şi cu atât mai puţin vom căuta să ne înălţăm pe noi înşine. Vom şti atunci că puterea noastră este numai Domnul Isus Hristos şi vom mărturisi ca şi apostolul “Ştiu că nimic bun nu locuieşte în mine...” (Romani cap.7:18) “În ceea ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului Isus Hristos prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni cap.6:14).
Poporul lui Dumnezeu cel sfânt este caracterizat tocmai de smerenia din inima lui, de ascultarea de Dumnezeu şi este credincios legământului său cu Domnul. Smerenia este o caracteristică a sfinţeniei fiecărui credincios. Una din manifestările locuirii Duhului Sfânt în inimă este smerenia creştinului, smerenie care se manifestă faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lui. La un creştin adevărat, evlavios şi smerit se văd roadele Duhului Sfânt în tot comportamentul său. El se bucură de succesul şi de lucrarea bună înfăptuită de aproapele său, de fraţii săi şi nu este indiferent, nu este invidios şi clevetitor. Ba mai mult un astfel de creştin va fi dispus întotdeauna să îmbărbăteze şi să încurajeze pe alţii în lucrarea Domnului. Ca şi creştini, credincioşi legământului lui Dumnezeu, trebuie să fim smeriţi în permanenţă. Smerenia faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru ne-o manifestăm prin gânduri, vorbe şi fapte. Ne manifestăm smerenia atunci când îndreptăm cu umilinţă şi supunere către Dumnezeu cele mai frumoase şi curate gânduri de adorare, de dragoste şi de recunoştinţă pentru toate darurile Sale ce le primim şi-L recunoaştem pe Dumnezeu prin rugăciunile aduse înaintea Lui cu toată smerenia şi umilinţa inimii noastre, recunoscându-ne nimicnicia, nevrednicia şi păcătoşenia noastră (Proverbe cap.3:6-7). În felul acesta căpătăm trecere înaintea tronului de har a lui Dumnezeu, venind înaintea Lui în Numele Domnului Isus Hristos, Mântuitorul nostru (Ioan cap.14:14).
O altă manifestare a smereniei din inima noastră sunt faptele bune pe care le facem dintr-o inimă curată şi smerită şi care onorează pe Dumnezeu aducându-I slavă şi laudă (1Corinteni cap.10:31). Căci tot ce putem înfăptui bun este numai cu ajutorul şi prin puterea lui Dumnezeu. Noi suntem nişte slujitori supuşi voinţei Lui şi nu avem nimic în noi înşine care să ne reprezinte şi cu care să ne putem lăuda. Lauda noastră este Domnul, tăria noastră. Suntem îndemnaţi de către apostol: “Să aveţi în voi gândul care era şi în Hristos...” (Filipeni cap.2:5,6). Domnul, prezentându-se pe Sine ca pildă de smerenie şi blândeţe, s-a supus şi a ascultat de voinţa lui Dumnezeu Tatăl şi “a fost ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filipeni cap.2:6-9).
Suntem îndemnaţi să cerem ajutor şi putere de la Dumnezeu pentru ca şi noi să suferim cu răbdare în încercări şi suferinţe aşa cum a făcut şi Domnul nostru Isus Hristos. Suntem chemaţi să călcăm pe urmele Sale sfinte (Matei cap.6:24-25; 1Petru cap.2:21). “Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1Ioan cap.2:6). Dacă spunem că suntem creştini, copii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Domnului Isus Hristos, să fim că El şi să-I slujim cu acelaşi simţământ al smereniei şi evlaviei că al Domnului Hristos.
Cum am putea noi, cei răscumpăraţi de Domnul şi Mântuitorul nostru să trăim altfel decât cum a trăit El? (Filipeni cap.2:7-8). “Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia cap.57:15). Ce minunată făgăduinţă şi asigurare din partea lui Dumnezeu pentru sufletul smerit! Chiar şi în cele mai grele necazuri de nedreptate, de umilinţă şi întristări, Dumnezeu este de partea noastră şi prin, Duhul Său cel Sfânt, ne dă curaj, bucurie, speranţă şi pace, pentru a ne păstra credinţa să mergem înainte pe calea Sa. “Iată spre cine îmi voi îndreptă privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu” (Isaia cap.66:2). Această făgăduinţă a Domnului asigură ocrotirea şi ajutorul celui credincios şi temător de Dumnezeu. Căci Domnul este credincios făgăduinţelor Sale şi le aduce la îndeplinire, ca parte a legământului Său. Smerenia, umilinţă şi evlavia unui credincios sunt însuşiri ale caracterului său sfinţit şi-l ţin aproape de Dumnezeu.
Caracteristici ale unui credincios care este smerit cu inima
• Iubeşte pe Dumnezeu şi-L slujeşte cu toată fiinţa şi cu smerenia inimii sale (Faptele Ap. Cap.20:19).
• Iubeşte pe aproapele său “... cu toată smerenia şi blândeţea”, este îngăduitor, plin răbdare şi iartă pe cel ce i-a greşit (Efeseni cap.4:2).
• Dovedeşte bunătate, milă şi împreună simţire faţă de cei care trec prin încercări (Coloseni cap.3:12).
• Dacă a greşit faţă de Dumnezeu sau faţă de fratele sau aproapele său, ca un creştin smerit cu inimă se umileşte, îşi recunoaşte păcatele, cerând iertare (Coloseni cap.3:13; 1Ioan cap.1:9).
• Este un om al rugăciunii şi stăruieşte înaintea lui Dumnezeu cu multă credinţă şi smerenie (1Timotei cap.2:15; Romani cap.12:12).
• Se conformează celor îndemnate de apostol: “Fiţi împodobiţi cu smerenie...” (1Petru cap.5:5). Un creştin împodobit cu smerenie va menţine legătura de dragoste cu fraţii şi se vor respecta unii pe alţii (Efeseni cap.5:19; Romani cap.12:15-16).
• Vede şi consideră pe aproapele său mai presus de el însuşi, dându-i întâietate (Filipeni cap.2:1-3; Matei cap.20:26-28).
• Este dispus întotdeauna să adreseze aproapelui său cuvinte respectoase, de apreciere şi de încurajare pentru lucrările bine făcute (Coloseni cap.3:16; Filipeni cap.2:1-3).
• Cei care vor fi mântuiţi sunt cei care în smerenie şi în umilinţă ascultă de Dumnezeu şi se supun Lui, cu toată inima şi cu toată lepădarea de sine (2Samuel cap.22:28).
• Cel smerit va arăta şi va demonstra o adevărată pocăinţă, pentru care va primi milă şi îndurare de la Dumnezeu (2Corinteni cap.12:12).
• Un suflet credincios şi smerit nu se poate uni cu unul trufaş şi îngâmfat (Psalmul 18:27).
• Cel smerit se lăsa călăuzit de Dumnezeu şi cunoaşte calea Sa. Deci un astfel de om cunoaşte şi iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, cu dorinţa lui sinceră de a urma căile Domnului (Psalmii 25:9 şi 119:67).
• Un creştin smerit cu inima, lipsit de mândrie şi egoism, lucrează cinstit şi cu credincioşie la locul de muncă (Efeseni cap.6:5-8).
• Suferă şi rabdă când este îndreptăţit şi nu caută să se răzbune ci aduce totul la cunoştinţa Domnului prin rugăciune (Romani cap.12:14-21).
• Dacă este necesar, un creştin smerit, nu se dă înapoi şi face acele munci care pentru unii sunt umilitoare.
• Nu îi este ruşine şi, când are ocazia potrivită, face lucrare misionară, predicând Evanghelia şi pe Domnul Isus Hristos celor din lume. Dacă se laudă, se laudă numai cu Dumnezeu care a avut milă de el (Romani cap.10:8-9; 2Timotei cap.4:2; Faptele Ap. Cap.16:10).
• Cel smerit, trecând prin încercări, îşi arată calităţile sale de adevărat creştin şi copil al Domnului prin: credinţă, răbdare, dragoste şi rugăciuni. Datorită smereniei din inima sa conştientizează dependenţa sa de Dumnezeu şi nevoia strictă de ajutorul şi de harul Său. Căci nici un merit al nostru nu ne aduce mântuirea. Nouă ni se cuvin supunerea şi umilinţa înaintea Domnului (Isaia cap.2:11-12).
• Domnul are milă de cei smeriţi ai Săi şi-i ridică, îi mângâie şi îi încurajează (Isaia cap.41:10 şi cap.43:1). Dumnezeu celor smeriţi le dă har. Prin har căpătăm mântuire şi iertare, curaj şi nădejde pentru a merge cu credinţă înainte pe calea cea sfântă a Domnului. “Ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite...” (Isaia cap.57:15).
Comportamentul “creştinilor” care nu au smerenie în inimă
Sunt suflete care, deşi au pretenţia că sunt creştini, totuşi nu sunt smeriţi în inima lor. Aceasta se poate observa din atitudinea şi vorbele lor faţă de cei din jur. Aceştia sunt orgolioşi, egoişti şi iubitori de sine.
• Doresc să fie băgaţi în seamă şi lăudaţi de oameni pentru faptele lor bune (Matei cap.6:2,5,16-18). Astfel de persoane vorbesc mult şi de multe ori cu nebăgare de seamă şi chiar ceea ce nu trebuie (Filipeni cap.2:3).
• Unii dintre aceştia sunt foarte buni vorbitori ai Evangheliei dar nu sunt la fel de buni şi la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Deci faptele lor nu mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu (Matei cap.7:15-23).
• Nu sunt atenţi cu semenii lor din jur pentru a-şi exprima dragostea şi respectul pentru ei, ajungând să le rănească inima, fără ca să le pese de aceasta.
• Nu îşi recunosc greşelile făcute şi nici nu iartă pe cel greşit din toată inima.
• Când sunt mustraţi pentru vreo abatere, nu primesc mustrarea, se supăra şi insistă să se îndreptăţească (Psalmul 50:16-19).
• Se cred înţelepţi şi sfinţi încât nu primesc sfaturile şi îndemnurile nimănui.
• Sunt supărăcioşi când nu sunt băgaţi în seamă, căci unor astfel de oameni le place popularitatea.
• Nu au timp şi nici nu-şi fac să asculte acele persoane mai modeste şi mai umile.
• Nu au destulă răbdare cu aproapele lor şi nici nu simţ cu cel amărât şi încercat pentru a-l ajuta şi găsesc motive de a se scuza.
• Aceşti oameni, fără lepădare de sine şi fără smerenia inimii lor, se cred înţelepţi şi sfinţi mai mult decât alţii şi mereu judecă şi acuză pe aproapele lor (Psalmul 50:20-22; Matei cap.7:1-5). Au mulţumire de sine ca cei prezentaţi în Apoc. Cap.3:17.
“... Toate căile Lui sunt drepte şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie” (Daniel cap.4:37), prin diferite încercări pentru ca omul să fie trezit, să vadă că numai Dumnezeu este mai presus de orice putere şi de orice înălţare (Luca cap.14:11). Exemplul cel mai desăvârşit de smerenie, de umilinţă şi modestie pentru noi oamenii este Domnul nostru Isus Hristos (Faptele Ap. Cap.8:33; Filipeni cap.2:7-11).
Smerenia inimii unui creştin, acest simţământ al umilinţei şi al supunerii, trebuie menţinută permanent, împreună cu toate celelalte trăsături sfinte de caracter. “Căutaţi pe Domnul toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului” (Ţefania cap.2:3). “Oricine se va smeri va fi înălţat” de către Dumnezeu în Împărăţia slavei Sale (Matei cap.23:12 şi cap.5:3-12).
Dacă este să ne lăudăm, ne vom lăuda cu Domnul Hristos şi, cunoscându-L pe El cunoaştem şi mântuirea Lui ce ne-a oferit-o în dar (Ioan cap.1:12, cap.3:16 şi 1Ioan cap.3:1-3). Nouă, fiinţelor create de El, ni se cere toată supunerea şi umilinţa faţă de Dumnezeul nostru Creator şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin!
A lui Dumnezeu Tatăl, Fiului Său, Isus Hristos şi Duhului Sfânt să fie toată slava, lauda, cinstea şi închinarea pentru veşnicie, Amin!
Ianuarie 2011,
Olga Bucaciuc, Suceava.